Unicitatea Holocaustului constă într-un set de împrejurări care au pus condiția umană în fața unor situații nemaiîntâlnite până atunci.

În primul rând, Holocaustul nu a fost nici o epidemie, nici o catastrofă naturală și nici măcar un fapt de război inevitabil. Dimpotrivă, a fost o decizie absurdă, deși luată cu deplină luciditate, de către oameni împotriva altor oameni. Vecinul, concitadinul, colegul s-au transformat brusc, pentru evreii europeni, în fiare care i-au trimis, în sinistre convoaie, pe drumul fără întoarcere al lagărului de exterminare. Oameni alături de care până atunci evreii trăiseră în bună pace, militând pentru aceleași idealuri, s-au transformat în călăi și și-au martirizat concetățenii.

În al doilea rând, Holocaustul a făcut tabula rasa din tot ceea ce știam noi despre războaie. Până la el, războaiele s-au purtat între state, între armate, cu scopuri militare și politice evidente. Holocaustul a fost o tragedie în sine: o populație civilă nevinovată, fără legătură cu scopurile vizibile ale războiului, a fost desemnată drept culpabilă de către un stat beligerant și, în consecință, a fost exterminată cu mijloace militare.

Apoi, noi știm că, de regulă, oamenii sunt solidari în nenorocire. Se ajută și se solidarizează spontan, indiferent de relațiile de până atunci dintre ei. În Holocaust, din păcate, a fost exact pe dos. Dușmanii nu au devenit prieteni, ci prietenii de până atunci ai evreilor s-au îndepărtat de ei și i-au lăsat singuri în fața catastrofei. Am citit multe mărturii ale supraviețuitorilor Holocaustului care au spus că suferința fizică și morală a fost mai ușor de suportat decât singurătatea.

În fine, în Holocaust, evreul nu a fost exterminat în virtutea unei cauze oarecare, ci pentru că așa a stabilit o ideologie. „Ideile” au ucis oameni. Evreii au fost uciși nu pentru că erau combatanți adverși, ci pentru că erau evrei. Omul a fost ucis ca om, în timpul Holocaustului.

Toate aceste aspecte sunt foarte bine surprinse în cartea lui Peter Gardosh, „Despăgubirea. Povestea unui supraviețuitor”, apărută recent la Editura Litera. Transformarea bruscă a vecinilor și a concitadinilor maghiari din Târgu-Mureș în agresori, izolarea și, în cele din urmă, îmbarcarea în trenuri către Auschwitz  nu au reprezentat pentru Peter Gardosh niște experiențe livrești, ci o cumplită experiență de viață. Trăită, cum se spune, pe propria piele. Și-a pierdut familia, prietenii, rădăcinile. Și-a pierdut, la un moment dat, și speranța: întors de la Auschwitz, el nimerește într-o Românie aflată în plin proces de comunizare, în care evreii devin rapid o țintă, ca „sioniști” sau „burghezo-moșieri”. Exilul într-o țară străină a fost salvarea lui Peter Gardosh: o soluție amară, pe care doar tăria sa de caracter și calitățile personale au îmblânzit-o și au făcut-o acceptabilă.

Sunt multe căi prin care omul depășește suferința. Sunt multe modalități prin care omul se luptă cu provocările destinului, care ne rezervă adesea experiențe amare și ne pune în situații-limită. Războaie, catastrofe naturale, epidemii: omenirea s-a confruntat și se confruntă cu ele și azi, căutând o cale ca, individual și colectiv deopotrivă, să își împlinească menirea, împotriva unor împrejurări ostile.

Peter Gardosh a ales calea cea mai dificilă, dar și mai nobilă: aceea a scrierii unei cărți. A transformării memoriei în învățătură pentru alții, în special pentru tineri, ca asemenea tragedii să nu se mai repete. Suferința transformată în pedagogie: ce poate fi mai frumos? Ce poate fi mai înălțător? Avem în această carte o probă a unui caracter care a convertit un trecut întunecat într-un viitor mai bun. Căci educația, educația democratică, bazată pe cunoașterea trecutului, pe umanism și pe valorile culturii este singura speranță că asemenea orori, cum a fost Holocaustul, nu se vor mai petrece.