de Ionuț Vulpescu

Scriitoarea Ioana Diaconescu, una dintre cele mai bune specialiste în cercetarea raporturilor lumii literare cu fosta Securitate, a publicat recent un masiv volum conținând documente care privesc urmărirea lui Marin Preda de către organele de represiune ale regimului comunist.

Volumul este pur și simplu șocant prin dimensiunea urmăririi unui scriitor care nici nu a ocupat funcții politice de prim-plan (a fost doar vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, director de editură și, pentru câteva luni, deputat în decorativa Mare Adunare Națională), nici nu a fost un disident. Preda a fost urmărit din 1952, de când datează primul document din volum, până în 1979, de când datează ultimul. După cum precizează Ioana Diaconescu, lipsesc unele piese din dosar, în special din perioada scrierii și publicării romanului Cel mai iubit dintre pământeni, ceea ce face ca moartea subită a scriitorului să ne pară și mai suspectă decât ni s-a părut până acum. A fost urmărit cu ajutorul informatorilor – cel mai harnic fiind cunoscutul Artur, alias Ion Caraion –, prin interceptarea corespondenței și prin instalarea de microfoane acasă și în biroul de la Editura Cartea Românească. A fost, de asemenea, urmărit pe când se afla în străinătate, documentându-se raporturile lui cu emigrația de la Paris și relațiile cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca (vechiul său prieten din perioada debutului) și chiar Emil Cioran. Pe unele documente există comentarii și adnotări ale unor cadre înalte ale Securității, inclusiv un ministru al Afacerilor Interne – generalul Cornel Onescu –, ceea ce arată la ce nivel ajunsese cazul Preda, repet, în condițiile în care scriitorul nu făcuse gesturi publice de condamnare a regimului comunist.

Marin Preda. Un portret în arhivele Securității ne livrează și motivele pentru care organele de represiune l-au ținut pe prozator sub observație, atât de strâns și atât de brutal (instalându-i microfoane în dormitor și urmărindu-i viața intimă de familie). Departe de a fi fost un stâlp al regimului, cum au susținut unii adversari după 1990, scriitorul a fost mereu suspectat că nutrește sentimente dușmănoase față de regim – pe care și le dădea în vileag față de informatori –, că intenționează să emigreze sau că publică, la Cartea Românească, autori și texte ostile la adresa regimului. O mare supărare a stârnit refuzul lui Preda de a deveni membru de partid, ca și participarea sa la bătălia literară împotriva grupului de la Luceafărul, care, sub conducerea lui Eugen Barbu, se pregătea să devină exponentul „liniei partinice” în literatură. Opoziția lui Marin Preda față de „Tezele din iulie”, prin care Ceaușescu intenționa re-dogmatizarea vieții culturale, a dat mari bătăi de cap Securității, mereu temătoare că scriitorul ar putea protesta într-un mod care să dăuneze regimului.

Ioana Diaconescu, obligată de lege, nu deconspiră numele turnătorilor care și-au câștigat existența spionându-l pe Preda. Unul, totuși, poate fi ghicit și numit, mai ales că nu mai este în viață. Este vorba, cum spuneam, de Ion Caraion. Autorul celor mai odioase turnătorii din întregul dosar, în ciuda prieteniei și a ocrotirii pe care Marin Preda i le-a arătat după ce Caraion a ieșit, în 1964, din pușcărie. Îmi reprim cu greu tentația unei judecăți morale severe. Se cade, totuși, să spun că mi se pare înspăimântător nu faptul că Ion Caraion l-a turnat pe Preda: deținut politic, condamnat de două ori la moarte, Caraion nu poate fi judecat că a făcut „pactul cu diavolul”, spre a supraviețui. Înspăimântător este felul în care l-a turnat pe cel care îl ocrotea: cu ură, fabricând calomnii mizerabile, de care se îndoiau și se rușinau până și ofițerii care primeau și utilizau respectivele turnătorii. Asta, iar nu împrejurarea că a acceptat să colaboreze cu Securitatea, spune multe despre caracterul lui Ion Caraion…

Dosarul, excelent întocmit de Ioana Diaconescu, mai relevă – aproape fără să vrea – rolul jucat de Editura Cartea Românească în viața culturală a țării, în perioada în care a fost condusă de Marin Preda. Cu ajutorul echipei redacționale (în primul rând, al redactorului-șef  Mihai Gafița), Preda a construit o editură care nu semăna deloc cu editurile din sistemul de stat, ci cu cele occidentale. Contribuția Cărții Românești la promovarea literaturii autentice, printr-o permanentă bătălie cu cenzura, și la creșterea difuzării acestei literaturi, a interesului public pentru cultură, trebuie reevaluată în lumina documentelor din această carte. Care atestă faptul că Securitatea, atentă la orice demers de ieșire de sub controlul autorităților, urmărea îndeaproape ce făcea Marin Preda la Cartea Românească.

Dosarul de urmărire al scriitorului confirmă ceea ce criticii și admiratorii lui au spus întotdeauna: că a fost un om vertical, care a făcut compromisuri minime (numai în deceniul stalinist), apărând drepturile literaturii și spiritul democratic în viața publică.

Fără acte de eroism, Marin Preda a fost o conștiință.

Ionuț Vulpescu este deputat PSD și ministru al Culturii.

qmagazine.ro