de Iulian Chifu

Adevărul din faptul că azi nu mai există prieteni şi duşmani, ci relaţii complexe între oricare doi actori, pare să se dovedească în Siria.

Aliaţi de conjunctură, ba câteodată frizând în discursurile mieroase unul lângă altul Parteneriatul Strategic, Rusia şi Iranul urmează aceeaşi logică potrivit căreia oricare doi actori au, în acelaşi timp, relaţii de confruntare, relaţii de competiţie şi relaţii de cooperare, pe domenii diferite. Mai şocant este faptul că nivelul confruntării a ajuns la lupte directe în Siria.

Relaţia Rusia-Iran: o istorie complexă şi contondentă

Unii cârcotaşi ar putea spune că această evoluţie era de aşteptat: Iranul şi Rusia nu sunt tocmai cei mai buni prieteni istorici (acelaşi lucru se poate spune şi despre Rusia şi Turcia sau Turcia şi Iran, ca să citez doar formatul trilateral de la Astana). Din contra, istoria e marcată de numeroase confruntări şi acorduri cu cedări umilitoare şi dureroase pentru Iran în Caucaz, de exemplu, sau în Asia Centrală, faţă de Imperiul Ţarist sau puterea sovietelor, deopotrivă. Această situaţie nu încurajează cele mai bune relaţii între state, reconcilierea făcându-se mai mult cu dinţii scrâşnind, pe baza unor interese comune imediate, dar emoţiile puternice ale confruntărilor trecute dăinuind în sufletele resortisanţilor fostelor state care s-au războit.

O altă abordare susţine că Rusia e incapabilă să evite confruntările Israel-Iran pe teritoriul sirian. Pe de o parte, Rusia afirmă explicit că e preocupată de securitatea israeliană, angajament la care o obligă înţelegerile Putin-Netanyahu, dar şi discuţiile ruso-americane, în caz contrar menţinerea şi creşterea prezenţei americane fiind inevitabilă în Siria. Pe de altă parte, Rusia nu e cea mai dispusă să aducă trupe noi şi să înlocuiască carnea de tun pe care o reprezintă trupele iraniene ale Gardienilor Revoluţiei Islamice şi miliţiile şiite – Hazbollahul libanez şi miliţiile şiite irakiene plus cele siriene allawite, constituite în Siria. Ca să nu mai vorbim de miliţiile luptătorilor sirieni constituite pe bază de mercenariat pe banii Teheranului, sau formulele prin care trupele iraniene au reconstituit coloana vertebrală a trupelor siriene, până acolo încât ieşirea lor şi retragerea ar duce la destructurarea acestei armate loiale lui Al Assad.

Mai mult, odată ce retragerea americană ar deveni o realitate, Rusia rămâne în braţe cu multitudinea de conflicte inerente între diferiţii actori din Siria, care deja a adunat o maximă complicaţie etnică, religioasă şi sectară şi rivalităţi majore interstatale, ale puterilor regionale şi globale. În plus, rivalitatea cu Iranul şi Turcia devin naturale, în absenţa altui duşman, iar retragerea Turciei din nordul Siriei şi a trupelor iraniene de pe tot cuprinsul Siriei se vor dovedi pietre de încercare extrem de dificile, admiţând calmarea relaţiei Damasc-kurzi şi a luptelor loialiştilor lui Assad cu opoziţia sunnită siriană. Deci Rusia, în mod natural, se va îndrepta împotriva Iranului, cel mai bine reprezentat stat, la nivel militar, din regiune, pentru a-şi putea afirma dominaţia în Siria şi Orientul Mijlociu.

Rănile şi trădările trecutului justifică suspiciunea Teheranului

Alianţa Rusiei cu Iranul în Siria a vizat, în mod direct, menţinerea Preşedintelui Al Assad în funcţie şi recâştigarea a cât mai mult teritoriu în favoarea sa. Acest fapt urma să-i asigure liderului sirian – devenit o simplă păpuşă în mâinile aliaţilor săi ruşi şi iranieni – o poziţie dominantă şi relevantă în negocierile de pace, fapt ce garanta avantaje ambilor actori. În rest, pe fond, abordările şi interesele sunt diferite între Moscova şi Teheran.

Moscova doreşte dominaţia completă a Siriei şi, prin asta, a Orientului Mijlociu, cu un rol relvant în orice negocieri din regiune. Acest lucru presupune, la un anumit moment dat, şi eliminarea trupelor iraniene şi a Iranului ca actor din Siria. Iranul îşi doreşte menţinerea arcului de legătură şiită şi ieşirea la Mediterană, fapt ce contravine şi intenţiilor ruse, şi mai ales celor sunnite, acolo unde Turcia doreşte coridorul sunnit către Iordania de peste 100 de km neîntrerupt. În plus, o prezenţă solidă şiită iraniană/pro-iraniană la Mediterana, înconjurând Israelul, ca şi o prezenţă iraniană aproape de propriile frontiere, în Siria, este contrară intereselor Israelului, care va folosi toate mijloacele militare să evite această stare de fapt.

Istoric, iranienii au probleme cu vecinul gigantic din Nord. Iar azi, iranienii se tem că au investit milioane de dolari şi mult sânge în Siria şi că Rusia va arunca Iranul în afara negocierilor şi în afara teritoriului sirian. Deja parlamentarul iranian Behrooz Bonyadi a avertizat în legătură cu apropierile vinovate ale Rusiei cu duşmanii Iranului, pe socoteala acestuia, cu sacrificarea intereselor Teheranului în Siria.

Cât despre Rusia, Iranul e un cost pe care şi-l poate permite, mai mult, e binevenit în schimbul contra recunoaşterii ca actor global.

Relaţia ambiguă, ba chiar de alianţă a Rusiei cu Israelul, pe tema lovirii trupelor iraniene din Siria e un argument puternic în sensul scepticismului de la Teheran şi a rezervelor faţă de Rusia. Mai mult, Rusia semnalează în repetate momente dorinţa unei cooperări cu SUA sau măcar a unei recunoaşteri de către Washington a sa, ca actor relevant, de unde şi uşurinţa cu care va negocia Siria contra unor avantaje pe teme mai relevante pentru sine, evident şi pe seama Teheranului, pe care Administraţia Trump îl consideră principalul său inamic actual, cu riscul de a se certa cu evaluarea riscurilor de securitate a Comunităţii Naţionale de Intelligence şi cu Dan Coats, în recentul raport obiectiv discutat în Senat şi audierile consecutive.

Rivalitatea a intervenit şi atunci când s-a discutat momentul în care ar cădea şi provincia Idlib, iar Rusia şi Iranul şi-ar atinge obiectivul vizându-l pe Assad. În această perspectivă, ce ar fi reclamat retragerea trupelor celor ce au intervenit şi pot clama victoria, Teheranul s-a arătat nemulţumit şi a anunţat că va rămâne şi în Siria post-război civil cu trupe. Aici lucrurile au tensionat relaţia cu Rusia, care nu-şi doreşte nici rivali, nici motive pentru a avea SUA angajată din nou în Siria, cu un nou duşman, după eliminarea Daesh-ISIS.

Oricum, suntem departe de pace în Siria, Idlibul nu e nici pe departe cucerit. Cât despre Rusia, Iranul e un cost pe care şi-l poate permite, mai mult, e binevenit în schimbul contra recunoaşterii ca actor global, în blocarea extinderii NATO şi ridicarea sancţiunilor economice la adresa sa. Şi va fi sacrificat deopotrivă cu Siria lui Assad, la masa verde. Problema ambiţiei sale de a schimba Siria pe Ucraina nu are, însă, sorţi de izbândă, a realizat-o deja, chiar dacă sunt voci care acreditează încă, programatic şi propagandistic, o asemenea eventualitate. Aici doar alegerile noi şi o eventuală preşedinţie mai puţin ostilă ar nuanţa lucrurile, Ucraina fiind o ţară pierdută, pe termen mediu, pentru Rusia, chiar cu reconsolidarea naţiunii ucrainene pentru prima oară după desfiinţarea Imperiului Ţarist.

Rivalitatea directă în confruntări ce ameninţă războiul total ruso-iranian în Siria

Dar până la consumarea acestor episoade, rivalitatea ruso-iraniană se manifestă deja din plin în Siria, cu tot cu exploziile de violenţe şi confruntări directe ale trupelor. A afirmat-o Yoav Galant, ministrul Imigrării şi Absorbţiei din Israel, atunci când s-a lăudat cu succesul diplomatic obţinut de guvernul Netanyahu, care constă în eliminarea trupelor iraniene din Siria, cu sprijinul acceptat de către Rusia. El a afirmat, în premieră în spaţiul public, că această cooperarea ruso-iraniană a ajuns la un sfârşit şi că interesele părţilor nu mai coincid deloc, fiind vorba despre confruntări directe între părţi.

Astfel, Rusia îşi doreşte reafirmarea ca putere în Orientul Mijlociu prin dominaţia în Siria, iar lucrul acesta se poate realiza prin retragerea reală a trupelor americane şi încheierea stabilizării inclusiv prin retragerea trupelor iraniene de pe teren, fapt care ar calma intervenţiile Israelului împotriva ţintelor legitime vizate – comandanţi iranieni, trupe iraniene şi miliţii şiite, depozite de armament şi transferuri de arme către miliţiile şiite pro-iraniene, cu precădere Heazbollah.

Răcirea abruptă a relaţiilor între Moscova şi Teheran a dus deja la confruntări şi lupte violente între părţi.

Dacă iniţial Rusia a permis de facto aceste intervenţii israeliene, ca parte a unor înţelegeri mai largi cu SUA – pentru a evita o prezenţă americană mai puternică pe tărâm sirian – ulterior au existat tente de ambiguitate constructivă, cu evitarea menţionării acestor operaţiuni. Totul pentru ca ulterior să se ajungă şi la comentarii publice şi nemulţumiri, chiar de data recentă, în legătură cu atacurile din 20-21 ianuarie ale Israelului, la nivelul purtătoarei de cuvânt al MAE rus. Dar afirmaţiile la nivelul democraţiei, invocându-se suveranitatea statului sirian, au fost strict destinate Teheranului şi propriului public, fără urmări, Rusia evitând orice confruntare directă cu trupele israeliene şi operaţiunile acestora.

Răcirea abruptă a relaţiilor între Moscova şi Teheran a dus deja la confruntări şi lupte violente între părţi, după cum afirmă Der Spiegel. Astfel, în valea Al Ghab, o zonă de importanţă strategică situată în nord-vestul provinciei Hama, ambele părţi au utilizat vehicule militare, mitraliere şi mortiere pentru a se confrunta direct, estimarea fiind că au murit între câteva zeci şi 200 de oameni în aceste confrutnări, din ambele părţi. Este prima confruntare directă militară de această amploare între trupele ruse şi iraniene, nefiind vorba despre incidente izolate ci despre trupe cu tot armamentul din dotare care se confruntă direct, pe viaţă şi pe moarte.

În plus, soldaţi ruşi – care funcţionează ca poliţie militară în Siria – au arestat deja mai mulţi mercenari iranieni care terorizau civili în diferite locuri din Siria, potrivit lui Rami Absulrahman, şeful Observatorului Sirian al Drepturilor Omului, organizaţie neguvernamentală cu sediul la Londra şi prezenţa masivă în toate zonele Siriei. Iar acumularea acestor evenimente arată deja exasperarea Rusiei în legătură cu diferitele forme de prezenţă iraniană şi şiită pro-iraniană în Siria, care devin viitoarea ţintă legitimă a trupelor sale, dacă refuză retragerea din regiune.