Adriana
Publicat în 20 septembrie 2016, 09:51 / 137 elite & idei

Iulian Chifu: Pro-americani versus pro-europeni: o alegere pentru care trebuie să ne pregătim

Iulian Chifu: Pro-americani versus pro-europeni: o alegere pentru care trebuie să ne pregătim
+ Observator

Evoluţiile curente la nivel global şi european arată tot mai mult că se apropie un moment dificil, pe care nu ni l-am fi dorit niciodată ca români: alegerea strategică între SUA şi UE. În toate strategiile româneşti, programele electorale, declaraţiile de politică externă (multe dintre ele pe care le-am scris personal pentru diferiţi beneficiari) peste tot apare triada SUA, NATO, UE.

Nimeni nu s-a dus mai departe şi nu a crezut posibil că alegerea între pro-americanism respectiv euro-atlanticism şi pro-europenism franco-germanofil va veni vreodată, şi cu atât mai mult că va veni atât de curând. Discuţii, interpretări, schimbări pe aceste coordonate au avut loc în România. „De-băsificarea” din administraţia centrală s-a dovedit un proces real, de rupere a continuităţii, pe care unii l-au folosit explicit pentru a îndepărta din spaţiul administraţiei centrale euro-atlanticiştii, pro-americanii, înlocuiţi imediat cu tranzacţionişti dar mai ales cu eurocentrişti, germanofili şi francofili. Iar procesul a continuat la dimensiuni neaşteptate. Perspectiva venirii lui Trump la conducerea SUA a creat oportunităţi acestor curente pentru a se dezvolta şi a vorbi deja despre „Planul B”, acela al părăsirii relaţiei strategice cu SUA, pe tăcute, şi al mutării greutăţii spre Europa. Întotdeauna România a ştiut să ţină echilibrul pe această dimensiune şi a venit întotdeauna să compenseze înclinaţiile liderilor din instituţiile legate de politica externă, de securitate şi apărare, cu precădere, dar şi în alte domenii. Ba chiar a existat un echilibru şi în privinţa relaţiei cu Rusia, orice personaj intrat în administraţie cu porniri spre negocierea cu Rusia fiind dublat imediat de cineva care contrabalansa prin cunoaşterea regiunii, cunoaşterea Rusiei şi scepticismul pentru abordarea Rusiei, rezervele faţă e acordurile cu Rusia care compromit şi înclinaţia spre limitarea acestei relaţii la consultări cu partenerul strategic, aliaţii şi partenerii europeni, anterior oricăror demersuri de această factură şi abordarea Rusiei exclusiv când eşti puternic şi ai argumente imbatabile, nu când trebuie să sacrifici musai ceva pentru că arde măseaua să închizi o anumită temă sau sa-ţi rezolvi o problemă. Acum lucrurile au luat o turnură mult mai serioasă. La nivel european se vorbeşte despre opţiuni, angajarea Rusiei devenind chiar o opţiune ce necesită orice cost, unii chiar vorbind despre „schimbarea de alianţe”, de la euratlanticism la eurasianism. Mai mult, perspectiva venirii lui Trump la conducerea SUA a creat oportunităţi acestor curente pentru a se dezvolta şi a vorbi deja despre „Planul B”, acela al părăsirii relaţiei strategice cu SUA, pe tăcute, şi al mutării greutăţii spre Europa. Dezbaterea privind Armata Europeană lansată la nivelul UE, independenţa relativă a Preşedintelui Comisiei Europene (foto dreapta), care pare să joace de capul lui, independent de statele membre, dezbaterea despre nevoia salvării Europei prin conformism şi bruxello-centrism sau plierea pe opţiunile clare franco-germane, toate aceste demersuri şi înclinaţii anunţă un sfârşit de an 2016 şi un an 2017 în care tema alegerii între SUA şi UE, între euratlanticism şi europocentrism se va pune acut. Chiar dacă, în spatele europocentrismului se află lipsa de apărare a flancului estic, eurasianismul lui Putin şi propunerea unui târg de pe poziţii alabe a Europei faţă de Rusia şi chiar scindarea calificată a Europei între Noua Europă şi Vechea Europă, respectiv euro-atlanticişti şi europocentrişti-eurasianişti. Iar Noua Europă nu mai înseamnă decât statele de flanc şi statele nordice plus Marea Britanie, în timp ce sudul latin, Germania şi grupul de la Visegrad intră tot mai mult în statele europocentriste germanofile sau francofile, care pledează deschis pentru negociere şi sfere de influenţă cedate lui Putin. Pe de altă parte, la fel de periculos se profilează unghiul de abordare care susţine euro-scepticismul şi naţionalismele pe fondul absenţei de soluţii la nivel european, al lipsei de leadership, al incapacităţii de a soluţiona crize. Deci înclinaţia euro-atlanticistă conţine, fără nici o tăgadă, componenta europeană şi respinge de plano euro-scapticismul sau izolaţionalismul nationalist sau populismele de orice fel, aşa cum respinge scindarea Europei în proiecte alternative. Lumea occidentală trebuie să rămână unită şi coerentă dacă vrea să gestioneze creşterea Rusiei, dar şi alte teme globale. Dacă este un principiu acceptat de toată lumea, atunci euro-atlanticismul, soluţiile solidare şi convenite, unitatea şi nu soluţiile individuale, eventual pe banii şi avantajele oferite de piaţa rusă, sunt soluţia. Iar Occidentul a mai trecut prin crize, le-a soluţionat pas cu pas, s-a adaptat, pentru că democraţia, drepturile omului şi societatea deschisă oferă soluţii de necontestat. Spre deosebire de rigiditate, inflexibilitate, autoritarism, mâna de fier şi mccarthyism ideologic, care duc spre acumularea crizelor pe care aparent le depăşeşte actorul în cauză, dar şi la explozia finală la sfârşitul parcursului, care distruge realmente ţara, organizaţia şi chiar lumea. Dovada cea mai clară e prăbuşirea în irelevanţă şi chiar desuetudine a CSI, creaţia integrativă a Rusiei, organizaţie care nu-şi mai poate ţine nici summit-urile şi unde fiecare fuge de la participare sau asumarea preşedinţiei rotative. Starea Uniunii: europocentrism, Armata Europeană sub conducerea lui Juncker şi acuzaţia că statele şi nu-şi asumă nici o responsabilitate pentru evoluţiile europene Tocmai s-a încheiat discursul Preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, cu certitudine unul profund politic, cu preocupări şi proiecte, cu explicaţii şi justificări, extrem de tehnic pe alocuri şi cu recurs la limbajul proiectelor birocratice ale Uniunii ca soluţii pentru orice temă abordată, preponderent înclinat la nivelul economic. Dar fără a asuma nici o responsabilitate pentru evoluţiile şi crizele europene, ba mai mult, direct sau indirect blamând statele. Sub sloganul că Europa unită nu poate exista dacă naţiunile asumă victoriile şi pasează Uniunii eşecurile, discursul a fost poate nu triumfalist, dar cu certitudine în continuare rupt de realitate. Mai întâi, elementele pozitive ale discursului: pe tema refugiaţilor, preşedintele Comisiei Europene vorbeşte despre solidaritate fără constrângere, un semnal la adresa sancţiunilor de 250.000 euro de refugiat neacceptat care vor fi, cel mai probabil, îndepărtate. Însă, în acelaşi timp, Comisia responsabilizează preşedinţia rotativă a Consiliului, Slovacia, pentru a obţine poziţii europene comune la nivelul statelor, în sensul acceptării refugiaţilor, integrării lor. Deşi se regăsesc în discurs elementele complementare – protecţia frontierelor, acorduri cu statele vecine de tranzit pentru migranţi, investiţii în statele de provenienţă a acestora – un proiect comprehensiv şi credibil lipseşte aici, deşi nu a mai fost pronunţat cuvântul „cote”. De altfel, toate temele în divergenţă, controversate, au lipsit din discurs şi formulele necesare tranşării la nivelul deciziei. Şi confuzia constantă este menţinută la nivelul vocabularului între migranţi şi refugiaţi, la Juncker toţi fiind refugiaţi, mai mult, îndrituiţi să rămână în Europa şi să se integreze, nu găzduiţi pe perioada războiului, spre a se reîntoarce în ţările de origine la încheierea conflictului. Juncker propune un fond de investiţii externe pentru vecinătate, în Est plus Africa, aşa cum propune un fond de garanţii pentru tineri pentru a reduce şomajul dominant. Şi aici, preşedintele Comisiei remarcă faptul că vorbim despre responsabilităţi ale statelor (neacoperite) dar unde, într-un format generos, se implică şi Comisia. În ceea ce priveşte terorismul, Comisia vorbeşte despre nevoia de cooperare, despre măsuri împotriva finanţării terorismului, retragerea propagandei jihadiste de pe site-uri, combaterea radicalizării în şcoli şi închisori, controlul circulaţiei şi vânzării armelor de foc. Frontex şi Garda de Coastă sunt garanţii şi contra refugiaţilor, şi pentru combaterea terorismului, prin apărarea frontierelor. Şi înregistrerea întregului trafic de persoane printr-un sistem automatizat pentru călătorii, o bancă de date pentru a identifica nepotrivirile şi a proteja cetăţeanul european. Deşi se regăsesc în discurs elementele complementare – protecţia frontierelor, acorduri cu statele vecine de tranzit pentru migranţi, investiţii în statele de provenienţă a acestora – un proiect comprehensiv şi credibil lipseşte aici, deşi nu a mai fost pronunţat cuvântul „cote”. Pe Politica Externă, de Securitate şi Apărare vin propunerile cele mai ambiţioase: o strategie Europeană pentru Siria şi mandatarea doamnei Mogherini să intre în negocieri, dar mai ales Armata Europeană, deoarece costă mai puţin, deoarece Europa nu poate depinde de capacitatea statelor membre, ci are nevoie de o capacitate proprie militară şi un Stat Major propriu. Resurse militare comune, care aparţin UE şi funcţionează în complementaritate cu ONU. Presiunea industriei militare europene pare să fi dat rezultate. Pe de altă parte, proiectul menit să relanseze integrarea europeană mai profundă şi să arate că proiectul european continuă să existe este unul profund controversat, e vorba de o atribuţie fundamental naţională, dar unde Comisia se asigură şi ameninţă voalat că îl va pune în aplicare numai cu ţările doritoare, dacă nu se atinge consensul. Şi o banală referire la faptul că proiectul nu e îndreptat contra NATO. De remarcat aici că nu mai vorbim nimic despre proiecte integrative lăsate la jumătatea drumului, precum Schengen, că nu mai discutăm reformarea acestuia şi primirea României şi a Bulgariei, ignorăm proiecte mai vechi dar deschidem şantiere noi, şi acestea cu un glisaj spre un Schengen al Apărării (propunere italiană), cu statele fondatoare ale UE şi doar cine doreşte. În fapt, un proiect integrator care pare mai degrabă unul de construcţie a unor noi falii, dacă proiectul nu e corect aşezat. Şi o decuplare solidă de SUA, despre care nu se mai vorbeşte – relaţie transatlantică, TTIP – atunci când despre acordul cu Canada s-au făcut referinţe înaintea discursului măcar. Un proiect care, cu certitudine, va stârni cel puţin dezbateri, dacă nu controverse fundamentale.

http://adevarul.ro/international/europa/pro-americani-versus-pro-europeni-alegere-caretrebuie-pregatim-1_57e000f05ab6550cb8ccc172/index.html

Ultima ora:

ObservatorCorneliu Vișoianu: Voluntarul și Club România după 10 ani | Bogdan Gavrilă, Spiritul Voluntarului care dă, fară să aștepte răsplată ci doar construiește ”Zero-risk” society

PoliticSebastian Burduja propune o întâlnire cu părţile implicate în problema gunoiului şi constituirea unui grup de lucru

EconomieBogdan Chiriţoiu: 2020 a fost clar un an diferit; pe ansamblu economia noastră a mers surprinzător de bine

ExternTeodor Baconschi: Regimurile din China și Rusia joacă pe ideea că indivizii preferă prosperitatea înaintea drepturilor

SocialMarian Staș: În România vor funcționa 60 de școli-pilot unde elevii își vor putea alege o parte din materiile de studiu

EvenimenteAdrian Hatos, la evenimentul DEVISE – The 3rd Digital Session of EYP Romania – intitulat „Democracy as our sole future”

CulturaCristina Popescu: Pictorul Dimitrie Știubei, un pictor de …marcă

EditorialCorneliu Vișoianu: Voluntarul și Club România după 10 ani | Bogdan Gavrilă, Spiritul Voluntarului care dă, fară să aștepte răsplată ci doar construiește ”Zero-risk” society



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe