de Iulian Chifu

După 35 de ani de la declanșarea primului război major în Nakorno Karabakh, în 1988, chir în perioada sovietică, Azerbaidjanul a tăiat nodul gordian și a preluat, în 24 de ore, controlul deplin în enclava armeană.

Negocierile între părți sunt în curs, fără prezență internațională și fără garanții de securitate care să implice terțe instituții internaționale. Soarta celor 120.000 de armeni stă în capacitatea liderilor proprii de a negocia și în dorința părții azere de a respecta, în procesul de reintegrare, drepturile minorităților, fapt afirmat public de către Președintele Ilham Aliev dar respins de temerile constante de la Erevan și Khankendi/Stepanakert. În orice caz, așa-numita republică Artzak, constituită ilegal, pe baze separatiste, în Karabakh și nerecunoscută internațional nici de către Armenia și Rusia, a dispărut definitiv ca instrument de autonomie extinsă sau posibil separatism, așa cum reclamă azerii.

Istoria furtunoasă a conflictului armeano-azer

Rădăcinile istorice ale prezenței enclavei armene pe teritoriul Azeraidjanului se duc la nivelul anului 1923, atunci când, după căderea Imperiului Otoman, URSS a redesenat liniile propriilor republici unionale pe baza maximei complicații etnice – cum s-a întâmplat ulterior și cu Basarabia românească în 1940-1941, ruptă între RSS Moldovenească și RSS Ucraineană, în timp ce Transnistria a fost decupată din RSSAutonomă Moldovenească și lipită la RSS Moldovenească. Atunci enclava armeană a ajuns în RSSAzerbaidjan, iar la desființarea URSS, în 1991, a rămas, juridic, în Azerbaidjanul independent.

Continuarea, aici.