de Ionuț Vulpescu

Ne-a părăsit și Giulio Andreotti. Avea 94 de ani și de mult timp își ascundea slăbiciunile fizice printr-o vioiciune intelectuală remarcabilă.

De şapte ori prim-ministru al Italiei, senator pe viață, deputat în nenumărate legislaturi, Andreotti rămâne pe veci legat de o bătălie politică insuficient cunoscută la noi: aceea care s-a dat în Italia, între 1954 și 1989, pentru a împiedica Partidul Comunist Italian să comunizeze Peninsula și să dezechilibreze Occidentul. O bătălie în care guvernele italiene, regizate de geniul politic al lui Andreotti, rezistau câte trei luni sau câte un an. Iar nepricepuții râdeau, fără să perceapă încleștarea dură, de tranșee, pe care liderul creștin-democrației o dădea, alături de socialiști și de alte partide mai mici, pentru a bara comuniștilor (care luau sistematic 35-40% din voturi) calea către putere, într-un stat-cheie al Europei. O bătălie pe care Andreotti a luat-o mereu de la capăt, cu tenacitate, cu infinită răbdare și cu un devotament pentru democrație pe care s-ar cuveni să îl prețuim mai mult.

Ce nu i s-a pus în cârcă? Și ce nu i s-a înscenat? A fost acuzat de corupție: s-a dovedit că a trăit (și a murit) sărac, dar cinstit, într-un apartament modest, ticsit de cărți, și la înălțimea câștigurilor sale salariale: de circa 20 de ani, nu mai avea nici mașină! A fost acuzat de legături cu Mafia, a fost târât în procese și, chiar dacă Mafia este o realitate politică în Italia – ca peste tot în Europa, de altfel –, Giulio Andreotti a ieșit cu fruntea sus din sala de tribunal, achitat. Într-un târziu, s-a pus capăt acestor răzbunări ale comuniștilor italieni, foarte puternici încă în presă și în justiție, fostul prim-ministru devenind, ca o recunoaștere a meritelor sale în păstrarea și consolidarea democrației italiene, senator pe viață.

L-am cunoscut în iunie 2010, în cadrul unei întâlniri memorabile pe care a avut-o cu domnul președinte Ion Iliescu. Am fost, recunosc, martorul privilegiat al unei convorbiri care însuma întreaga istorie tragică a continentului nostru în secolul trecut: Estul și Vestul, stânga și dreapta, săracii și bogații care, după decenii de diviziune și de luptă politică, se reunesc la aceeași masă, în numele democrației și al viitorului comun al Europei. Giulio Andreotti ne-a vorbit despre opera lui Dante, pe care o știa pe dinafară și în care era mare specialist, cu o competență pe care am mai întâlnit-o doar la regretatul nostru italienist Alexandru Balaci. Vedea în Dante un genial interpret laic al Bibliei și un filosof creștin disimulat sub falduri lirice, sub acel dolce stil’ nuovo, pe care exilatul florentin l-a consacrat în poezia pre-renascentistă.

Am fost, evident, emoționat de împrejurarea unică la care asistam și nu am îndrăznit să îi adresez lui Giulio Andreotti întrebarea care mă frământa. Și anume, de ce, atunci când a fost chestionat cu privire la personalitatea italiană cea mai importantă a secolului al XX-lea, nu a răspuns nici Enrico Fermi, nici Umberto Eco, nici D’Annunzio, nici Alcide de Gasperi. Ci a spus, zâmbitor și blând, că pentru el această personalitate este Padre Pio: un călugăr franciscan al cărui cult popular și ale cărui învățături seamănă cu Arsenie Boca sau cu Ilie Cleopa, de la noi. Pentru că răspunsul lui Andreotti a bulversat clasa politică italiană și i-a pus pe gânduri pe intelectuali. Omul politic, om de acțiune prin excelență, preocupat să facă binele în veac, recunoaște umil superioritatea omului spiritual, credincios, contemplativ, preocupat de mântuirea sufletelor…

Oricum, asistând la schimburile de idei dintre cei doi lideri politici, unul de centru-dreapta și celălalt de centru-stânga, am avut convingerea că, înainte de toate, Giulio Andreotti era un mare democrat. Un prieten al României și un constructor al Europei de azi.

Prin pierderea lui, putem spune că generația politică pe care au lansat-o Alcide de Gasperi și Konrad Adenauer iese definitiv din scenă și intră în manualele de istorie.