Adriana
Publicat în 16 mai 2018, 09:58 / 90 elite & idei

Ionuț Vulpescu: Mai ’68. După 50 DE ANI

Ionuț Vulpescu: Mai ’68. După 50 DE ANI
+ Observator

La fel ca alte dăți, România își uită trecutul, trecând, în mod dezinteresat, peste evenimente care i-au marcat istoria. Nu numai aniversarea a 170 de ani de la Revoluția de la 1848 a trecut neobservată în societatea românească.

Nici jumătatea de secol scursă de la mișcările studențești din mai 1968 nu a avut o soartă mai bună. Concurența cu dezbaterile aprinse despre „nimicul nostru cel de toate zilele” i-a fost fatală. Totuși, se cuvine făcut un bilanț al celor 50 de ani și, mai ales, al influenței pe care mișcările studențești din mai 1968 (începute la Paris, dar extinse apoi în SUA, Germania, Marea Britanie, Spania și chiar Polonia sau Iugoslavia) au
avut-o asupra istoriei recente.

Evenimentele din Europa nu pot fi însă înțelese dacă ne rezumăm doar la situația continentului nostru. Fundalul în care ele s-au desfășurat este cel al războiului din Vietnam, al mișcărilor civice din SUA, care au privit aproape toate aspectele vieții politice și sociale, și, mai ales, vin după Criza Rachetelor din Cuba, criză care a arătat cât de aproape a fost lumea de un holocaust nuclear.

 Miscarea studenţească de la Paris

Generația tânără a fost cea care a conștientizat nevoia unei schimbări de fond în politică și în societate. Iar mișcările din mai 1968 au fost, până la un punct, expresia nevoii de alternativă la un sistem pe care ei îl vedeau osificat și opresiv.

Aș spune, mai întâi, că este evident faptul că aceste mișcări au transformat societatea occidentală. Au zguduit establishment-ul, cum se exprima Herbert Marcuse, filosoful cel mai popular al vremii, grăbind eroziunea marii burghezii (peste Canal, și a aristocrației), și au coborât politica în stradă, ceea ce, până la urmă, face orice revoluție. Au slăbit considerabil statele occidentale, dintre care doar Statele Unite și-au regăsit (cred, în timpul președinției lui Ronald Reagan) statutul de mare putere mondială.

Conștientizarea crizelor interne, a vetusteții țesutului lor social și economic, le-a împins pe calea unor reforme dureroase, la capătul cărora și-au păstrat prosperitatea și echilibrul social, dar au renunțat la influența globală. Postcolonialismul, critica acerbă a societății postindustriale, ecologismul și tiermondismul au devenit coordonate fundamentale ale discursului occidental până astăzi.

Din această perspectivă, revoltele din mai 1968 au întărit bipolaritatea lumii și au accentuat aspecte ale Războiului Rece, la fel de periculoase precum cele care au dus la Criza Rachetelor din Cuba, cum se va vedea după 1980. Este drept că a existat și momentul Helsinki, în 1975, cel care a făcut posibile mișcările antisistem din Est, Carta 77 și Sindicatul Solidaritatea, printre altele.

Educația ca marfă

Există un consens în a considera că mai ’68 a destructurat universitatea occidentală, așa cum o cunoșteam noi, cei de mai târziu, în special în SUA, Franța, Spania și Italia. Clasamentele mondiale, oricât de subiective și părtinitoare, sunt unanime în a sublinia regresul constant al universităților din spațiul mediteraneean, dar și al celor din Marea Britanie sau Germania, care nu mai reușesc să facă față „noilor-veniți” din China, Japonia, Coreea de Sud, Rusia sau Israel.

Universitățile americane reușesc să reziste în fruntea clasamentului, datorită finanțării excepționale și afluxului de profesori și studenți din toată lumea, dar și aici, în afara universităților de vârf din Ivy League (de tip Yale sau M.I.T.), nivelul general de instrucție a scăzut dramatic. Din păcate, viziunea despre educație, ca marfă, a prevalat în aceste reforme universitare și a generat mai multe probleme decât a rezolvat.

Schimbările din educația universitară, induse de mișcările studențești din mai 1968, au avut efecte nedorite asupra instrucțiunii publice la toate nivelurile. După prăbușirea comunismului, și învățământul din fostele state socialiste a fost afectat de curentul general, tendința europeană fiind aceea a unei diminuări constante a nivelului de cultură generală și de cunoștințe ale noilor generații.

Prăbușirea învățământului, în urma evenimentelor din mai 1968, este un exemplu de manual al eșecului inevitabil al unor reforme pornite nu dintr-o analiză lucidă și profesionistă, ci din „stradă”. Confuzia dintre democrație și stradă este funestă.

Revoluționari și nu prea

Interesant este că multe dintre predicțiile făcute de adversarii mișcărilor din mai 1968 s-au adeverit. Nu toți „revoluționarii” care au defilat sub steaguri maoiste, troțkiste sau situaționiste au devenit notari, dar mulți s-au grăbit să se înregimenteze, imediat ce establishment-ul a înțeles că poate absorbi mai ușor șocul revoluționar, deschizându-și porțile către noile generații.

Daniel Cohn-Bendit, liderul baricadelor pariziene, a devenit un foarte conformist europarlamentar, Joshka Fischer, fost anarhist și ecologist, a ajuns ministru de Externe al Germaniei, Bernard-Henri Lévy s-a transformat într-un neo-con, iar o bună parte din stânga occidentală a abdicat de la valorile ei, într-un soi de populism ce exclude o critică a societății, alta decât cea a unor clișee de complezență. Stânga, în întregul ei, pare a fi căzut, în Occident, pradă propriului succes din mai ’68: aflată în opoziție, ea domina discursul public, în timp ce astăzi s-a refugiat în mediul academic și pare complet destructurată în cel politic.

N-a fost să fie

România a privit anul 1968 cu alți ochi: cei ai clasicului nostru… n-a fost să fie. Ceaușescu a mizat mult pe relația cu Charles de Gaulle (la fel cum, mai târziu, va miza pe cea cu Nixon), în tentativa sa de a se desprinde din sufocanta îmbrățișare a Uniunii Sovietice. Din păcate, apropierea de Charles de Gaulle s-a produs la zenitul acestuia: „revoluția” studențească din mai ’68 l-a surprins la București, bătrân și angajat în mișcări geopolitice care, dacă ar fi reușit, ar fi schimbat fața Europei.

Nu a știut însă să gestioneze „revoluția puștilor”, a făcut concesii după concesii și, în cele din urmă, s-a retras de la conducerea Franței. Ieșirea aproape simultană a Franței din structurile militare ale NATO și a României din cele ale Tratatului de la Varșovia nu a mai avut efectul geopolitic scontat, pentru că nu a mai fost urmată de nicio altă măsură de contrabalansare a influenței celor două alianțe militare.

Un alt eșec al acelui mai 1968 a fost cel al incapacității mediilor radicale studențești de a se cupla cu viața reală a ceea ce numeau „clasa muncitoare”. Să nu uităm că la proteste au participat, masiv, și muncitorii, cel puțin în Franța. Cu toate acestea, nimic din ceea ce au dorit atunci muncitorii nu s-a putut realiza. Mai mult, partidele comuniste și muncitorești intră în declin din acel moment.

Victoria socialiștilor francezi, în 1981, este victoria unui partid mai degrabă al unei clase de mijloc, pe cale să se neliniștească în legătură cu viitorul ei. Muncitorii erau deja orfanii stângii și vor ajunge peste ceva ani să alimenteze rândurile votanților Frontului Național.

 

Negocieri vs. Concesii

Mai 1968 trebuie să fie analizat cu toată atenția de care suntem capabili. Inapetența pentru schimbarea elitelor politice, păstrarea cu orice preț a privilegiilor duce, mai devreme sau mai târziu, la o izbucnire de violență socială. Și în locul unei schimbări negociate și, mai ales, judecate în toate posibilele ei consecințe, avem parte de concesii grave, din dorința de a liniști spiritele.

Tipul acesta de schimbare are consecințe dramatice în timp. Tinerii din mai 1968 aveau dreptate să ceară schimbarea. Doar că întreaga societate suportă consecințele unei schimbări de dragul schimbării. Este eșecul rupturii elitelor de masele populare, credința că ele știu mai bine ce le trebuie oamenilor. De multe ori nu știu; mai mult, nici nu vor să afle.

Mi se pare un semn îngrijorător de decuplare de la problemele de fond ale Europei faptul că nu am discutat absolut deloc despre moștenirea pe care ne-au lăsat-o mișcările studențești europene din urmă cu 50 de ani. România europeană de astăzi pare mai puțin europeană decât era chiar în urmă cu 50 de ani, tocmai pentru că își refuză orice efort de reflexie și de conceptualizare, dar mai ales refuză să-și înțeleagă și să-și asume istoria.

Mai ’68. După 50 DE ANI

 

Ultima ora:

ObservatorGruia Stoica, românul care a reuşit să valoreze cât o ţară

PoliticEugen Tomac: Am votat „din convingere” pentru modificarea articolului 48 din Constituţie

EconomieMircea Geoană: România și-a fructificat geopolitic și strategic relevența geografică, trebuie să urmeze culegerea dividentelor economice

ExternValentin Naumescu: Tensiuni militare în Marea Azov. Risc de război Ucraina-Rusia sau doar pre-campanie electorală?

EvenimenteAlina Bârgăoanu: Fake news şi dezinformarea 2.0

CulturaSever Voinescu: Odată și-odată, niciodată. Reflexul de cultură

SocialRaed Arafat despre Ro-Alert: Alertarea este responsabilitatea noastră; avem discuţii cu unii jurişti care spun că ar fi o vulnerabilitate

MoldovaArmand Goșu: Victoria lui Andrei Năstase reînvie speranța unei schimbări în Republica Moldova



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe