OraNoua.ro
Publicat în 3 ianuarie 2018, 18:42 / 554 elite & idei

Iulian Chifu: Anul 2018 – Tranziţia s-a terminat, turbulenţele sunt caracteristicile lumii actuale pentru o generaţie

Iulian Chifu: Anul 2018 – Tranziţia s-a terminat, turbulenţele sunt caracteristicile lumii actuale pentru o generaţie

de Iulian Chifu

Anul 2017 a fost unul extrem de important. În primul rând că este primul an în care l-am avut pe Donald Trump la Casa Albă. A fost o schimbare de magnitudine relevantă. Însă după 8 luni, establishmentul american a reacţionat şi a înlocuit practic complet echipa voluntaristă şi nepregătită cu care a venit Donald Trump, din perioada electorală, din cea de tranziţie şi de la începutul mandatului.

Şi avem un preşedinte gestionabil, care poate primi şi înţelege informaţiile instituţiilor statului şi poate guverna predictibil, dincolo de elemente specifice perioadei electorale.

Pe de altă parte cred că alegerea în Franţa ca Preşedinte a lui Emmanuel Macron care a fost, de asemenea, un eveniment astral, un eveniment de cotitură, pentru că vorbim despre votarea primului preşedinte în Europa, într-un stat care avea înclinaţii eurosceptice sau eurofobe, dar care a ales să voteze un program pro-european declarat. Ambele modificări sunt extrem de importante, ca şi alegerile din Germania unde, să zicem, că lucrurile erau mai echilibrate şi mai apropiate de continuitate, însă unde încă nu avem deznodământul final al coaliţiei pe care să o conducă doamna Merkel. Şi avem chiar scenarii fără doamna Merkel Cancelar.

În zona conflictelor, în Siria a dispărut Daesh – autointitulată Stat Islamic, astfel că, lipsind duşmanul comun, se conturează tot mai mult confruntarea între regim şi opoziţie, între SUA şi Rusia, iar ultimele semnale nu sunt încurajatoare. Mai adăugăm o Turcie nemulţumită de evoluţiile şi relevanţa kurdă în regiune, acolo unde Peshmerga kurdă a luptat pentru independenţa de stat. Peste toate, tendinţa Iranului de a domina regiunile sunnite şi de a izola Israelul complică şi mai mult situaţia deja profund turbulentă. Dacă adăugăm ambiţiile nucleare şi războinice ale lui Kim Jong un şi pseudo-retragerea rusă din Siria, cu tentaţia concentrării pe Estul Ucrainei, dar şi înarmarea Ucrainei cu arme letale defensive, avem un tablou ce indică căderea spre conflict şi posibilitatea izbucnirii confruntării în orice moment.

Societatea nu e lichidă, ci foarte concretă: turbulenţa

Unii vorbesc, la modă, despre o consolidare a societăţii lichide, cum îi spunea Zygmunt Bauman, sau cum o detaliază Umberto Eco. Eu cred că nu e nimic lichid, nimic fluid în societatea noastră, din contra, lucrurile sunt foarte solide şi explicabile prin faptul că se accelerează globalizare ca fenomen natural şi obiectiv (dat de tehnologie şi interconectare, interdependenţe şi viteza de circulaţie a fondurilor) fapt care duce la situaţia curentă. Eu cred că trebuie să constatăm ca tranziţia s-a încheiat, iar ceea ce trăim astăzi, această amestecătură de turbulenţe, de instabilităţi, este, de fapt, o situaţie pe care o vom trăi timp de o generaţie. Este caracteristică lumii de mâine.

Un al doilea trend pe care-l putem observa este diluarea ideii de hegemon absolut al SUA, deşi Washingtonul, trebuie spus, nu şi-au asumat niciodată statutul de hegemon, nici în momentele în care erau puterea dominantă, după prăbuşirea Uniunii Sovietice. În continuare a existat acea separare a intereselor proprii globale şi împărţirea puterii cu responsabili regionali. O lume uni-multi-polară cu periferie anarhică, am definit-o eu, după prăbuşirea Uniunii Sovietice şi ruperea dependenţelor directe a lumii socialiste de Moscova, care nu mai avea resurse să plătească, nici interese în periferie.

Ei bine, astăzi, vedem o revenire în prim-plan a două puteri, una mai degrabă militară, Federaţia Rusă, una mai degrabă economică, China, care pun sub semnul întrebării acest statut dominant al SUA, dar şi ordinea şi principiile, valorile democraţiei liberale occidentale, dar ambele nu sunt în situaţia de a răsturna această preeminenţă a SUA, nici astăzi, nici în formulele în care, în anumite momente, au colaborări directe bilaterale împotriva Occidentului.

Rusia şi război informaţional: duşmanul insinuat în interior

Rusia rămâne principala ameninţare istorică asupra flancului Estic al NATO şi UE, acolo unde se află şi România. Mai mult, avem şi ameninţări directe cu utilizarea forţei împotriva României alături de Polonia şi Japonia, deşi despre radarul pereche în scutul antirachetă de la Deveselu, radar amplasat în Estul Turciei, nu se suflă nici un cuvânt la Ministerul rus de Externe sau în intervenţiile oficialilor ruşi. O selectivitate greu de acceptat pentru o componentă defensivă, unde doar ipotetica schimbare în viitor a capabilităţilor în rachete ofensive determină luări de poziţii sancţionabile de către dreptul internaţional

Dar poate cel mai periculos astăzi, alături de militarizarea Crimeei şi nivelul de ambiţie şi asertivitate al Rusiei, este războiul informaţional. Inamicul invizibil şi tăcut care poluează şi alterează spaţiul public şi minţile cetăţenilor occidentali.

Este o situaţie în care Federaţia Rusă a luat fiecare dintre valorile şi principiile fundamentale ale unui sistem democratic, că vorbim de libertatea presei, libera circulaţie a ideilor, libertatea cuvântului, libertatea de întrunire, că vorbim despre altele care ţin de construcţia societăţii civile, organizaţii neguvernamentale şi alte elemente de această factură şi le-a considerat pe fiecare dintre ele o vulnerabilitate a societăţii occidentale democratice liberale şi pentru fiecare dintre aceste elemente considerate vulnerabilităţi a construit instrumente pentru a dinamita aceste principii şi e motivul pentru care a inventat, iată, şi această formulă militară de război informaţional în planul acesta al jocului cu minţile oamenilor, alegătorilor, jocul cu opinia publică şi cu spaţiul public al fiecărui din statele europene, iar rezultatul îl vedem transpus inclusiv în alterarea în mod direct a opţiunilor majorităţilor şi a cetăţenilor occidentali, inclusiv prin ingerinţa aceasta în diferitele procese electorale, cum aţi subliniat dumneavoastră.

Avem o Rusie care contracarează Occidentul şi SUA pentru tot unde poate, care nu mai are resurse să o facă singură, dar se implică peste tot unde are actori nemulţumiţi care vor să acţioneze.

Întotdeauna, în momentul în care se construieşte o formulă de atac, există şi formula de apărare care se naşte, dar şi formule chiar de contraatac, de utilizare proactivă a instrumentarului de apărare nou construit pentru a descuraja şi a apăra creativ statul de ameninţare nou creată. Asta s-a întâmplat şi cu războiul informaţional. Erau lucruri care erau cunoscute, însă ele apar, astăzi, extrem de vizibil prin asumarea de către Occident a elementelor care s-au petrecut. Arma de atac este întotdeauna cea care se naşte prima înainte de a construi apărarea.

Astăzi deja putem vorbi, e adevărat, zece ani după momentul în care războiul informaţional al Rusiei împotriva Occidentului şi a lumii a fost lansat, până la recunoaşterea existenţei unei arme a războiului informaţional şi a unei Armate a Rusiei pe această dimensiune. Reacţia a fost lansată deja în multe state, există chiar instrumente extrem de serioase de contracarare. Avem anticorpii necesari astăzi pe teren în majoritatea statelor serioase sau măcar ştim cum se construiesc ele şi cum vom apărea în viitor. Aici eforturile serioase trebuie concretizate.

În rest, avem o Rusie care contracarează Occidentul şi SUA pentru tot unde poate, care nu mai are resurse să o facă singură, dar se implică peste tot unde are actori nemulţumiţi care vor să acţioneze. De aici şi problemele în Coreea de Nord, nu numai transferul de tehnologie pentru devansarea unui Phenian nuclear, dar şi amestecul în pseudo-negocieri cu Phenianul sau în Siria, ca şi transferul de petrol direct de pe vase, în trei cazuri, cu încălcarea embargoului împotriva Coreii de Nord. Despre susţinerea regimului Al Assad nu mai vorbim şi numărul de veto-uri pentru această apărare a intereselor sale militare directe în Siria, Estul Mediteranei şi Orientului Mijlociu, cu costul vieţii şi a epurării a milioane de suniţi din Siria.

Orientul Mijlociu ca bătaie de cap actuală şi de perspectivă

2017 a adus cel puţin o schimbare semnificativă în războiul din Siria, unde ne apropiem deja de jumătate de milion de morţi – anihilarea organizaţiei teroriste Stat Islamic. Situaţia se concretizează din nou într-o relaţie complexă – cooperare-competiţie-confruntare, totodată, între SUA şi Federaţia Rusă, ultima eventual aliată secvenţial cu puteri regionale care au alte agende decât cele occidentale pe teren, şi aici numesc, în primul rând, Iranul, dar nu în ultimul rând şi Turcia. Vorbim despre agende extrem de complexe care implică foarte multe elemente în Orientul Mijlociu.

Este vorba de subminarea poziţiilor occidentale care, şi ele, au elemente de diviziune după venirea lui Donald Trump la Casa Albă, dar vorbim, în al doilea rând şi cred că e poziţie importantă, de o aparenţă a luptei cu Daesh autointitulată Stat Islamic, care a dat o motivaţie pentru ca această rivalitate ruso-americană să nu fie vizibilă. În momentul de faţă, dispariţia în forma pe care o ştim, de control al unui teritoriu al Daesh-Stat Islamic, nu a făcut altceva decât să devoaleze în mod direct această rivalitate, şi astăzi, de exemplu, Federaţia Rusă nu mai poate să spună că atacă organizaţii teroriste, odată ce nu mai există ţinta reală, ci e clar că atacă elemente de opoziţie, organisme care contestă regimul al-Assad în Siria.

Peste toate, vorbim evident despre clasica rivalitate israeliano-arabă şi noile elemente care încearcă să tulbure, sau să reaşeze spaţiul de joc.

E o complexitate care continuă, mai ales pe marile axe ale diviziunilor sectariene în Orientul Mijlociu, între şiiţi şi sunniţi – în interiorul sunnismului, pe dimensiunile care se acutizează tot mai mult, între statele cu monarhii wahabite, respectiv cele care susţin structuri de contestare, revoluţionare, de tipul Frăţia Musulmană, şi pe alte linii de falie vorbim despre rivalităţi directe, de data asta geopolitice, în primul rând între Iran şi Arabia Saudită, care reverberează mai în tot spaţiul acesta din Orientul Mijlociu. Dar şi pe dimensiunea rivalităţii Iran-Israel şi a tentativei de înconjurare a Israelului de către Iran şi aliaţii sau intermediarii săi.

Peste toate, vorbim evident despre clasica rivalitate israeliano-arabă şi noile elemente care încearcă să tulbure, sau să reaşeze spaţiul de joc, pentru că dau noi elemente de negociere – mă refer la acel anunţ al unei posibile mutări a capitalei de la Tel Aviv la Ierusalim şi recunoaşterea ei de către SUA, chiar dacă nu suntem acolo şi chiar dacă actul, în fapt, prorogă cu şase luni aplicarea legii din 1995 din SUA. Şi evident că toate aceste lucruri se reverberează în mod special în atacuri teroriste mult mai solide, pe care le aşteptăm în special în zona europeană, dar am văzut şi în alte spaţii – mă refer în primul rând la Federaţia Rusă, pentru că şi acolo a existat anunţul.

Sunt 2.800 de cetăţeni ruşi care au fost ucişi de către armata rusă, luptând de partea DAESH/Stat Islamic sau a altor grupuri de opoziţie faţă de regimul al-Assad, iar astăzi revenirea acestor cetăţeni, resortisanţi ruşi, acasă nu arată decât o creştere a posibilităţii ca atacurile teroriste să se manifeste tot mai mult acasă, deci chiar în sânul Federaţiei Ruse.

Europa în lumea turbulenţelor: soluţii regionale sau saltul calitativ pentru responsabilitate globală?

În semestrul întâi al anului 2019, când România va deţine Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, va fi momentul în care se vor deconta majoritatea temelor de reflecţie şi a negocierilor curente. Vorbim despre încheierea perioadei de reflecţie pentru viitorul european, o perioadă de reflecţie de doi ani, începută în mai 2017, cu un rezultat care va marca, de fapt, încotro va merge Europa, cum se va aşeza ea în viitor. Vorbim despre încheierea unei perioade de doi ani din momentul lansării procesului Brexit, de ieşire a Marii Britanii din UE, care se întâmplă cam tot în acel moment.

Vorbim de o perioadă în care se discută reaşezării în privinţa viitoarei Comisii Europene, a unei reforme europene pentru că, să nu uităm, de fapt, alegerea lui Macron a fost o formulă de a cumpăra timp pentru a reaşeza construcţia europeană în aşa fel încât să redobândească atractivitate şi susţinere publică. Şi lucrul acesta se încheie tot în 2019, ca şi marile ameninţări la adresa Europei şi a regiunii, dar şi ameninţările globale, ele, evident, având în prim-plan şi zona de terorism, şi componenta de migraţie, formulele de duşman din interior în privinţa adaptării integrării zonei de minorităţi, respectiv absorbţiei unei ameninţări de natură teroristă sau de radicalizare islamică, chiar în sânul societăţilor occidentale.

Cel mai important este, fireşte, deznodământul la nivel european al reaşezării unei majorităţi în Germania, revenirea doamnei Merkel şi construirea în mod substanţial a celui binom Merkel-Macron, care să dea de fapt direcţiile Europei şi în zona negocierii cu Marea Britanie, dar şi în zona negocierii cu un set de state care, iată, mai ales în zona Europei Centrale şi de Est, probează anumite formule de ieşire din reguli, de testare a limitelor acceptabilităţii în UE, ieşire din zonă şi care, deja, antrenează reacţii dintre cele mai dure din partea UE, din partea Bruxellesului, o zonă în care România ar trebui să stea cât se poate de la mare distanţă şi să evite punerea sub semnul întrebării a angajamentelor pe care le-a luat deja faţă de UE, mai ales în această perioadă de turbulenţe.

Carte de îndrumare a navigării în furtună pentru decidenţi într-un stat mic: continuitate şi respectarea angajamentelor

Există un vechi proverb care spune că atunci când leul şi tigrul ies la vânătoare, e bine ca animalele mai mici să rămână în vizuine, ca să nu intre ca obiect de dispute între cei mari. Când avem politicile de mare putere în prim plan, cel mai bun aliat al statelor mici este dreptul internaţional. De aceea, consecvenţa, continuitatea şi respectarea principiilor este de prin plan. Şi nu e întotdeauna simplu.

Mai bine spus, este foarte bine ca în perioadele de turbulenţe majore România, ca orice stat mic, trebuie să-şi păstreze alianţele, să-şi păstreze relaţiile, să fie extrem de atentă şi strictă în a respecta fiecare virgulă din angajamentele sale, să evite tentaţia de a valorifica, la întâmplare, pretinse oportunităţi care s-ar ivi, date de aceste turbulenţe, şi să evite riscurile de orice fel. Trebuie să fie un aliat loial în cadrul Alianţei Nord Atlantice şi extrem de participativ, să fie partener strategic cu Statele Unite, în mod specific, aşa cum s-a stabilit şi, în egală măsură, să fie un membru cât mai activ al Uniunii Europene, cât mai implicat în formulele de integrare pe care le oferă Uniunea.

Evident, un asemenea proiect nu este întotdeauna fezabil. Sunt categorii de acţiuni care, de la un anumit punct, s-ar putea să devină contrare, opuse, să genereze tensiuni între categorii de actori care, altădată, erau coerenţi şi convergenţi. S-ar putea să existe momente în care va trebui să alegem. Fireşte că vom evita acest lucru, am comunicat şi aliaţilor din NATO, şi partenerilor din UE şi partenerului strategic American. Nu ne dorim să alegem, noi România, dar nu e întotdeauna cum ne dorim, sunt momente în care lucrurile sunt importante şi trebuie şi decizii nu întotdeauna simple. De aceea trebuie să ne pregătim pentru nuanţări, pentru negocieri diplomatice şi pentru decizii fără echivoc, când e cazul.

Este motivul pentru care, România, după investiţiile la nivelul Armatei şi consolidarea bugetelor pe dimensiunea de Securitate, va trebui să investească la fel de consecvent şi să treacă la restructurarea şi regândirea diplomaţiei şi a Ministerului de Externe. Avem nevoie, în perioada ce vine, de o diplomaţie puternică, bine ancorată şi bine reprezentată la nivel global, cu priorităţi în zonele de interes imediat şi cele unde avem ambiţii de a reprezenta sau determina ceva.

Va trebui ca în perioada următoare să investim în zona diplomatică şi, în primul rând, va trebui să avem foarte mare grijă la ceea ce facem la nivel intern.

Am avut deja un asemenea exemplu, atunci când a fost lansată propunerea privind Armata europeană. Crochiurile iniţiale subliniau o tensiune între relaţia transatlantică şi un europocentrist prost înţeles. A trebuit atunci să revenim la fundamente, să reamintim că politica de mare putere în Europa a dus la războaie şi că calmarea lor a avut o soluţie, Europa Unită şi asigurarea apărării şi securităţii din afară, prin implicarea constantă a SUA în Europa. Nu ştiu dacă astăzi, când demonii naţionalismului, populismului, xenofobiei, anti-semitismului se agită şi pe plaiuri europene, suntem gata sau trebuie să renunţăm la această situaţie care a asigurat timp de 70 de ani pacea în Europa sau la relaţia transatlantică. Şi nici nu cred că vom putea vreodată gestiona o Germanie înarmată cu 2% din PIB-ul său acordat Armatei.

Reuniunea din mai, de la Roma, Consiliul European şi Declaraţia care au marcat lansarea perioadei de reflecţie despre viitorul Europei a marcat însă, foarte clar care sunt temele de gândire pentru o perioadă de doi ani, perioadă care se va încheia chiar în timpul preşedinţiei româneşti a Consiliului Uniunii Europene, de unde a dispărut această contradicţie data de Armata Europeană. Din contra, am migrat spre PESCO, care e deja altceva, şi am stabilit clar complementaritatea NATO-UE, chiar dacă mai sunt unii lideri care încearcă să forţeze contradicţia, utilizând sperietoarea Trump pentru Europa şi o virtuală “nepotrivire de caracter” transatlantică.

Declaraţia de la Roma vine şi pune în acord apartenenţa noastră la NATO şi relaţia transatlantică cu perspectiva ca la nivel european să fie dezvoltată o investiţie ceva mai importantă pe zona de apărare şi pentru misiuni în afara spaţiului european. Dar se vor ivi în timp şi asemenea momente în care chiar propriile noastre angajamente s-ar putea să intre în anumite puncte în contradicţie. Acolo trebuie nuanţări foarte atenţi. Tocmai de aceea avem nevoie şi de o zonă de securitate bine dezvoltată. Va trebui ca în perioada următoare să investim în zona diplomatică şi, în primul rând, va trebui să avem foarte mare grijă la ceea ce facem la nivel intern, pentru a nu strica angajamentele şi aranjamentele de securitate pe care le are astăzi România. Concret, cumpărând rachete Patriot nu ne putem permite să aruncăm în aer legile justiţiei, independenţa justiţiei, combaterea corupţiei.

 

Nimeni nu a câştigat alegerile cu un program de scoatere a României din UE

În discuţie se află trei legi adoptate de Parlament, contestate la Curtea Constituţională. Mai avem un număr mare de iniţiative care ridică, evident, semne de întrebare. Existenţa unui comunicat al Departamentului de Stat, a unei scrisori a şapte state europene deja trebuie să tragă un semnal de alarmă în primul rând asupra guvernanţilor, a majorităţii, în al doilea rând asupra întregii societăţi. Vedem care sunt precedentele construite în Europa, mă refer la Ungaria şi Polonia, în cazul Poloniei tipul de lege la care se face referire fiind mult mai blând decât ceea ce avem noi, acum, pe masă în privinţa legilor în discuţie. Dar gândiţi-vă că nu am intrat încă în cele două legi pe care majoritatea guvernamentală încearcă să le zgândăre şi mă refer la Codul penal şi Codul de Procedură Penală.

Aducerea în prim-plan a unui nivel de sancţionare mult mai redus al actelor de corupţie, încercarea de soluţionare a unor teme individuale, a unui politician sau altul, nu sunt argumente care să indice că România este pe un drum favorabil şi că poate justifica legitim şi credibil modificările legislaţiei în materie penală, de organizare a justiţiei şi de combatere a corupţiei. Să nu uităm că suntem între statele membre GRECO, un grup European de luptă împotriva corupţiei, că suntem în continuare sub raport MCV. Dacă noi alterăm elementele de luptă împotriva corupţiei, evident că lucrul acesta se va regăsi în rapoartele de ţară.

E foarte complicat de acceptat că 13 sau 14 ani după acest moment al intrării în Uniunea Europeană, când la guvernare era tot PSD, există alţi actori politici care au uitat istoria, au uitat eforturile făcute, au uitat cât de dificil se negociază la nivel european şi aruncă în aer aceste înţelegeri.

Raportul MCV vine la sfârşit de ianuarie, început de februarie, nu uitaţi că trimiterea legilor Justiţiei către Comisia de la Veneţia a fost solicitată până pe 10 ianuarie. În urgenţă, într-o lună vom avea şi reacţiile. Eu cred că este un moment în care va trebui să luăm ceva mai multă distanţă, o perioadă de reflecţie. Trebuie să ne gândim foarte atent la modul la care vrem să ne raportăm la aceste realităţi care, de altfel, nu înseamnă altceva decât alterarea unor angajamente cu care România a îndeplinit criteriile stabilite la Copenhaga, în 1999, ca să putem deschide negocierile pentru a intra în UE. Noi acele principii începem să le alterăm.

Mă refer inclusiv la afirmaţiile din spaţiul public legate de supremaţia Parlamentului. Democraţia înseamnă independenţa şi echilibrul puterilor în stat şi nu supremaţia uneia dintre puteri, Legislative, în cazul de faţă, asupra altor puteri în stat. De asemenea, independenţa Justiţiei este punct special în criteriile politice de la Copenhaga. Combaterea corupţiei este un punct absolut important, rezultat în primul rând din ceea ce se petrece în interiorul României, constatat în cadrul negocierilor de aderare la capitolul Justiţie. În 2004 noi am ratat integrarea în valul estic al UE tocmai pentru că am avut nişte steguleţe roşii, cele mai importante pe Justiţie, şi că ministrul Justiţiei de atunci, Cristian Diaconescu, a fost nevoit să ia nişte angajamente şi să acceptăm, împreună cu Bulgaria, acel mecanism MCV.

E foarte complicat de acceptat că 13 sau 14 ani după acest moment al intrării în Uniunea Europeană, când la guvernare era tot PSD, există alţi actori politici care au uitat istoria, au uitat eforturile făcute, au uitat cât de dificil se negociază la nivel european şi aruncă în aer aceste înţelegeri, iar asta într-o perioadă de turbulenţe majore la nivel european. Toate cele expuse aici nu neagă faptul că şi la nivelul instituţiilor de tip Parchet au mai existat anumite excese, iar dacă ele există, la nivel individual, trebuie sancţionate folosind mecanisme juridice foarte clare. Însă nu cred că a câştigat nimeni alegerile cu programul de a scoate România din Uniunea Europeană.

Debalansare şi lipsa de respect şi gratitudine în relaţiile Chişinău-Bucureşti

Relaţiile României cu Republica Moldova se desfăşoară în contextul ciudat al relaţiilor de familie între doi fraţi. Se iubesc, se ajută, dar se şi hârjonesc. României i se reproşează în acelaşi timp şi că se implică, şi că nu se implică suficient la Chişinău, toate relele fiind exportate către Bucureşti, dar şi toate aşteptările. Pe de altă parte, avem un joc celebru al Republicii Moldova care vrea mai mult ajutor dar, dacă s-ar putea, mai puţină implicare în modul în care e gestionat ajutorul, eventual către buzunarul unor potentaţi. Pe de altă parte, Bucureştiul reproşează imaginea publică, debalansarea relaţiei şi lipsa de respect şi gratitudine pentru ajutor, ba chiar reacţii nepotrivite. Şi e foarte greu să explicit contribuabilului român că trebuie să sprijine fraţii din Republica Moldova dar să suporte lipsa de respect şi de recunoştinţă a unor din decidenţii de la Chişinău. Aici existând şi exagerări din dreapta Prutului în aşteptări.

În Republica Moldova, prin venirea lui Igor Dodon la Preşedinţie avem, în spaţiul public, o reacţie extrem de vocală, o reacţie foarte dură, la adresa României şi a tot ceea ce reprezintă identitatea românească, mergând până la efecte de tipul discriminării celor ce se autoidentifică drept români în Republica Moldova. Dealtfel, atacurile la adresa României, a identităţii româneşti, a românilor, a tuturor elementelor identitare au crescut pe fondul acestei prezenţe vocale, virulente antiromâneşti în primul rând a lui Igor Dodon.

Din punctul de vederea al statului Republica Moldova, al decidenţilor pe fiecare dintre feliile în discuţie, nu putem să vorbim despre o îndepărtare a Republicii Moldova de România, în primul rând prin dependenţa de natură financiară. România a livrat fonduri nerambursabile de 100 mln. euro, şi e vorba despre a doua sumă de această factură, ajutor nerambursabil. Apoi a acordat un împrumut cu dobânda proprie, de 100 de milioane de euro. România are o anumită implicaţie determinantă, inclusive financiar, în reformele din fiecare domeniu în parte din Republica Moldova.

Este greu de acceptat la Bucureşti că există zone în care investiţiile româneşti au fost blocate să intre în Republica Moldova.

Dincolo de privatizările care sunt aşteptate – două reţele de distribuţie cu Transgazul care, de fapt, nu este altceva decât gazoductul care va pleca de la Ungheni la Chişinău şi care a fost privatizat tot cu România, există şi alte categorii de investiţii în derulare. Putem spune că în Republica Moldova, în ultimul an an şi jumătate, a crescut nivelul investiţiilor româneşti şi a crescut nivelul implicării româneşti în special la nivel local şi în Comrat, Găgăuzia şi la Bălţi, unde derulăm acel program cu SMURD-ul, cu spitalul municipal refăcut. Deci, dacă ne uităm la lucrurile concrete, vedem că există, din contra, o creştere a acestei interdependenţe, mai ales a dependenţei Chişinăului de România la nivelul finanţărilor în mod direct.

Nu trebuie uitat că, prin împrumutul pe care l-a acordat la Chişinău, dar şi prin acţiuni diplomatice şi de susţinere concretă, România a deblocat şi finanţările FMI pentru Republica Moldova şi cele de la Uniunea Europeană. O eventuală ruptură sau retragere a României ar crea dificultăţi majore Republicii Moldova. Dar există acolo şi un sentiment românofob, pe care-l imprimă în spaţiul public cu precădere agenţii proruşi, războiul informaţional rus şi Igor Dodon, dar şi alte categorii, inclusiv din Opoziţie, nu doar de la Puterea asumat pro-europeană. Însă, în egală măsură, vedem că la nivelul osaturii şi a infrastructurii relaţiilor bilaterale există o creştere.

De aceea, este greu de acceptat la Bucureşti că există zone în care investiţiile româneşti au fost blocate să intre în Republica Moldova. Avem cazul clasic, cu Banca Transilvania, care a reuşit să intre acolo tot printr-o privatizare, cu Victoria Bank, dar pe de altă parte avem Dedemanul, care n-a mai reuşit să intre pe piaţa de acolo, din cauza unui vot negativ dat în Consiliul Local de la municipiul Chişinău. Şi mai sunt şi alte cazuri în care s-au încercat investiţii, blocate însă pe diferite motive, în special de natură tehnică. Avem, deci, summumul acesta de relaţii, cu lumini şi umbre, însă, vorbind obiectiv, vedem totuşi o creştere, în ultima perioadă, a acestei relaţii.

Nu trebuie uitat că 2018 este anul Centenarului.

Urmează alegeri generale în Republica Moldova şi pot apărea probleme în cazul unei modificări substanţiale a situaţiei majorităţii sau unei dificultăţi de a forma o majoritate pro-europeană. Să nu uităm că la Chişinău avem 2 componente europene: una la guvernare, alta în opoziţie. care sunt relativ ne-miscibile, în opoziţie puternică una cu alta. Într-o asemenea perspectivă, evident, se creează dificultăţi majore chiar după împlinirea Centenarului. Vom vedea când vor fi stabilite aceste alegeri, vom vedea rezultatele şi mai ales negocierile care vor duce la o formă sau alta.

Nu trebuie uitat că 2018 este anul Centenarului, alegerile sunt la sfârşit de an – practic, mandatul se termină la 30 noiembrie şi alegerile pot fi întârziate cu trei luni, însă, în afara acestui fapt, nu trebuie uitat că în primul semestru din 2019 România va deţine preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, care dă, de asemenea, un instrument în plus în ceea ce priveşte situaţia din Republica Moldova. Deci, cam aşa ar arăta complexitatea subiectului Republica Moldova pentru România. Nu este simplu, sunt modificări şi tangaje mai ales în spaţiul public, motiv pentru care, evident, Republica Moldova şi evoluţiile concrete de aici stârnesc preocupări şi reacţii diverse, inclusiv în România, în raport cu aceste evoluţii din 2018.

Ultima ora:

ObservatorCsibi Magor: Cele mai nesănătoase culturi sunt cele care cer oamenilor nesănătoși să performeze zi de zi

PoliticDan Mihalache: Am primit săptămâna trecută delegația consiliului local Baia Mare

EconomieVictor Negrescu: Deficitul bugetar va fi mai scăzut decât cel prognozat de CE

ExternGrațian Mihăilescu: Alte 23 de orașe au primit Mission Label la Bruxelles

SocialCsibi Magor: Cele mai nesănătoase culturi sunt cele care cer oamenilor nesănătoși să performeze zi de zi

EvenimenteVictor Vevera: ICI București a sărbătorit alături de Comitetul Olimpic și Sportiv Român (COSR) 110 ani de la înființarea acestuia, prin lansarea NFT-ului „110 ani de Olimpism în România”

EditorialAlexandru Grumaz: Noua hartă strategică a Europei

CulturaCristina Popescu: Anul Avram Iancu, 200 de ani de la naștere



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe