de Ionuț Vulpescu

Cărturarul Radu Greceanu – component al acelei „echipe” care a dat strălucire culturală domniei lui Constantin Brâncoveanu – narează, în cronica sa, un episod misterios, care, prin posibilele sale implicații, îndeamnă la o nouă interpretare, atât a personalității domnitorului, cât și a cauzelor tragicului său sfârșit.

Este vorba de un episod petrecut în anul 1701 (textul lui Greceanu nu precizează o dată exactă, dar aceasta rezultă din coroborarea datelor din capitolele anterioare și ulterioare). Un misterios ambasador britanic, „milord Paget”, plecând de la post din Constantinopol, a solicitat sultanului permisiunea de a traversa Țara Românească și de a poposi la curtea lui Brâncoveanu. Permisiunea sultanului era necesară întrucât Țările Române, deși nefăcând parte din Imperiul Otoman, erau tributare acestuia, iar Poarta privea cu multă suspiciune orice contact occidental cu societatea românească. Imperiul Otoman era, însă, un imperiu serios, care – exceptând anumite momente și circumstanțe – își respecta aliații, prin urmare Brâncoveanu însuși a fost anunțat din timp de vizită: un semn, poate, că turcii doreau ca el să știe că ambasadorul englez vine cu voia lor și, prin urmare, nu e cazul să discute chestiuni delicate…

Așadar, într-o bună zi, Paget sosește la Oltenița, traversând Dunărea dinspre Turtucaia, și este așteptat de Toma Cantacuzino (cel care, în 1711, înaintea bătăliei de la Stănilești, va trăda țara, trecând în tabăra rusă) și de Pătrașcu Brezoianu. Aceștia îl aduc – după mai multe popasuri solemne, la Popești-Leordeni și la Văcărești, după moda apuseană – în București, unde este primit la Curtea domnească. Radu Greceanu, om de cultură europeană, este evident interesat de ceremonialul primirii (care evidenția statutul respectabil al Țării Românești) și de prezența unui ambasador occidental, ce aducea un aer nou la o curte obișnuită mai degrabă cu Levantul și cu Europa Centrală. Totuși, fără voia sa, cronicarul scapă două observații care, puse cap la cap, deschid o ipoteză senzațională în legătură cu personalitatea lui Constantin Brâncoveanu, domnitor vizionar și sfânt martir.

Astfel, Greceanu – care, ca apropiat al domnitorului și martor ocular al vieții acestuia, scria din experiența directă a faptelor și întâmplărilor – notează de două ori că Brâncoveanu și Paget au avut convorbiri între patru ochi. Mai întâi, la primirea oficială din Palatul domnesc, petrecută într-o zi de vineri: „Așa deci dându partea cea dreaptă mării-sale lu vodă, amândoi dempreună s-au suit în case și au șezut amândoi numai ca la 2 ceasuri”. Iar apoi a doua zi, sâmbătă, când scrie cronicarul că: „După aceia în scaun domnescu pre dânsul puindu-l și măriia-sa pre pat șăzând, după multă vorbă ce au avut singuri numai, și la masă l-au pus, căruia mare cinste făcându-i”.

E limpede, din descrierea vizitei lordului Paget (care ocupă, în cronică, nu mai puțin de trei pagini!), că primirea pe care Brâncoveanu o face trimisului Maiestății Sale depășește cadrul simplei curtoazii diplomatice. Convorbirile între patru ochi ridică, la rândul lor, o serie întreagă de întrebări tulburătoare: 1) îl cunoștea, oare, domnitorul pe Paget dinainte, dintr-unul dintre voiajele sale la Constantinopol, dinainte sau de după suirea pe tron?, 2) Paget i-a transmis lui Brâncoveanu un mesaj secret al sultanului? de ce să fi avut, însă, Poarta nevoie de un intermediar occidental care, oricât de apropiat, rămânea nesigur?, 3) va fi nesocotit domnitorul semnalul subteran transmis împreună cu anunțul Porții, discutând între patru ochi cu Paget chestiuni politice care trebuiau să ajungă doar la urechile Maiestății Sale, iar nu ale sultanului?, 4) în ce limbă se vor fi înțeles cei doi (Brâncoveanu vorbea cu siguranță greaca și turca, iar Paget stătuse mulți ani la Constantinopol: e posibil, totuși, să se fi înțeles în latină, limbă cunoscută de mulți cărturari de la București, la acea dată, de ce nu?, și de domnitorul însuși)?, și, mai ales, 5) ce rol o fi jucat această întrevedere în orientarea prooccidentală tot mai accentuată a lui Constantin Brâncoveanu și, subsecvent, în complotul urzit de familia Cantacuzino, soldat cu martirajul domnitorului și al fiilor acestuia?

Sunt întrebări tulburătoare, cărora istoriografia românească le este încă datoare cu niște răspunsuri convingătoare. Cert este, cu toate acestea, că personalitatea lui Constantin Brâncoveanu este mult mai complexă și mai amplă decât știam până acum, iar tricentenarul martiriului său ne îndeamnă insistent să revizuim interpretările de până acum.

Sursa: http://qmagazine.ro