Ioan-Aurel Pop: „Maramureșul … intrând pe furiș în Moldova” – reflecții pe marginea unei idei de unire românească menționate la 1547
de Ioan-Aurel Pop
În luna septembrie a anului 1547, pe când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1446-1451), o
comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg,
care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din
Maramureș și elabora în final un document în latinește cu următorul titlu: „Despre starea de-
acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești
Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș,
în luna septembrie a anului Domnului 1547”. Documentul conține, între multe altele, un pasaj
important, pe care îl reproducem în românește mai jos: „Spun nobilii că acei munți și acele
păduri au fost obținute de ei, într-o anumită adunare generală [a regatului], ținută la Baci, în
timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor, prin acordul
comun al tuturor locuitorilor de drept. Despre care lucru se crede că nu există nicio mărturie
clară. Și se poate de fapt, prin lege, pune la îndoială *aceasta+, deoarece acei munți și acele
păduri, după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie
supuse majestății regești decât persoanelor private, așa cummunții și locurilejoasede hotar
asemănătoare sunt supuse cetății vecine Muncaci, care, în același fel ca la Hust, ține de drept
de rege și de coroană.De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului
Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la
obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș
în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică].
Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății regești ca, la o
nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și
zeloși”.
Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a
veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au
constatat o anumită tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune
legată de dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în
textele latine oficiale Terra Maromarusiensis(Țara Maramureșului). Nobilii maramureșeni
pretind că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea
țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și
spun că, de regulă, conform analogiilor și principiilor de drept, astfel bunuri din vecinătate,
situate tot la frontierele țării, nu aparțineau persoanelor private, ci regelui. Totuși, anchetatorii
își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s-ar forța nota. Pericolul ar fi fost
ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni
rămăseseră români), având aceeași limbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu
moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova. Nu este vorba
aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de
experți (un cleric și un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo „ocazie”, a unirii
Maramureșului cu Moldova. Iar asemenea „ocazii” – avertizează anchetatorii – „nu vor fi
puține”. Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de
structură, care era generată de esența lucrurilor. Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă
de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească
medievală, exaltând regionalismele și localismele din spațiul locuit de români și combătând
orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia.
Asemenea opinii ignoră intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar
fi fost izolat, s-ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau replici. Dar Maramureșul și
Transilvania se mai „uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s-o mai facă ori să tindă
spre aceasta și după jumătatea secolului al XVI-lea, încât o atare solidaritate românească intra
în ordinea firească a lucrurilor. De altfel, înșiși consilierii citați vorbesc – cum arătam – de multe
astfel de ocazii de desprindere a Maramureșului de Regatul Ungariei și de „strecurare” a sa
între hotarele Moldovei. Este de menționat mai întâi descălecatul din Ardeal, pomenit de
cronicari ca atare și de documente sub alte nume, dar exprimând aceeași esență. Mai mult, cu
peste un secol înainte de descălecat, 1234, în ceea Roma numea „episcopatul cumanilor”, papa
însuși recunoaște că trăiau „anumite popoare (quidam populi) care se numesc români” și care,
deși formal deveniseră catolici, ascultau de propriii lor episcopi de rit grecesc. Partea
tulburătoare din acest episod este că în episcopatul catolic în cauză, situat parțial în exteriorul
Carpaților, spre est și parțial în Transilvania, în Țara Bârsei, veneau – o spune clar documentul
papal – locuitori din Regatul Ungariei ca să trăiască împreună cu acești români, să formeze un
singur „popor” cu ei (nonnulli de regno Ungarie … transeunt ad eosdem … populusunusfacti cum
eisdemWalathi) și să aplice rânduielile credinței bizantine, „spre marea abatere a credinței
creștine”, recte catolice. Cu alte cuvinte o acțiune ofensivă, menită să-i disloce pe acei români
de pe teritoriul viitoarei Moldove și să-i „unească” ante litteram cu Roma, se întoarce contra
inițiatorilor și conduce la opusul ei, adică la solidarizarea unor transilvăneni cu românii dinspre
est, cu credința lor răsăriteană și cu formele lor de structurare politică.
Spațiul estic (carpato-nistrian) avea să fie mai bine cunoscut de către transilvăneni după
Marea Invazie Tătaro-Mongolă, din rațiuni politico-militare. Se știe că, încă din prima jumătate a
secolului al XIV-lea, unii nobili români din Maramureș au trecut Carpații Răsăriteni în cadrul
oștilor ungare destinate combaterii tătarilor. Unul dintre aceștia, provenit dintr-o familie
cnezială pusă în slujba regalității prin „credincioase servicii”, s-a chemat Dragoș și a primit
misiunea să fondeze o marcă de apărare, un fel de avanpost al regatului înspre tătari. Localnicii
l-au primit și l-au numit, după tradiție, voievod. Între timp, în Maramureș, țară formată atunci
din circa 10 000 de km pătrați și organizată ca voievodat românesc, condus de un voievod ales
de adunarea cnezilor țării, este consemnată încă din 1342o revoltă contra regelui celui nou,
condusă chiar de Bogdan de Cuhea, voievodul în funcție. Acesta, însoțit de o ceată de 100-200
de cnezi de-ai săi, după două decenii de rezistență în Maramureș, destituit fiind și catalogat de
rege drept „infidel notoriu”, și-a mutat centrul rezistenței peste munți, în Moldova, întemeind
ceea ce noi numim azi Moldova independentă. Ca și în cazul lui Basarab, răzvrătitul valah de la
sud de Carpați, regele ungar a trimis (prin 1365) o armată contra rebelului Bogdan, dar victoria
a fost de partea românească. Unii vor spune (au și spus-o) că între Moldova lui Dragoș și cea a
lui Bogdan nu a fost mare deosebire și că doar istoricii moderni, obsedați de independență, au
„inventat” întemeierea țării de-sine-stătătoare, când, de fapt, dependența de Ungaria a
continuat. Remarca este falsă dintr-un motiv foarte simplu: schimbarea de atunci a fost notată
drept fundamentală în epocă, de către martorii contemporani. Astfel, cronicarul Ioan de
Târnave scrie în cronica sa că, atunci, prin actul voievodului Bogdan, „Țara Moldovei s-a lățit în
stat” (Terra Moldaviae … in regnum est dilatata). Cu alte cuvinte, transformarea a fost notată,
observată de către cei inițiați, fiindcă vechea marcă de apărare a ajuns să fie o țară, o structură
organizată prin propriile forțe, ruptă de Ungaria și născută în opoziție cu aceasta.„Lățirea”
aceasta dădea naștere „celei de-a doua libertăți românești”, cum avea să scrie inspirat și
judicios Nicolae Iorga. Firește, oamenii de rând, adică majoritatea populației, nu aveau cum să
perceapă atunci acest lucru, dar faptul nu este de mirare. Foarte mulți oameni nu știu nici astăzi
ce se întâmplă sub ochii lor și o duc foarte bine în ignoranța lor.
Voievodatul Maramureșului se dezvoltase ca și voievodatul sau voievodatele din
Transilvania propriu-zisă, numai că el și-a putut prelungi existența mai multe secole, până spre
anii 1400. Secolul al XIV-lea a fost decisiv pentru transformarea voievodatului românesc
maramureșean în comitat ungar, iar procesul a fost destul de sinuos și anevoios. Elita locală
românească – cnezimea – formată din mici proprietari de sate (părți de sate) – grupată pe văile
râurilor, a înțeles după 1300 că noua dinastie angevină venea cu reguli noi, condiționând
stăpânirea pământului de principiul vasalic al „credincioaselor servicii”. Așa că unii, care
prinseseră din zbor trendul, s-au înscris pe această traiectorie, s-au pus în serviciul regelui, l-au
slujit cu credință, au fost întăriți ca stăpâni în satele lor și au devenit cnezi-nobili. Prototipul
acestora este Dragoș, cel intrat în legendă în Moldova, cel care a rămas toată viața un slujitor
regal. Alții au înțeles altceva, anume că singura cale ca ei să rămână stăpâni în satele lor,
păstrând totul după vechea cutumă, erauopoziția, răzvrătirea și rezistența, chiar și rezistența
armată. Prototipul acestora era Bogdan, acela care fusese voievod și în Țara Maramureșului și
avea să fie voievod și în Țara Moldovei. Firește, mulți cnezi nu au înțeles nimic și au stat în
expectativă, după principiul că „va fi cumva”. După plecarea lui Bogdan în Moldova și
întoarcerea urmașilor lui Dragoș la vest de munți, voievozii Maramureșului, aleși încă de
adunarea cnezilor, erau confirmați de rege și numiți deocamdată voievozi-comiți. De la 1400
încoace, ei erau doar comiți, aduși din afară și verificați pentru fidelitatea lor. Și așa, în vreme ce
Moldova „s-a lățit țară”, adică s-a transformat în țară românească, Țara Maramureșului a
devenit comitat ungar. Astfel, două structuri etnice și politice identice au pornit pe căi diferite.
Dacă oamenii de rând, țăranii, și-au dus viața netulburată – doar știm de la Blaga că
„veșnicia s-a născut la sat” – oficialii vegheau și urzeau planuri. Factorii de decizie au știut că
ceea ce se petrecuse în Moldova nu era de bun augur pentru țara ungară, iar în fruntea acestor
știutori era chiar regele ungar. Au văzut clar cum românii nemulțumiți de pe teritoriul stăpânit
de Ungaria își mutau uneori revoltele dincolo de Carpați, unde, pe fondul protestelor și
răzvrătirilor locale, fondau structuri politice proprii, adevărate țări, desprinse din sfera
dominației ungare. Așa procedase „Bogdan infidelul” cu cnezii săi, primit de boierii Moldovei ca
un salvator, care a îndrăznit apoi, prin 1365-1366, nu doar să înfrunte, ci și să învingă oastea
ungară. Atunci, la scurtă vreme, chiar în 1366, regele acesta (Ludovic I de Anjou) a venit și a
rămas șase luni în Transilvania (din aprilie până în octombrie), ca să rezolve problema
românească, a „răufăcătorilor” interni români, pe de o parte, și a rebelilor externi din cele două
principate valahe pe cale de afirmare. Șerban Papacostea a observat că de vreo trei ori în a
doua jumătate a secolului al XIV-lea oștile ungare au intervenit aproape concomitent la sud și
est de Carpați, ca să oprească revoltele paralele ale „infidelilor valahi”. Exemplul cel rău al
răzvrătirii trecea din interiorul munților în afară și venea înapoi, desprinzând noi segmente ale
poporului român din dependența ungară și dând impulsuri proaste și celor care mai rămăseseră
legați de regii angevini.
Situația din Transilvania era, la 1366, explozivă, iar lucrul se vede și dintr-un privilegiu
regal solemn, emis în 28 iunie 1366 de menționatul rege Ludovic I și din alte câteva înscrisuri,
aflate în legătură cu acesta. Din privilegiu reiese că regele, sesizat de „toți nobilii țării noastre
transilvane”, care reclamau multele neajunsuri suferite din partea răufăcătorilor „de orice
națiune, mai precis români” (malefactoresquarumlibetnacionum, signanterOlachorum), le-a dat
acestor nobili anumite prerogative speciale, „pentru a stârpi și a nimici din pomenita țară” pe
acești potrivnici români. Ca urmare, se introduce o procedură de judecată specială prin care
cnezii (micii proprietari români de sate) nu mai puteau fi echivalați nobililor decât dacă erau
întăriți în cnezatele lor cu document de donație regească („Ai carte, ai parte”). Ceilalți, fără acte
de donație, erau asimilați juzilor sătești, adică supușilor de pe moșiile adevăraților nobili. Prin
această măsură, în mare parte din Transilvania propriu-zisă cel puțin, clasa nobilă românească a
fost aproape eradicată. Alte măsuri aveau s-o completeze pe aceasta (nobilii adevărați ai
Regatului Ungariei trebuiau să fie catolici; prigonirea clerului răsăritean și restricții în ridicarea
bisericilor ortodoxe) și să adâncească procesul decăderii și diminuării elitei românești.
Maramureșul, care se dezvoltase ca voievodat românesc separat și paralel cu
Transilvania (chiar dacă nu și tocmai concomitent) nu făcea parte din voievodatul transilvan
înglobat în Ungaria, ci devenise, de la finele secolului al XIV-lea, cum s-a văzut, un comitat
ungar, vecin cu Transilvania voievodală. De aceea, evoluțiile nu au fost identice. Elita
românească din Transilvania a fost lovită de cetele ungare încă de pe vremea voievodului Gelou
(circa 900), iar apoi, prin procesul de cucerire armată din secolele XI-XII, disoluția acestei elite a
continuat. În secolele XIII-XIV, cucerirea militară a fost urmată de una administrativă și
instituțională. Acum, elita cnezială românească este lipsită în mare măsură de baza puterii sale,
pământul cu satele de țărani, care ajung în mâna fidelilor regelui și coroanei, aduși în mare
parte din Ungaria propriu-zisă. În Maramureș, nu s-a putut derula un asemenea proces radical
de transfer de proprietate. Lumea Țării Maramureșului nu s-a putut schimba prea mult, pentru
că nu a mai fost în puterea regelui să facă asta. Regele ungar a luat autoritatea adunării țării de
a alege voievodul, a numit un comite dintre ai săi, a adus structuri bisericești catolice și coloniști
germani și maghiari în cinci târguri, a încurajat infiltrațiile (roirile) rutene dinspre nord, a
încercat să facă danii unor alogeni și cam atât. La 1400, dintre sutele de stăpâni de sate și părți
de sate din Maramureș doar două familii erau neromânești! Așa că Maramureșul și-a dus multă
vreme viața din Evul Mediu ca un comitat formal al Ungariei, dar, în profunzime, a rămas o țară
românească, plină de nobili și de țărani români, cu rânduieli românești, cu biserici ortodoxe, cu
sărbători rostuite din vechime și cu grai românesc autentic. Cu alte cuvinte, în secolul al XVI-lea
încă, și nobilimea și țăranii maramureșeni, spre deosebire de Transilvania, erau români în cea
mai mare parte. De exemplu, la 1391, nobilul român Drag pleca spre Constantinopolul asediat
de turci ca să obțină (cu voia regelui Sigismund) rang de stavropighie pentru mănăstirea
strămoșească de la Peri. Iar acest urmaș al lui Dragoș „moldoveanul” era un nobil adevărat,
mare și puternic, care, oficial, trecea drept catolic, pe când acasă, printre ai săi, se purta după
cutuma răsăriteană. La începutul secolului al XV-lea (1404) – a dovedit-o demult Nicolae Iorga –
„boierii” („jupanii”) maramureșeni emiteau încă documente slavone la Sighet. Mai toată
toponimia, oronimia, onomastica (antroponimia) au rămas românești (în mică parte, româno-
slave) de-a lungul istoriei medievale. Un document latin din 1592, care conține o hotărnicire la
Borșa, dovedește din plin acest fapt și conține tulburătoare știri despre sermogeticus.Înainte de
finalul actului în cauză, după obicei, sunt descrise hotarele pământului respectiv: „… se numea
în graiul getic Gruiu Vinului, de unde se întinde către Gruiu Broscului, de unde spre Gruiu Piatra
Roşie, apoi spre Pasul Prislop şi Piuța, apoi spre Gruiu Muncelui, apoi prin fața Izvorului Ursului
şi, în sus, prin cursul apei numite Repedea, unde se sfârşeşte” (… getico
sermonevocareturGrunvinulaj, indetendit ad GrunBrostuluj, inde ad Grun Piatra Rosie, inde ad
Prislopas et Piutsae, inde ad GrunMoncsiului, indeprae Izvorul Vursuli et infra per
meatumaquaeRepidevocataeibiqueterminaret). Examinarea acestor toponime şi oronime
conduce la câteva concluzii interesante. Cum se vede, mai toate culmile de dealuri şi munți se
cheamă gruie sau gruiuri, termen moştenit în româneşte din latinescul grunnium(neutru,
singular, de declinarea a II-a). Aceste gruie se chemă „al Vinului”, „al Broscului” (poate „al
Broscoiului”), „Piatra Roşie şi „al Muncelui” (poate „al Muncelului”). Toți aceşti termeni
enumerați până acum, făcând parte din denumirile gruielor respective, sunt de origine latină.
„Prislop” (plural prisloape) este, se pare, slav şi înseamnă în româneşte loc îngust între munți,
trecătoare sau pas. Tot slav este şi cuvântul „izvor”, însă „urs” este latin, ca şi
adverbul/adjectivul substantivizat „repedea”. Dacă „piuță” este cumva un diminutiv de la piuă,
atunci şi acest toponim este tot latin, dar dacă este o formă coruptă de la „Bistriță” (provenită
din neînțelegerea notarului), atunci cuvântul este tot slav. De altminteri, aceste râuri numite
„Bistrița” poartă ori au purtat în multe cazuri, pe cursurile lor superioare, numele românesc de
„Repedea”, semn că slavii nu au făcut decât să traducă denumirea romanică şi apoi
românească. Iar aici, pare să fie vorba despre o astfel de „Repede” românească, numită, prin
traducere, de către slavi „Bistrița”.
Cu alte cuvinte, mai toate denumirile din hotărnicirea de mai sus sunt româneşti şi de
origine latină. Din zece toponime şi oronime (am numărat termenul „grui” o singură dată), opt
provin din latineşte, ceea ce dă o proporție de 80%. Aceasta înseamnă că „graiul
getic”maramureșean era de fapt latin! Lăsând paradoxurile la o parte, constatăm că notarul
(scribul, diacul), care nu ştia româneşte, a numit totuşi limba română sermogeticus, expresie
tradusă de noi prin „graiul getic”. Lucrul este de mirare şi nu prea, fiindcă ne aflăm încă în
această parte de Europă în epoca Renaşterii, care, prin umanism, introdusese maniera de a
arhaiza denumirile în conformitate cu exigențele clasicismului greco-latin. Desigur, firesc ar fi
fost ca notarul să scrie sermovalachicussau, după moda umanistă, sermodacicus, fiindcă
provincia formată de romani s-a chemat Dacia şi nu Getia. Însă autorii umanişti cunoşteau
unele texte antice din care reieşea identitatea, de la un moment dat, a dacilor cu geții,
considerând probabil Dacia şi Getia drept sinonime. Dar chiar şi aşa, cu aceste explicații
posibile, după ştiința noastră, suntem în fața celei mai vechi denumiri de acest fel a limbii
române, consemnată într-o sursă internă, din mijlocul societății româneşti. Cu alte cuvinte, un
notar din Sighet – centrul istoric al comitatului Maramureş, rămas covârşitor românesc în Evul
Mediu – îi aude pe români vorbind, le consemnează, atât cât se pricepe şi cum poate, numele
de locuri şi de ape şi spune (pe la 1592) că toate acestea erau în „limba getică” sau în „graiul
getic”. Faptul este copleşitor din mai multe perspective, inclusiv pentru ceea ce avea să
însemne moştenirea daco-romană în conştiința publică românească modernă.
Nobilii de origine cnezială din Maramureș se întruneau în 1592 la Sighet, așa cum o
făcuseră la 1404 și mereu-mereu de-a lungul vremii, în calitatea de lor de autorități locale în
țară cu putere străină. S-au adaptat în tot acest timp noilor reguli, dar nu au uitat nimic din
tradiție, din rânduielile vechi. La această neuitare au contribuit ei înșiși, cu vâna lor puternică de
români, dar au contribuit și moldovenii. După revărsările de sub Dragoș și Bogdan spre est și
după formarea deplină a celei „de-a doua libertăți românești”, au venit undele înapoi, ca să
hrănească matca obosită și sărăcită. Principele Ștefan cel Mare a fost cel dintâi mare patron
moldovean al românilor intracarpatici și nu se cuvine să insist aici asupra faptelor lui, în urma
cărora era numit „domnul nostru” la Feleac, la Ciceu ori Cetatea de Baltă, adică în domenii mari,
cu zeci de sate românești. Al doilea a fost feciorul său, principele Petru Rareș, trecut și el în
Ardeal, cu pace și vrajbă deopotrivă, dar mai ales cu faptă românească. Oștile lui au cutreierat
Transilvania și au văzut că din rutenimea de sus până în secuimea de jos erau numai vorbă
românească și haină românească (cum spune frumos Nicolae Iorga). Petru Perembski
(Porembski), secretarul reginei Isabela a Ungariei (de neam polonez), nota tot atunci, în secolul
al XVI-lea, legat de aceste întâmplări:„Unii români au o bună parte din țară *din Transilvania+,
care ușor s-ar uni cu dânsul *cu Petru Rareș+, pentru că au aceeași limbă”.
După cum se vede, două voci străine și independente una de alta – un oficial polonez și
doi oficiali habsburgici – notau aproape concomitent, în secolul al XVI-lea, același lucru, anume
că românii transilvani (maramureșeni) s-ar uni ușor cu Moldova, pe baza comuniunii de limbă,
de religie, de tradiții. Firește, lucrul era mai ușor de notat decât de făcut. Consilierii regești de la
1547 fac ceea ce le cerea natura meseriei lor, adică dau sfaturi. Sfatul lor este să nu fie tulburați
prea tare românii maramureșeni prin răpirea bruscă a munților și pădurilor lor. Acestea ar fi
trebuit – în opinia lor – să li se ia până la urmă, dar cu grijă, prin concursul unor oameni
experimentați și fideli coroanei ungare. Nici acum, la 1547, ca și la 1366, românii nu aveau acte
scrise (chartae)pentru pământurile lor și astfel nu aveau nici parte de ele! Astfel, după cam
două secole de la descălecat, aceeași problematică agita spiritele românești dintre munți și
aceeași soluție părea să se impună, anume căutarea liniștii și adăpostului în Moldova.
În tot acel timp greu, o constantă s-a păstrat, totuși în Transilvania: încrederea în virtuțile
și valorile neamului, în speranța de a suporta apăsarea împreună. Unirea cu moldovenii se baza
pe încrederea comuniunii, a reușitei schimbării vieții ticăloșite. Ceea ce înseamnă că dialogul s-a
păstrat mereu, că românii de la răsărit de Carpați, având șansa de a fi organizați în stat
românesc, cu putere politică românească, au vegheat asupra ardelenilor, de la protecția
averilor lor, făcută de Domnie, până la oblăduirea bisericească, exercitată de Mitropolia de la
Suceava. Prin urmare, sensul descălecatului transilvănean spre est și sud s-a întors cu vârf și
îndesat înapoi, aducând virtuți și valori românești noi, acolo unde acestea erau agresate,
amenințate, umilite. De aceea, este mai mult decât o pură întâmplare fără sens – cu spun unii –
faptul că Mihai Viteazul, pornit din Țara Românească, ajungea în Transilvania și de aici trecea în
Moldova, unde, la Iași, în iulie 1600, se proclama „domn al Țării Românești, al Ardealului și a
toată Țara Moldovei”, făcând nu doar stema și pecetea unică, ci și planuri mari de viitor comun.
David Prodan – probabil cel mai mare istoric român transilvănean din secolul al XX-lea – în
luptă cu unele înguste interpretări marxist-leniniste care nu admiteau prevalența „factorului
extern” în „determinismul istoric”, se străduia să explice (și reușea în chip magistral) că
descălecatul nu reprezenta un „factor extern”, fiindcă oamenii se mișcau în aceeași arie de
civilizație românească. Cum să se spună că voievozii și cnezii români transilvani trecuți peste
munți erau „factor extern”, când, în fapt, erau trup din trupul aceluiași popor? Numai mințile
bolnave sau tendențioase puteau inventa asemenea aberații. Prodan era aici – ca și altminteri –
pe linia marii istoriografii naționale perene. Azi, iluștri necunoscuți, fără operă de istoric, vin și
ne învață că nu a fost nimic în trecut, că ne-am născut „inventați” de intelectuali deștepți, că
unitatea națională a fost o iluzie și că Țara e un proiect falit. Cu alte cuvinte, „experți europeni”
(cum am zice astăzi) constată în secolul al XVI-lea că noi, cei de-atunci – ardeleni și moldoveni –
ne-am fi unit, dar noi, cei de-acum, nevrednici, dar semeți epigoni, zicem că nu!
Aici, în această parte de țară și la această universitate, s-a plămădit sub aspect intelectual
unitatea politică modernă a românilor, cu voia lui Grigore Ureche și Miron Costin, a lui Dimitrie
Cantemir și Mihail Kogălniceanu, a lui Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza. De-aici au pornit
marile sinteze și monografii ale lui Xenopol, Iorga și Gheorghe Brătianu. Sub comunism – spre
cinstea lor – marii dascăli ieșeni au continuat curata erudiție, dar și ideea națională, afirmată la
nivel cărturăresc.
Am să închei acest excurs cu o evocare. Student fiind și apoi dascăl de școală secundară,
urmăream literatura de specialitate, ghidat de dascălii mei. Unul dintre aceștia mi-a atras
atenția că apăruse o carte despre unitatea românească medievală. Era cel dintâi volum dintr-o
serie plănuită de profesorul Ion Toderașcu, acela care avea să-mi urmărească și îndrume, la
rându-i, drumul spre cunoașterea trecutului. Pot să spun acum,cu siguranța experienței
dobândite între timp, că Domnia Sa – ca și marea majoritate a colegilor Domniei Sale de sub
aceste venerabile cupole – se situau pe calea magistrală a scrisului istoric, cultivând cu
onestitate și dorință de adevăr, reconstituirea trecutului.
Dezbaterile istoriografice de astăzi sunt nu numai benefice, ci și absolut necesare
dezvoltării domeniului. Dar să nu ne lăsăm amăgiți: istoria practicată fără reguli, istoria-eseu,
istoria-manifest politic, istoria-scenariu de film, istoria-artă etc. își au toate rolul lor, dar nu mai
sunt istoriografie. Istoric este numai acela care este capabil să cerceteze trecutul prin izvoare,
să compare și critice sursele și să extragă de acolo realitatea vieții din trecut sau prezentul
oamenilor de odinioară. Restul sunt povestitori, amatori, eseiști, artiști, politicieni, analiști
politici, oameni cu idei etc., dar nu istorici. Este bine să facem cu toții istoria, dar să-i lăsăm pe
istorici s-o scrie! Ne pregătim să celebrăm împreună un secol de la Marea Unire și sunt destui –
în context – care seamănă vânt ca să culeagă furtună, reînvățându-ne ba că „suntem aici de
două mii de anii”, daci verzi care știau latinește înainte de Romulus și Remus și care erau
creștini înainte de Hristos, ba că nu am fost, nu suntem și nu vom fi nimic altceva decât niște
„omuleți patibulari” animați de mituri și admiratori naivi ai unui poet național bun de aruncat la
coș!
Este bine, cred, să ne păstrăm cumpătul, să căutăm și să găsim – cât se poate – calea de
mijloc. Am trăit circa o mie de ani ca popor, între secolele al IX-lea și al XIX-lea, despărțiți în varii
formațiuni, am fost o visată țară de țări și am trecut cum am putut de la sat la stat. Unitatea nu
era, poate, o necesitate și nici măcar o posibilitate multă vreme. Nu am aspirat secole la rând la
unitate națională și nici nu am vrut să facem România în Evul Mediu. Am trăit nespectacular, în
comunități modeste, pe văi mai mult decât pe dealuri, la adăpostul muntelui și al pădurii, pe căi
ferite mai mult decât la drumul mare, la sat mai mult decât la oraș. Am fost țări de țărani,
cuprinși de febra muncii tăcute, de care profitau alții. Dar am trăit și am ajuns până azi! De la o
vreme, am văzut că unirea face puterea, că traiul împreună e mai bun decât cel izolat, că limba
aceasta binecuvântată – a țăranilor și „a vechilor cazanii” deopotrivă – ne ajută să comunicăm.
La finele Evului Mediu, elita românilor s-a gândit că, pornind de la solidaritatea locală, de la
unirea din cugete, prezentă peste tot, ar fi bine să facem și unirea politică. Aceasta a fost
strategia marilor bărbați ai națiunii noastre. A fost bine, a fost rău? E greu de răspuns hotărât
acum, fiindcă nu au trecut nici o sută de ani de împlinirea idealului lor. Dar e bine oare să ne
hazardăm și să judecăm așa de aspru, după o mie de ani de singurătate, suta de ani de unitate,
chinuită și ciuntită și ea! Nu ne este bine, dar cui îi este bine? Cine strigă în gura mare că nu mai
poate de bine?
Eu zic să ne pătrundem cu toții – pe scena aceasta ciudată a lumii ai cărei actori de-o clipă
suntem – de „acel farmec sfânt” al poveștii fără sfârșit care este viața, să ne bucurăm că avem o
comunitate și o țară mare pe lângă unele mai mici, că avem un loc și un rost sub soare, așa cum
au voit neamul și conducătorii lui. Unirea nu a făcut-o o generație spontanee și bezmetică;
unirea au făcut-o generațiile de români care s-au gândit cum să se apere prin solidaritate, exact
cum gândeau maramureșenii sărăciți de munții și de pădurile lor, la 1547. În loc să le punem
voința la îndoială, s-ar cuveni să ne pregătim – așa cum fac popoarele civilizate – de ceremonia
sărbătorii Marii Uniri și de muncă stăruitoare. Haideți să știm să ne bucurăm cu demnitate de
ceea ce avem pe-acest „picior de plai”, de marele privilegiu că ne este încă prieten „tot ce
mișcă-n țara asta, râul, ramul”… Vom dobândi cu aceasta nu numai respectul de sine, ci și
respectul lumii. Iar dacă nobilii-țărani maramureșeni gândeau la 1547 că unirea cu moldovenii i-
ar putea mântui de cel rău, ar fi bine să luăm aminte și, după aproape cinci secole lungi, să le
prețuim și respectăm înțeleapta opțiune. Dacă vom fi demni, vom fi tratați cu demnitate, iar
dacă vom respecta noi înșine țara aceasta, clădită pe secole de sacrificii și speranțe, o vor
respecta cu siguranță și alții.
Iași, 24 octombrie 2014, la Zilele Universității „Alexandru Ioan Cuza”
Ioan-Aurel Pop
Sursa: https://www.scribd.com/doc/244577093/Maramure%C8%99ul-intrand-pe-furi%C8%99-in-Moldova-reflec%C8%9Bii-pe-marginea-unei-idei-de-unire-romaneasc%C4%83-men%C8%9Bionate-la-1547#download
Ultima ora:
ObservatorCsibi Magor: Cele mai nesănătoase culturi sunt cele care cer oamenilor nesănătoși să performeze zi de zi
PoliticDan Mihalache: Am primit săptămâna trecută delegația consiliului local Baia Mare
EconomieVictor Negrescu: Deficitul bugetar va fi mai scăzut decât cel prognozat de CE
ExternGrațian Mihăilescu: Alte 23 de orașe au primit Mission Label la Bruxelles
SocialCsibi Magor: Cele mai nesănătoase culturi sunt cele care cer oamenilor nesănătoși să performeze zi de zi
EvenimenteVictor Vevera: ICI București a sărbătorit alături de Comitetul Olimpic și Sportiv Român (COSR) 110 ani de la înființarea acestuia, prin lansarea NFT-ului „110 ani de Olimpism în România”
EditorialAlexandru Grumaz: Noua hartă strategică a Europei
CulturaCristina Popescu: Anul Avram Iancu, 200 de ani de la naștere
Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe