de Ionuț Vulpescu

Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu acea frumoasă zăbavă care e cititul cărţilor (cum spunea, cu mai bine de trei secole în urmă, Miron Costin), cleptocraţia română este o afacere recentă. În realitate, cleptocraţia este o poveste veche la români. Nu începe chiar cu dacii şi romanii, nici cu Ştefan cel Mare, dar de la regimul fanariot încoace ea există cu siguranţă şi se manifestă cu mai multă sau mai puţină vehemenţă, în funcţie de slăbiciunea organismului social.

Ion Ghica, în faimoasele sale scrisori către Vasile Alecsandri, ne relatează unul dintre momentele exponenţiale ale cleptocraţiei istorice la români. Întâmplarea se petrece în timpul domniei lui Vodă Caragea, el însuşi un strălucit prăduitor al avuţiei naţiunii, pe care a şi reuşit să o scoată din ţară, fugind cu tot cu familie la Pisa, după ce-i păcălise pe turci şi stătuse pe scaunul de la Bucureşti șase ani, în loc de trei, cât promisese. După unele semne istorice, data probabilă a întâmplării este 1816, cu doi ani înainte ca Vodă Caragea să plece pe furiş, cu o avere imensă, trecând munţii pe la Braşov, străbătând Transilvania şi ajungând în Italia.

Deocamdată însă el se află, în 1816, pe scaun la Bucureşti şi, dornic să strângă cât mai mult el însuşi, este foarte atent la ce, cât şi cum fură ceilalţi boieri, cei mai mulţi fanarioţi ca şi el, puşi pe îmbogăţire rapidă. În această situaţie încordată, în care turcii se uită deja chiorâş la cel care-şi depăşise mandatul încredinţat la Stambul, Caragea află că un boier oarecare, de starea a doua, însărcinat cu strângerea anumitor biruri, păcăleşte vistieria, declarând mai puţine venituri decât cele pe care le încasează şi îşi însuşeşte diferenţa dintre cât ia şi cât varsă în puşculiţa domnească. Pe vremea aia nu exista nici DNA, nici vreun serviciu de transmisiuni speciale, însă Vodă ştia totuşi cu precizie ce şi cât fura respectivul.

Motiv pentru care, „democrat” şi „liberal” de felul său, mare apărător al independenţei justiţiei, Caragea s-a supus legilor ţării şi, fiind vorba de un boier şi de un demnitar, nu l-a dat pe mâna agiei (adică a poliţiei), ci l-a chemat în faţa Divanului domnesc să fie audiat de egalii săi. S-a îmbrăcat frumos Vodă, în straie de sărbătoare, şi-a pus pe cap cuca (semnul atotputerniciei asupra supuşilor valahi), şi-a luat buzduganul (şi el un însemn al autorităţii domneşti) şi, în faţa tuturor boierilor din Divan, l-a întrebat pe nefericitul delapidator: „De ce furi, mă?”.

Ghica, luat cu farmecul povestirii, nu menţionează dacă domnitorul, care stăpânea la fel de bine româna şi greaca, i s-a adresat împricinatului (inculpatului, ar spune, cu spume de fericire la gură, un politician al cărui orizont metafizic e puşcăria) în valahă sau în limba urmaşilor lui Homer. În schimb, e cert că delapidatorul, cu acel simţ al oportunităţii specific cleptocraţilor de vocaţie, i-a răspuns cleptocratului suprem în greacă: „Fur (şi a arătat spre sine), furi (şi a arătat spre Caragea), fură (şi a făcut un semn circular, deasupra boierilor din Divan)!”. Vă scutesc de „plăcerea” de a descifra limba şi alfabetul grec, pe care le puteţi găsi în textul lui Ion Ghica, eu mă mulţumesc să reproduc vorbele personajului în româna noastră de zi cu zi.

Până acum, nimic deosebit faţă de timpurile noastre. Şi azi, cei care fură n-au niciun fel de jenă în a se înfăţişa opiniei publice ca neprihăniţi îngeri (sau mari absorbante, dezvoltatori de borduri, specialişti în păduri şi ocoluri silvice etc.). Însă, în vremurile noastre, fără îndoială moderne, soarta acestora e decisă de cel care stăpâneşte Parchetul. Dacă Parchetul e condus chiar de Parchet (până acum, de când există instituţia, încă nu s-a întâmplat, dar nu ne-am pierdut speranţa), nefericitul delapidator poate spera să dea ochii cu justiţia. Dacă însă Ministerul Public (vorba vine!) e condus din altă parte – dintr-o curte, cum s-a întâmplat nu demult –, cleptocratul modern scapă, contra unei cotizaţii plătibile, să zicem, într-un cont din Monte Carlo.

Vodă Caragea însă nu era dedat cu procedurile modernităţii! Motiv pentru care, auzind modul îndrăzneţ şi onest, în fond, în care respectivul boier s-a apărat de acuzaţia de furt din banii publici, l-a îmbrăcat în caftan şi l-a făcut boier mare!

Trebuie să recunoaştem că, şi în materie de cleptocraţie, am involuat teribil faţă de strămoşii noştri.