OraNoua.ro
Publicat în 29 octombrie 2014, 16:25 / 676 elite & idei

Ioan-Aurel Pop: „Maramureșul … intrând pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire românească menționate la 1547

Ioan-Aurel Pop: „Maramureșul … intrând pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire românească menționate la 1547

de Ioan-Aurel Pop

În luna septembrie a anului 1547, pe când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1446-1451), o
comisie  regală  habsburgico-ungară  (rege  al  Ungariei  occidentale  era  Ferdinand  I  de  Habsburg,
care  avea  să  ajungă  și  împărat  romano-german)  făcea  o  cercetare  asupra  cămării  de  sare  din
Maramureș  și  elabora  în  final  un  document  în  latinește  cu  următorul  titlu:  „Despre  starea  de-
acum  a  Cămării  Sării  Maramureșene,  după  cercetarea  făcută  de  comisarii  majestății  regești
Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș,
în  luna  septembrie  a anului Domnului  1547”.  Documentul  conține,  între multe  altele, un  pasaj
important,  pe  care  îl  reproducem  în  românește  mai  jos:  „Spun  nobilii  că  acei  munți  și  acele
păduri  au  fost  obținute  de  ei,  într-o  anumită  adunare  generală  [a  regatului],  ținută  la  Baci,  în
timpul  domniei  lui  Ludovic,  pentru  ei  înșiși  și  pentru  moștenitorii  și  urmașii  lor,  prin  acordul
comun  al  tuturor  locuitorilor  de  drept.  Despre  care  lucru  se  crede  că  nu există  nicio  mărturie
clară.  Și  se  poate  de  fapt,  prin  lege,  pune  la  îndoială  *aceasta+,  deoarece  acei  munți  și  acele
păduri,  după  cum  se  spune,  sunt  la  hotarele  Moldovei  și  Rusiei,  care  se  cuvin  mai  mult  să  fie
supuse  majestății  regești  decât  persoanelor  private,  așa  cummunții  și  locurilejoasede  hotar
asemănătoare  sunt  supuse  cetății  vecine  Muncaci,  care,  în  același  fel  ca  la  Hust,  ține  de  drept
de  rege  și  de  coroană.De  fapt,  fiindcă  cea  mai  mare  parte  dintre  locuitorii  comitatului
Maramureș  sunt  români,  și  deoarece  se  potrivesc  cu  moldovenii  la  limbă,  la  religie  și  la
obiceiuri,  există pericolul  să  se  întâmple  ca  acest  comitat,  încetul  cu încetul, intrând pe  furiș
în  Moldova,  să  se  înstrăineze  cu  timpul,  cu  vreo  ocazie,  de  regat  [Ungaria  habsburgică].
Așadar,  deoarece  nu  vor  fi  puține  astfel  de  ocazii,  este  în  interesul  majestății  regești  ca,  la  o
nouă  cercetare  și  discutare,  să  se  îngrijească  să  fie  trimiși  și  chemați  oameni  credincioși  și
zeloși”.
Din  text,  se  vede  că,  în  timpul  anchetei  legate  de  starea  ocnelor  maramureșene  și  a
veniturilor  cuvenite  puterii  centrale  din  sare,  comisarii  regelui  Ferdinand  de  Habsburg  au
constatat  o  anumită  tensiune  existentă  între  autoritățile  regești  și  nobilimea  locală,  tensiune
legată  de  dreptul  de  stăpânire  asupra  munților  și  pădurilor  din  acel  comitat,  denumit  încă  în
textele  latine  oficiale  Terra  Maromarusiensis(Țara  Maramureșului).  Nobilii  maramureșeni
pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea
țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și
spun  că,  de  regulă,  conform  analogiilor  și  principiilor  de  drept,  astfel  bunuri  din  vecinătate,
situate tot la frontierele țării, nu aparțineau  persoanelor private, ci regelui. Totuși, anchetatorii
își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s-ar forța nota. Pericolul ar fi fost
ca  Maramureșul,  locuit  în  cea  mai  mare  parte  de  români  (inclusiv  nobilii  maramureșeni
rămăseseră  români),  având  aceeași  limbă,  aceeași  religie  (confesiune)  și  aceleași  obiceiuri  cu
moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova. Nu este vorba
aici  despre  o  presupunere  vagă,  ci  despre  o  adevărată  analiză,  făcută  de  oameni  avizați,  de
experți  (un  cleric  și  un  militar).  Din  analiză  reiese  posibilitatea,  cu  vreo  „ocazie”,  a  unirii
Maramureșului  cu  Moldova.  Iar  asemenea  „ocazii”  –  avertizează  anchetatorii  –  „nu  vor  fi
puține”. Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de
structură, care era generată de esența lucrurilor. Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă
de  opinii  grăbite,  exprimate  mai  ales  după 1989,  care  puneau  la  îndoială  unitatea  românească
medievală,  exaltând  regionalismele  și  localismele  din  spațiul  locuit  de  români  și  combătând
orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia.
Asemenea opinii ignoră intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar
fi  fost  izolat,  s-ar  putea,  firește,  accepta  îndoieli,  critici  sau  replici.  Dar  Maramureșul  și
Transilvania se mai „uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s-o mai facă ori să tindă
spre aceasta și după  jumătatea secolului al XVI-lea, încât o atare solidaritate românească intra
în ordinea firească a lucrurilor. De altfel, înșiși consilierii citați vorbesc – cum arătam – de multe
astfel  de  ocazii  de  desprindere  a  Maramureșului  de  Regatul  Ungariei  și  de  „strecurare”  a  sa
între  hotarele  Moldovei.  Este  de  menționat  mai  întâi  descălecatul  din  Ardeal,  pomenit  de
cronicari ca atare și de documente  sub alte nume, dar exprimând aceeași esență. Mai mult, cu
peste un secol înainte de descălecat, 1234, în ceea Roma numea „episcopatul cumanilor”, papa
însuși recunoaște că trăiau „anumite popoare (quidam populi) care se numesc români” și care,
deși  formal  deveniseră  catolici,  ascultau  de  propriii  lor  episcopi  de  rit  grecesc.  Partea
tulburătoare din acest episod  este că în episcopatul catolic în cauză, situat parțial în exteriorul
Carpaților,  spre  est  și parțial  în  Transilvania,  în  Țara  Bârsei,  veneau  –  o  spune  clar  documentul
papal  – locuitori  din  Regatul  Ungariei  ca  să  trăiască  împreună  cu  acești  români,  să  formeze  un
singur „popor” cu ei (nonnulli de regno Ungarie … transeunt ad eosdem … populusunusfacti cum
eisdemWalathi)  și  să  aplice  rânduielile  credinței  bizantine,  „spre  marea  abatere  a  credinței
creștine”,  recte  catolice.  Cu  alte  cuvinte o  acțiune  ofensivă,  menită  să-i disloce  pe  acei  români
de  pe  teritoriul  viitoarei  Moldove  și  să-i  „unească”  ante  litteram  cu  Roma,  se  întoarce  contra
inițiatorilor și conduce la opusul ei, adică la solidarizarea unor  transilvăneni cu românii dinspre
est, cu credința lor răsăriteană și cu formele lor de structurare politică.
Spațiul estic (carpato-nistrian) avea să fie mai bine cunoscut de către transilvăneni după
Marea Invazie Tătaro-Mongolă, din rațiuni politico-militare. Se știe că, încă din prima jumătate a
secolului  al  XIV-lea,  unii  nobili  români  din  Maramureș  au  trecut  Carpații  Răsăriteni  în  cadrul
oștilor  ungare  destinate  combaterii  tătarilor.  Unul  dintre  aceștia,  provenit  dintr-o  familie
cnezială  pusă  în  slujba  regalității  prin  „credincioase  servicii”,  s-a  chemat  Dragoș  și  a  primit
misiunea să fondeze o marcă de apărare, un fel de avanpost al regatului înspre tătari. Localnicii
l-au primit  și  l-au numit,  după  tradiție,  voievod.  Între  timp,  în  Maramureș,  țară formată  atunci
din circa 10 000 de km pătrați și organizată ca voievodat românesc, condus de un voievod ales
de  adunarea  cnezilor  țării,  este  consemnată  încă  din  1342o  revoltă  contra  regelui  celui  nou,
condusă chiar de Bogdan de Cuhea, voievodul în funcție. Acesta, însoțit de o ceată de 100-200
de cnezi de-ai săi, după două decenii de rezistență în Maramureș, destituit fiind și  catalogat de
rege  drept  „infidel  notoriu”,  și-a  mutat  centrul  rezistenței  peste  munți,  în  Moldova,  întemeind
ceea ce noi numim azi Moldova independentă. Ca și în cazul lui Basarab, răzvrătitul valah de  la
sud de Carpați, regele ungar a trimis (prin 1365) o armată contra rebelului Bogdan, dar victoria
a fost de partea românească. Unii vor spune (au și spus-o) că între Moldova lui Dragoș și cea a
lui Bogdan nu a fost mare deosebire și că doar istoricii moderni, obsedați de independență, au
„inventat”  întemeierea  țării  de-sine-stătătoare,  când,  de  fapt,  dependența  de  Ungaria  a
continuat. Remarca este falsă dintr-un motiv foarte simplu: schimbarea de atunci a fost notată
drept  fundamentală  în  epocă,  de  către  martorii  contemporani.  Astfel,  cronicarul  Ioan  de
Târnave scrie în cronica sa că, atunci, prin actul voievodului Bogdan, „Țara Moldovei s-a lățit în
stat” (Terra Moldaviae … in regnum est dilatata). Cu alte cuvinte, transformarea a fost notată,
observată de către cei inițiați, fiindcă vechea marcă de apărare a ajuns să fie o țară, o structură
organizată  prin  propriile  forțe,  ruptă  de  Ungaria  și  născută  în  opoziție  cu  aceasta.„Lățirea”
aceasta  dădea  naștere  „celei  de-a  doua  libertăți  românești”,  cum  avea  să  scrie  inspirat  și
judicios Nicolae Iorga. Firește, oamenii de rând, adică majoritatea populației, nu aveau cum să
perceapă atunci acest lucru, dar faptul nu este de mirare. Foarte mulți oameni nu știu nici astăzi
ce se întâmplă sub ochii lor și o duc foarte bine în ignoranța lor.

Voievodatul  Maramureșului se  dezvoltase  ca  și  voievodatul  sau  voievodatele  din
Transilvania propriu-zisă, numai că el și-a putut prelungi existența mai multe secole, până spre
anii  1400.  Secolul  al  XIV-lea  a  fost  decisiv  pentru  transformarea  voievodatului  românesc
maramureșean  în  comitat  ungar,  iar  procesul  a  fost  destul  de  sinuos  și  anevoios.  Elita  locală
românească – cnezimea – formată din mici proprietari de sate (părți de sate) – grupată pe văile
râurilor,  a  înțeles  după  1300  că  noua  dinastie  angevină  venea  cu  reguli  noi,  condiționând
stăpânirea  pământului  de  principiul  vasalic  al  „credincioaselor  servicii”.  Așa  că  unii,  care
prinseseră din zbor trendul, s-au înscris pe această traiectorie, s-au pus în serviciul regelui, l-au
slujit  cu  credință,  au  fost  întăriți  ca  stăpâni  în  satele  lor  și  au  devenit  cnezi-nobili.  Prototipul
acestora  este Dragoș,  cel  intrat  în  legendă  în  Moldova,  cel  care  a  rămas  toată  viața  un  slujitor
regal.  Alții  au  înțeles  altceva,  anume  că  singura  cale  ca  ei  să  rămână  stăpâni  în  satele  lor,
păstrând  totul  după  vechea  cutumă,  erauopoziția,  răzvrătirea  și  rezistența,  chiar  și  rezistența
armată.  Prototipul  acestora  era  Bogdan,  acela  care  fusese  voievod  și  în  Țara  Maramureșului  și
avea  să  fie  voievod  și  în  Țara  Moldovei.  Firește,  mulți  cnezi  nu  au  înțeles  nimic  și  au  stat  în
expectativă,  după  principiul  că  „va  fi  cumva”.  După  plecarea  lui  Bogdan  în  Moldova  și
întoarcerea  urmașilor  lui  Dragoș  la  vest  de  munți,  voievozii  Maramureșului,  aleși  încă  de
adunarea  cnezilor,  erau  confirmați  de  rege  și  numiți  deocamdată  voievozi-comiți.  De  la  1400
încoace, ei erau doar comiți, aduși din afară și verificați pentru fidelitatea lor. Și așa, în vreme ce
Moldova  „s-a  lățit  țară”,  adică  s-a  transformat  în  țară  românească,  Țara  Maramureșului  a
devenit comitat ungar. Astfel, două structuri etnice și politice identice au pornit pe căi diferite.
Dacă  oamenii  de  rând,  țăranii,  și-au  dus  viața  netulburată  –  doar  știm  de  la  Blaga  că
„veșnicia  s-a  născut  la  sat”  –  oficialii  vegheau  și  urzeau  planuri.  Factorii  de  decizie  au  știut  că
ceea ce se petrecuse în Moldova nu era de bun augur pentru țara ungară, iar în fruntea acestor
știutori era chiar regele ungar. Au văzut clar cum românii  nemulțumiți de pe teritoriul stăpânit
de  Ungaria  își  mutau  uneori  revoltele  dincolo  de  Carpați,  unde,  pe  fondul  protestelor  și
răzvrătirilor  locale,  fondau  structuri  politice  proprii,  adevărate  țări,  desprinse  din  sfera
dominației ungare. Așa procedase „Bogdan infidelul” cu cnezii săi, primit de boierii Moldovei ca
un  salvator,  care  a  îndrăznit  apoi,  prin  1365-1366,  nu  doar  să  înfrunte,  ci  și  să  învingă  oastea
ungară.  Atunci,  la  scurtă  vreme,  chiar  în  1366,  regele  acesta  (Ludovic  I  de  Anjou)  a  venit  și  a
rămas  șase  luni  în  Transilvania  (din  aprilie  până  în  octombrie),  ca  să  rezolve  problema
românească, a „răufăcătorilor” interni români, pe de o parte, și a rebelilor externi din cele două
principate  valahe  pe  cale  de  afirmare.  Șerban  Papacostea  a  observat  că  de  vreo  trei  ori  în  a
doua  jumătate  a  secolului  al  XIV-lea  oștile  ungare  au  intervenit  aproape  concomitent  la  sud  și
est  de  Carpați,  ca  să  oprească  revoltele  paralele  ale  „infidelilor  valahi”.  Exemplul  cel  rău  al
răzvrătirii trecea din interiorul munților în afară și venea înapoi, desprinzând noi segmente  ale
poporului român din dependența ungară și dând impulsuri proaste și celor care mai rămăseseră
legați de regii angevini.
Situația  din  Transilvania  era,  la  1366,  explozivă,  iar  lucrul  se  vede  și  dintr-un  privilegiu
regal solemn, emis în 28 iunie 1366 de menționatul rege Ludovic I și din alte câteva înscrisuri,
aflate  în  legătură  cu  acesta.  Din  privilegiu  reiese  că  regele,  sesizat  de  „toți  nobilii  țării  noastre
transilvane”,  care  reclamau  multele  neajunsuri  suferite  din  partea  răufăcătorilor  „de  orice
națiune, mai precis români” (malefactoresquarumlibetnacionum, signanterOlachorum), le-a dat
acestor  nobili  anumite  prerogative  speciale,  „pentru  a  stârpi  și  a  nimici  din  pomenita  țară”  pe
acești  potrivnici  români.  Ca  urmare,  se  introduce  o  procedură  de  judecată  specială  prin  care
cnezii  (micii  proprietari  români  de  sate)  nu  mai  puteau  fi  echivalați  nobililor  decât  dacă  erau
întăriți în cnezatele lor cu document de donație regească („Ai carte, ai parte”). Ceilalți, fără acte
de  donație,  erau  asimilați  juzilor  sătești,  adică  supușilor  de  pe  moșiile  adevăraților  nobili.  Prin
această măsură, în mare parte din Transilvania propriu-zisă cel puțin, clasa nobilă românească a
fost  aproape  eradicată.  Alte  măsuri  aveau  s-o  completeze  pe  aceasta  (nobilii  adevărați  ai
Regatului  Ungariei  trebuiau  să  fie  catolici; prigonirea  clerului  răsăritean  și  restricții  în  ridicarea
bisericilor ortodoxe) și să adâncească procesul decăderii și diminuării elitei românești.
Maramureșul,  care  se  dezvoltase  ca  voievodat  românesc  separat  și  paralel  cu
Transilvania  (chiar  dacă  nu  și  tocmai  concomitent)  nu  făcea  parte  din  voievodatul  transilvan
înglobat  în  Ungaria,  ci  devenise,  de  la  finele  secolului  al  XIV-lea,  cum  s-a  văzut,  un  comitat
ungar,  vecin  cu  Transilvania  voievodală.  De  aceea,  evoluțiile  nu  au  fost  identice.  Elita
românească din Transilvania a fost lovită de cetele ungare încă de pe vremea voievodului Gelou
(circa 900), iar apoi, prin procesul de cucerire armată din secolele XI-XII, disoluția acestei elite a
continuat.  În  secolele  XIII-XIV,  cucerirea  militară  a  fost  urmată  de  una  administrativă  și
instituțională. Acum, elita cnezială românească este lipsită în mare măsură de baza puterii sale,
pământul  cu  satele  de  țărani,  care  ajung  în  mâna  fidelilor  regelui  și  coroanei,  aduși  în  mare
parte din Ungaria propriu-zisă. În Maramureș, nu s-a putut derula un asemenea proces radical
de transfer de proprietate. Lumea Țării Maramureșului nu s-a putut schimba prea mult, pentru
că nu a mai fost în puterea regelui să facă asta. Regele ungar a luat autoritatea adunării țării de
a alege voievodul, a numit un comite dintre ai săi, a adus structuri bisericești catolice și coloniști
germani  și  maghiari  în  cinci  târguri,  a  încurajat  infiltrațiile  (roirile)  rutene  dinspre  nord,  a
încercat să facă danii unor alogeni și cam atât. La 1400, dintre sutele de stăpâni de sate și părți
de sate din Maramureș doar două familii erau neromânești! Așa că Maramureșul și-a dus multă
vreme viața din Evul Mediu ca un comitat formal al Ungariei, dar, în profunzime, a rămas o țară
românească, plină de nobili și de țărani români, cu rânduieli românești, cu biserici ortodoxe, cu
sărbători rostuite din vechime și cu grai românesc autentic. Cu alte cuvinte, în secolul al XVI-lea
încă,  și  nobilimea  și  țăranii  maramureșeni,  spre  deosebire  de  Transilvania,  erau  români  în  cea
mai  mare parte.  De  exemplu,  la  1391, nobilul  român  Drag  pleca  spre  Constantinopolul  asediat
de  turci  ca  să  obțină  (cu  voia  regelui  Sigismund)  rang  de  stavropighie  pentru  mănăstirea
strămoșească  de  la  Peri.  Iar  acest  urmaș  al  lui  Dragoș  „moldoveanul”  era  un  nobil  adevărat,
mare și puternic, care, oficial, trecea drept catolic, pe când acasă, printre ai săi, se purta după
cutuma răsăriteană. La începutul secolului al XV-lea (1404) – a dovedit-o demult Nicolae Iorga –
„boierii”  („jupanii”)  maramureșeni  emiteau  încă  documente  slavone  la  Sighet.  Mai  toată
toponimia,  oronimia,  onomastica  (antroponimia)  au  rămas  românești  (în  mică  parte,  româno-
slave) de-a lungul istoriei medievale. Un document  latin din 1592, care conține o hotărnicire la
Borșa, dovedește din plin acest fapt și conține tulburătoare știri despre sermogeticus.Înainte de
finalul actului în cauză, după obicei, sunt descrise hotarele pământului respectiv:  „… se numea
în graiul getic Gruiu Vinului, de unde se întinde către Gruiu Broscului, de unde spre Gruiu Piatra
Roşie, apoi spre Pasul Prislop şi Piuța, apoi spre Gruiu Muncelui, apoi prin fața Izvorului Ursului
şi,  în  sus,  prin  cursul  apei  numite  Repedea,  unde  se  sfârşeşte”  (…  getico
sermonevocareturGrunvinulaj,  indetendit  ad  GrunBrostuluj,  inde  ad  Grun  Piatra  Rosie,  inde  ad
Prislopas  et  Piutsae,  inde  ad  GrunMoncsiului,  indeprae  Izvorul  Vursuli  et  infra  per
meatumaquaeRepidevocataeibiqueterminaret).  Examinarea  acestor  toponime  şi  oronime
conduce la câteva concluzii interesante. Cum se vede, mai toate culmile de dealuri şi munți se
cheamă  gruie  sau  gruiuri,  termen  moştenit  în  româneşte  din  latinescul  grunnium(neutru,
singular,  de  declinarea  a  II-a).  Aceste  gruie  se  chemă  „al  Vinului”,  „al  Broscului”  (poate  „al
Broscoiului”),  „Piatra  Roşie  şi  „al  Muncelui”  (poate  „al  Muncelului”).  Toți  aceşti  termeni
enumerați  până  acum,  făcând  parte  din  denumirile  gruielor  respective,  sunt  de  origine  latină.
„Prislop”  (plural  prisloape)  este,  se  pare,  slav  şi  înseamnă  în  româneşte  loc  îngust  între  munți,
trecătoare  sau  pas.  Tot  slav  este  şi  cuvântul  „izvor”,  însă  „urs”  este  latin,  ca  şi
adverbul/adjectivul  substantivizat „repedea”. Dacă „piuță” este cumva un diminutiv de la piuă,
atunci şi acest toponim este tot latin, dar dacă este o formă coruptă de la „Bistriță” (provenită
din neînțelegerea notarului),  atunci  cuvântul este  tot  slav.  De  altminteri,  aceste  râuri numite
„Bistrița” poartă ori au purtat în multe cazuri, pe cursurile lor superioare, numele românesc de
„Repedea”,  semn  că  slavii  nu  au  făcut  decât  să  traducă  denumirea  romanică  şi  apoi
românească.  Iar  aici,  pare  să  fie  vorba  despre  o  astfel  de  „Repede”  românească,  numită,  prin
traducere, de către slavi „Bistrița”.
Cu  alte  cuvinte,  mai  toate  denumirile  din  hotărnicirea  de  mai  sus  sunt  româneşti  şi  de
origine latină. Din zece toponime şi oronime (am numărat termenul  „grui” o singură dată), opt
provin  din  latineşte,  ceea  ce  dă  o  proporție  de  80%.  Aceasta  înseamnă  că  „graiul
getic”maramureșean  era  de  fapt  latin!  Lăsând  paradoxurile  la  o  parte,  constatăm  că  notarul
(scribul,  diacul),  care  nu  ştia  româneşte,  a  numit  totuşi  limba  română  sermogeticus,  expresie
tradusă  de  noi  prin  „graiul  getic”.  Lucrul  este  de  mirare  şi  nu  prea,  fiindcă  ne  aflăm  încă  în
această  parte  de  Europă  în  epoca  Renaşterii,  care,  prin  umanism,  introdusese  maniera  de  a
arhaiza  denumirile  în  conformitate  cu  exigențele  clasicismului  greco-latin.  Desigur,  firesc  ar  fi
fost  ca  notarul  să  scrie  sermovalachicussau,  după  moda  umanistă,  sermodacicus,  fiindcă
provincia  formată  de  romani  s-a  chemat  Dacia  şi  nu  Getia.  Însă  autorii  umanişti  cunoşteau
unele  texte  antice  din  care  reieşea  identitatea,  de  la  un  moment  dat,  a  dacilor  cu  geții,
considerând  probabil  Dacia  şi  Getia  drept  sinonime.  Dar  chiar  şi  aşa,  cu  aceste  explicații
posibile,  după  ştiința  noastră,  suntem  în  fața  celei  mai  vechi  denumiri  de  acest  fel  a  limbii
române,  consemnată  într-o  sursă  internă, din  mijlocul  societății  româneşti.  Cu  alte  cuvinte,  un
notar din Sighet  – centrul istoric al comitatului Maramureş, rămas covârşitor românesc în Evul
Mediu – îi aude pe români vorbind, le consemnează, atât cât se pricepe şi cum poate, numele
de  locuri  şi  de  ape  şi  spune  (pe  la  1592)  că  toate  acestea  erau  în  „limba  getică”  sau  în  „graiul
getic”.  Faptul  este  copleşitor  din  mai  multe  perspective,  inclusiv  pentru  ceea  ce  avea  să
însemne moştenirea daco-romană în conştiința publică românească modernă.
Nobilii  de  origine  cnezială  din  Maramureș  se  întruneau  în  1592  la  Sighet,  așa  cum  o
făcuseră  la  1404  și  mereu-mereu  de-a  lungul  vremii,  în  calitatea  de  lor  de  autorități  locale  în
țară  cu  putere  străină.  S-au  adaptat  în  tot  acest  timp  noilor  reguli,  dar  nu  au  uitat  nimic  din
tradiție, din rânduielile vechi. La această neuitare au contribuit ei înșiși, cu vâna lor puternică de
români,  dar  au  contribuit  și  moldovenii.  După  revărsările  de  sub  Dragoș  și  Bogdan  spre  est  și
după  formarea  deplină  a  celei  „de-a  doua  libertăți  românești”,  au  venit  undele  înapoi,  ca  să
hrănească  matca  obosită  și  sărăcită.  Principele  Ștefan  cel  Mare  a  fost  cel  dintâi  mare  patron
moldovean  al  românilor  intracarpatici  și  nu  se  cuvine  să  insist  aici  asupra  faptelor  lui,  în  urma
cărora era numit „domnul nostru” la Feleac, la Ciceu ori Cetatea de Baltă, adică în domenii mari,
cu  zeci  de  sate  românești.  Al  doilea  a  fost  feciorul  său,  principele  Petru  Rareș,  trecut  și  el  în
Ardeal, cu pace și vrajbă deopotrivă, dar mai ales cu faptă românească. Oștile lui au cutreierat
Transilvania  și  au  văzut  că  din  rutenimea  de  sus  până  în  secuimea  de  jos  erau  numai  vorbă
românească  și  haină  românească  (cum  spune  frumos  Nicolae  Iorga).  Petru  Perembski
(Porembski), secretarul reginei Isabela a Ungariei (de neam polonez), nota tot atunci, în secolul
al  XVI-lea,  legat  de  aceste  întâmplări:„Unii  români  au  o  bună  parte  din  țară  *din  Transilvania+,
care ușor s-ar uni cu dânsul *cu Petru Rareș+, pentru că au aceeași limbă”.
După  cum  se  vede,  două  voci  străine  și  independente  una  de  alta  –  un  oficial  polonez  și
doi oficiali habsburgici – notau aproape concomitent, în secolul al XVI-lea, același lucru, anume
că  românii  transilvani  (maramureșeni)  s-ar  uni ușor  cu  Moldova,  pe  baza  comuniunii  de  limbă,
de religie, de tradiții. Firește, lucrul era mai ușor de notat decât de făcut. Consilierii regești de la
1547 fac ceea ce le cerea natura meseriei lor, adică dau sfaturi. Sfatul lor este să nu fie tulburați
prea  tare  românii  maramureșeni  prin  răpirea  bruscă  a  munților  și  pădurilor  lor.  Acestea  ar  fi
trebuit  –  în  opinia  lor  –  să  li  se  ia  până  la  urmă,  dar  cu  grijă,  prin  concursul  unor  oameni
experimentați și fideli coroanei ungare. Nici acum, la 1547, ca și la 1366, românii nu aveau acte
scrise  (chartae)pentru  pământurile  lor  și  astfel  nu  aveau  nici  parte  de  ele!  Astfel,  după  cam
două  secole  de  la  descălecat,  aceeași  problematică  agita  spiritele  românești  dintre  munți  și
aceeași soluție părea să se impună, anume căutarea liniștii și adăpostului în Moldova.
În tot acel timp greu, o constantă s-a păstrat, totuși în Transilvania: încrederea în virtuțile
și valorile neamului, în speranța de a suporta apăsarea împreună. Unirea cu moldovenii se baza
pe încrederea comuniunii, a reușitei schimbării vieții ticăloșite. Ceea ce înseamnă că dialogul s-a
păstrat  mereu,  că  românii  de  la  răsărit  de  Carpați,  având  șansa  de  a  fi  organizați  în  stat
românesc,  cu  putere  politică  românească,  au  vegheat  asupra  ardelenilor,  de  la  protecția
averilor  lor,  făcută  de  Domnie,  până  la  oblăduirea  bisericească,  exercitată  de  Mitropolia  de  la
Suceava.  Prin  urmare,  sensul  descălecatului  transilvănean  spre  est  și  sud  s-a  întors  cu  vârf  și
îndesat  înapoi,  aducând  virtuți  și  valori  românești  noi,  acolo  unde  acestea  erau  agresate,
amenințate, umilite. De aceea, este mai mult decât o pură întâmplare fără sens – cu spun unii –
faptul că Mihai Viteazul, pornit din Țara Românească, ajungea în Transilvania și de aici trecea în
Moldova,  unde,  la  Iași,  în  iulie  1600,  se  proclama  „domn  al  Țării  Românești,  al  Ardealului  și  a
toată Țara Moldovei”, făcând nu doar stema și pecetea unică, ci și planuri mari de viitor comun.
David Prodan – probabil cel mai mare istoric român transilvănean din secolul al XX-lea – în
luptă  cu  unele  înguste  interpretări  marxist-leniniste  care  nu  admiteau  prevalența  „factorului
extern”  în  „determinismul  istoric”,  se  străduia  să  explice  (și  reușea  în  chip  magistral)  că
descălecatul  nu  reprezenta  un  „factor  extern”,  fiindcă  oamenii  se  mișcau  în  aceeași  arie  de
civilizație  românească.  Cum  să  se  spună  că  voievozii  și  cnezii  români  transilvani  trecuți  peste
munți  erau  „factor  extern”,  când,  în  fapt,  erau  trup  din  trupul  aceluiași  popor?  Numai  mințile
bolnave sau tendențioase puteau inventa asemenea aberații. Prodan era aici – ca și altminteri –
pe linia marii istoriografii naționale perene. Azi, iluștri necunoscuți, fără operă de istoric, vin și
ne  învață  că  nu  a  fost  nimic  în  trecut,  că  ne-am  născut  „inventați”  de  intelectuali  deștepți,  că
unitatea națională a fost o iluzie și că Țara e un proiect falit. Cu alte cuvinte, „experți europeni”
(cum am zice astăzi) constată în secolul al XVI-lea că noi, cei de-atunci – ardeleni și moldoveni –
ne-am fi unit, dar noi, cei de-acum, nevrednici, dar semeți epigoni, zicem că nu!
Aici, în această parte de țară și la această universitate, s-a plămădit sub aspect intelectual
unitatea politică modernă a românilor, cu voia lui Grigore Ureche și Miron Costin, a lui Dimitrie
Cantemir și Mihail Kogălniceanu, a lui Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza. De-aici au pornit
marile  sinteze  și  monografii  ale  lui  Xenopol,  Iorga  și  Gheorghe  Brătianu.  Sub  comunism  –  spre
cinstea lor – marii dascăli ieșeni au continuat curata erudiție, dar și ideea națională, afirmată la
nivel cărturăresc.
Am să închei acest excurs cu o evocare. Student fiind și apoi dascăl de școală secundară,
urmăream  literatura  de  specialitate,  ghidat  de  dascălii  mei.  Unul  dintre  aceștia  mi-a  atras
atenția că apăruse o carte despre unitatea românească medievală. Era cel dintâi volum dintr-o
serie  plănuită  de  profesorul  Ion  Toderașcu,  acela  care  avea  să-mi  urmărească  și  îndrume,  la
rându-i,  drumul  spre  cunoașterea  trecutului.  Pot  să  spun  acum,cu  siguranța  experienței
dobândite  între  timp,  că  Domnia  Sa  –  ca  și  marea  majoritate  a  colegilor  Domniei  Sale  de  sub
aceste  venerabile  cupole  –  se  situau  pe  calea  magistrală  a  scrisului  istoric,  cultivând  cu
onestitate și dorință de adevăr, reconstituirea trecutului.
Dezbaterile  istoriografice  de  astăzi  sunt  nu  numai  benefice,  ci  și  absolut  necesare
dezvoltării  domeniului.  Dar  să  nu  ne  lăsăm  amăgiți:  istoria  practicată  fără  reguli,  istoria-eseu,
istoria-manifest politic, istoria-scenariu de film, istoria-artă etc. își au toate rolul lor, dar nu mai
sunt  istoriografie.  Istoric  este  numai  acela  care  este  capabil  să  cerceteze  trecutul  prin  izvoare,
să  compare  și  critice  sursele  și  să  extragă  de  acolo  realitatea  vieții  din  trecut  sau  prezentul
oamenilor  de  odinioară.  Restul  sunt  povestitori,  amatori,  eseiști,  artiști,  politicieni,  analiști
politici, oameni cu idei etc., dar nu istorici.  Este bine să facem cu toții istoria, dar să-i lăsăm pe
istorici s-o scrie! Ne pregătim să celebrăm împreună un secol de la Marea Unire și sunt destui –
în  context  –  care  seamănă  vânt  ca  să  culeagă  furtună,  reînvățându-ne  ba  că  „suntem  aici  de
două  mii  de  anii”,  daci  verzi  care  știau  latinește  înainte  de  Romulus  și  Remus  și  care  erau
creștini  înainte  de  Hristos,  ba  că  nu  am  fost,  nu  suntem  și  nu  vom  fi  nimic  altceva  decât  niște
„omuleți patibulari” animați de mituri și admiratori naivi ai unui poet național bun de aruncat la
coș!
Este bine, cred, să ne păstrăm cumpătul, să căutăm și să găsim  – cât se poate – calea de
mijloc. Am trăit circa o mie de ani ca popor, între secolele al IX-lea și al XIX-lea, despărțiți în varii
formațiuni, am fost o visată țară de țări și am trecut cum am putut de la sat la stat. Unitatea nu
era, poate, o necesitate și nici măcar o posibilitate multă vreme. Nu am aspirat secole la rând la
unitate națională și nici nu am vrut să facem România în Evul Mediu. Am trăit nespectacular, în
comunități modeste, pe văi mai mult decât pe dealuri, la adăpostul muntelui și al pădurii, pe căi
ferite  mai  mult  decât  la  drumul  mare,  la  sat  mai  mult  decât  la  oraș.  Am  fost  țări  de  țărani,
cuprinși de febra muncii tăcute, de care profitau alții. Dar am trăit și am ajuns până azi! De la o
vreme, am văzut că unirea face puterea, că traiul împreună e mai bun decât cel izolat, că limba
aceasta binecuvântată – a țăranilor și „a vechilor cazanii” deopotrivă – ne ajută să comunicăm.
La  finele  Evului  Mediu,  elita  românilor  s-a  gândit  că,  pornind  de  la  solidaritatea  locală,  de  la
unirea  din  cugete,  prezentă  peste  tot,  ar  fi  bine  să  facem  și  unirea  politică.  Aceasta  a  fost
strategia  marilor  bărbați  ai  națiunii  noastre.  A fost  bine,  a  fost  rău?  E  greu  de  răspuns hotărât
acum,  fiindcă  nu  au  trecut  nici  o  sută  de  ani  de  împlinirea  idealului  lor.  Dar  e  bine  oare  să  ne
hazardăm și să judecăm așa de aspru, după o mie de ani de singurătate, suta de ani de unitate,
chinuită și ciuntită și ea! Nu ne este bine, dar cui îi este bine? Cine strigă în gura mare că nu mai
poate de bine?
Eu zic să ne pătrundem cu toții – pe scena aceasta ciudată a lumii ai cărei actori de-o clipă
suntem – de „acel farmec sfânt” al poveștii fără sfârșit care este viața, să ne bucurăm că avem o
comunitate și o țară mare pe lângă unele mai mici, că avem un loc și un rost sub soare, așa cum
au  voit  neamul  și  conducătorii  lui.  Unirea  nu  a  făcut-o  o  generație  spontanee  și  bezmetică;
unirea au făcut-o generațiile de români care s-au gândit cum să se apere prin solidaritate, exact
cum  gândeau  maramureșenii  sărăciți  de  munții  și  de  pădurile  lor,  la  1547.  În  loc  să  le  punem
voința la îndoială, s-ar cuveni să ne pregătim – așa cum fac popoarele civilizate – de ceremonia
sărbătorii  Marii  Uniri  și  de  muncă  stăruitoare.  Haideți  să  știm  să  ne  bucurăm  cu  demnitate  de
ceea  ce  avem  pe-acest  „picior  de  plai”,  de  marele  privilegiu  că  ne  este  încă  prieten  „tot  ce
mișcă-n  țara  asta,  râul,  ramul”…  Vom  dobândi  cu  aceasta  nu  numai  respectul  de  sine,  ci  și
respectul lumii. Iar dacă nobilii-țărani maramureșeni gândeau la 1547 că unirea cu moldovenii i-
ar  putea  mântui  de  cel  rău,  ar  fi bine  să  luăm  aminte  și, după  aproape  cinci  secole  lungi,  să le
prețuim  și  respectăm  înțeleapta  opțiune.  Dacă  vom  fi  demni,  vom  fi  tratați  cu  demnitate,  iar
dacă  vom  respecta  noi  înșine  țara  aceasta,  clădită  pe  secole  de  sacrificii  și  speranțe,  o  vor
respecta cu siguranță și alții.

Iași, 24 octombrie 2014, la Zilele Universității „Alexandru Ioan Cuza”
Ioan-Aurel Pop

Sursa: https://www.scribd.com/doc/244577093/Maramure%C8%99ul-intrand-pe-furi%C8%99-in-Moldova-reflec%C8%9Bii-pe-marginea-unei-idei-de-unire-romaneasc%C4%83-men%C8%9Bionate-la-1547#download

 

 

Ultima ora:

ObservatorCsibi Magor: Cele mai nesănătoase culturi sunt cele care cer oamenilor nesănătoși să performeze zi de zi

PoliticDan Mihalache: Am primit săptămâna trecută delegația consiliului local Baia Mare

EconomieVictor Negrescu: Deficitul bugetar va fi mai scăzut decât cel prognozat de CE

ExternGrațian Mihăilescu: Alte 23 de orașe au primit Mission Label la Bruxelles

SocialCsibi Magor: Cele mai nesănătoase culturi sunt cele care cer oamenilor nesănătoși să performeze zi de zi

EvenimenteVictor Vevera: ICI București a sărbătorit alături de Comitetul Olimpic și Sportiv Român (COSR) 110 ani de la înființarea acestuia, prin lansarea NFT-ului „110 ani de Olimpism în România”

EditorialAlexandru Grumaz: Noua hartă strategică a Europei

CulturaCristina Popescu: Anul Avram Iancu, 200 de ani de la naștere



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe