OraNoua.ro
Publicat în 12 octombrie 2016, 14:11 / 205 elite & idei

Ionuţ Vulpescu: Politică printre etimologii – între utopie, eşec şi înţelepciune

Ionuţ Vulpescu: Politică printre etimologii – între utopie, eşec şi înţelepciune

de Ionuţ Vulpescu

La o privire superficială, nu sunt mari contingenţe între cele două domenii: politica este „arta realului”, concentrată asupra gestiunii prezentului şi, eventual, a imaginării viitorului, în timp ce etimologia este acea parte a lingvisticii care se ocupă cu gestiunea trecutului.

Dar e numai o aparenţă. În realitate, etimologia nu se ocupă de partea moartă a limbajului, ci tocmai de geneza (şi genetica) părţii vii, de modul în care prezentul a devenit ceea ce este şi nu altceva, de ce a fost şi de ce a rămas din tot ce a fost. Ea conţine un tezaur cultural şi de gândire pe care, dacă oamenii politici l-ar stăpâni, probabil că ar face mai multe şi le-ar face mai bine. Şi ar deveni conştienţi că lumea nu începe cu ei şi, fireşte, nici nu se sfârşeşte cu ei. Un curs de etimologie (în) politică ar fi – în pofida aspectului… ştiinţifico-fantastic al ideii – o contribuţie utilă, în opinia mea, la profesionalizarea omului politic din România şi, poate, la descurajarea multora care îşi doresc să facă o carieră nu în politică (servind, adică, binele public), ci prin politică (servindu-se, din plin, pe ei înşişi).

O primă expresie a cărei etimologie ne îndeamnă la o analogie politică este „Ţara lui Papură-vodă”. Des folosită, cu toate că veche, ea are o etimologie pe care mulţi dintre cei care o utilizează nu o bănuiesc. „În ţara lui Papură-vodă” nu a însemnat de la bun început, cum ar putea crede unii, „într-o ţară eşuată, săracă şi necivilizată”. Decodarea sensului sintagmei trebuie să înceapă de la onomastică. În Ţările Române, chiar dacă nu exista o aristocraţie ereditară, existau aristocraţi şi, mai ales, reguli privind alegerea domnitorului. Până la instalarea domniilor fanariote, aceste reguli au fost rareori – şi numai pentru scurt timp – încălcate. Domnitorii trebuiau să fie de familie nobilă şi să aibă, pe cât posibil, legături, oricât de slabe, cu dinastiile istorice româneşti. Chiar şi unii fanarioţi s-au străduit să obţină aceste legături, încheind alianţe matrimoniale cu familiile istorice româneşti. Excepţiile (un Despot, un Hangerliu) au stat puţin pe tron şi au dispărut în pulberea istoriei.

După instalarea sistemului fanariot, însă, când domnitorii au început a fi impuşi de Poartă pe deasupra voinţei Divanelor de la Bucureşti şi Iaşi, au apărut pe tron şi domnitori, din ce în ce mai numeroşi, a căror evghenie e discutabilă: a venit rândul lui Papură. Al lui „nea Caisă”. Mentalul colectiv a asociat, iată, degradarea regulilor de alegere a domnitorului cu degradarea generală a regulilor de convieţuire socială, a administraţiei şi a nivelului de civilizaţie, pe care a adus-o fanariotismul. „Ţara lui Papură-vodă” înseamnă, în fond, ţara unde nu mai există reguli. Unde nimeni nu mai are autoritate şi totul e posibil. O ţară a anomiei generalizate.

A guverna bine nu înseamnă, în mod paradoxal, a fi unic. Guvernarea nu este fizică nucleară. Contează experienţa, contează aplicarea corectă a unor soluţii verificate, contează logica şi bunul-simţ comun.

O asemenea ţară merită, fireşte, o altă expresie: „ca la noi, la nimeni”. Mistica romantică a paşoptiştilor sau megalomania ceauşistă au încercat, în etape istorice diferite, să acrediteze mitul unicităţii românităţii, a superiorităţii noastre absolute, fie în raport cu vecinii, fie în raport cu cuceritorii care au încercat să ne subjuge. Mentalul colectiv, însă, a reacţionat pe dos la aceşti stimuli artificiali ai mândriei naţionale. „Ca la noi, la nimeni” este o expresie peiorativă, des folosită şi ea, ca şi precedenta, pentru a desemna un mod de funcţionare a administraţiei şi instituţiilor, a statului, în general, de neînţeles şi fără echivalent în lumea civilizată.

Căci a guverna bine nu înseamnă, în mod paradoxal, a fi unic. Guvernarea nu este fizică nucleară. Contează experienţa, contează aplicarea corectă a unor soluţii verificate, contează logica şi bunul-simţ comun. Guvernarea este o chestiune de caracter, în primul rând, nu de inteligenţă (de-aia şi constata, trist, Iorga, cu un secol în urmă, că „Nu inteligenţele ne lipsesc, ci caracterele…”). Iar noţiunea de competenţă, esenţială, nu desemnează o originalitate cu orice preţ şi un vizionarism care nu ţine seamă decât de, vorba lui Eminescu, visul chimeric… Ci capacitatea, mai modestă, poate, de a răspunde cu soluţii concrete unor nevoi concrete. De a adapta, cu măsură, soluţiile universale la situaţii concrete.

Fireşte că, în ţara lui Papură-vodă, competenţa este nelalocul ei. Aici, oricine se poate crede orice şi chiar poate deveni orice, indiferent de competenţă sau de caracter: anomia permite orice, oricui. Se poate să instalezi, sub pretextul depolitizării administraţiei, avocaţi făcuţi la pseudo-universităţile private ca miniştri ai investiţiilor, ingineri de mine la conducerea unor muzee de arheologie şi ofiţeri de informaţii în fruntea unor biblioteci. Rezultatul final al acestor negări sistematice ale principiului competenţei, fireşte, este ca la nimeni.

Când acest sistem, „ca la noi, la nimeni”, se aplică „în ţara lui Papură-vodă” timp de decenii la rând, consecinţa acestei consecvenţe nu poate fi alta decât cea circumscrisă de expresia în jurul căreia a glosat atât de consistent Mircea Vulcănescu: „n-a fost să fie”. Orice am face, în orice domeniu, finalmente ajungem tot aici: n-a fost să fie. O expresie formidabilă, care surprinde capacitatea limbii române de a înregistra cele mai fine clivaje ale logicii. O expresie a impersonalităţii absolute, din care lipseşte orice implicare a celui care vorbeşte. Când spune că „n-a fost să fie”, politicianul apelează la cel mai vechi truc din lume: plasarea responsabilităţii pe umerii altcuiva. Şi, întrucât nu inteligenţele ne lipsesc, ci caracterele, politicianul român are adesea abilitatea de a arunca răspunderea acţiunilor (ori a inacţiunii) sale pe umerii… impersonalului. Ai fatalităţii (sângeroasă vocabulă caragialeană!), ai destinului implacabil, ai sorţii oarbe. Ai oricui, dar nu ai propriei incompetenţe. Nici ai incompetenţei vecinului de bancă parlamentară, căci – ispita etimologiilor e nesfârşită – o mână spală pe alta, şi amândouă obrazul.

Evident, asemenea mâini, capabile să facă numai ce n-a fost să fie, pot să spele, eventual, obrazul neantului. Pe cel al realităţii – de pildă, pe cel al copilului hrănit cu alimente necorespunzătoare, sub ocrotirea instituţiilor menite să vegheze la respectarea normelor sanitare – nu îl spală, la noi, nimeni…

Când nu se mai aplică nici o regulă, e legea junglei, iar în junglă câştigă cel mai bestial, nu neapărat cel mai bun.

În fine, o altă expresie pe care o auzim de multe ori, în special pentru a caracteriza anumiţi conducători politici, este „într-o ureche”: Cutărescu – zice, păţită, opinia publică – e într-o ureche.

Şi această expresie intră în logica de mai sus. În „ţara lui Papură-vodă”, în care situaţia e „ca la nimeni” şi totul se termină printr-o dezvinovăţire generală (că, nu-i aşa?, „n-a fost să fie”), nu e deloc ieşit din comun ca în cele mai înalte funcţii să ajungă oameni „într-o ureche”. E chiar firesc. Când nu se mai aplică nici o regulă, e legea junglei, iar în junglă câştigă cel mai bestial, nu neapărat cel mai bun. Cel înzestrat cu mai multă neobrăzare, cu un instinct mai feroce de parvenire, care nu se sfieşte să calce pe cadavre, căruia nu-i e ruşine de faptele sale şi de consecinţele lor. Omul „într-o ureche”, chiar când viaţa îl pune într-un garaj sau în arest, nu încetează a nutri cele mai nebuneşti visuri de putere, pentru că nu are sau refuză reprezentarea consecinţelor acţiunilor sale.

Numai că, aşa cum ne previne părintele Stăniloaie, „a fi într-o ureche” e un mare defect şi păcat. Cel care ascultă numai cu o ureche este insul totalitar, cel care refuză să asculte şi cealaltă parte, să sondeze şi celelalte aspecte ale realităţii. El are doar voinţă, nu şi competenţă, căci aceasta se dobândeşte numai prin reflecţie, prin studierea atentă a posibilităţilor, prin cântărirea precaută a situaţiilor. Insul „într-o ureche” e, cu alte cuvinte, omul încapsulat, de care vorbea Dostoievski: prizonier al incapacităţii sale de a înţelege realitatea şi de a accepta diversitatea fenomenului uman.

Politica, revin la punctul de pornire, nu iese nici ea, după cum se poate observa, din traseele de înţelepciune, din câmpurile semantice pe care etimologia unor expresii populare, mai vechi sau mai noi („Ţara lui Papură-vodă” e din secolul al XVIII-lea, următoarele două sunt recente, iar ultima e din illo tempore), le trasează fără greş pe harta limbii române. Şcoala de înţelepciune a etimologiei ar putea constitui o materie de studiu, dacă şcolile noastre de ştiinţe politice n-ar fi şi ele, în mare măsură, forme fără fond ale aceleiaşi patologii pe care itinerariul meu le-a descris pe scurt.

Text publicat în „Caietele FestLit Cluj 2015 – Ediţia a 2-a (Şcoala Ardeleană. Începuturile modernităţii româneşti şi Farmecul etimologiilor. Elogiu limbii române)

adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorMarian Staş: Şcoală şi politică. Profesiune de credinţă

PoliticVlad Mixich: “Aleșii locali decid câți bani bagă în spital. Pot decide să facă asta în interes public. Sau pot face asta în interes de partid”

EconomieAurelian Dochia: BVB – imună la alegerile locale

ExternCristian Unteanu: Se aprind oare „conflictele îngheţate“ pe linia de fractură proximă României?

SocialMarian Staş: Şcoală şi politică. Profesiune de credinţă

EvenimenteMireille Radoi, Doina Banciu, Victor Vevera, Sorin Cîmpeanu: Educaţia digitală începe tot de la cartea din bibliotecă

CulturaCristina Popescu: Port popular de nuntă

EditorialIulian Chifu: Rol politic întărit al NATO în lumea de mâine



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe