OraNoua.ro
Publicat în 1 aprilie 2015, 18:54 / 51 elite & idei

Iulian Fota: Rusia și Occidentul – de la competiție la confruntare

Iulian Fota: Rusia și Occidentul – de la competiție la confruntare

de Iulian Fota

În luna martie 2015, Rusia a sărbătorit un an de la „unirea Crimeei cu Rusia“, propunându-se chiar data de 18 martie drept Ziua Crimeei, a unificării tuturor teritoriilor rusești (fără ca această sintagmă să fie definită). În acelaș timp, Ucraina a comemorat împlinirea unui an de la pierderea Crimeei, prin „anexarea ilegală a acestui teritoriu de către Rusia“. Dincolo de importanța relațiilor bilaterale ruso-ucrainene, este la fel de important să înțelegem unde se află în acest moment relațiile Rusiei cu Occidentul.

 

Indiferent de ce perspectivă alegem, cea a Moscovei, a Washingtonului, a Bru­xelles­ului sau a Berlinului, este clar că relațiile Rusiei cu Occidentul s-au degradat, in­vo­luând de la statutul de com­petiție la confruntare, iar cauza principală a acestei nedorite situații o re­pre­zintă anexarea Crimeei și rolul pe care Rusia îl joacă în destabilizarea Ucrainei.

 

Începând cu 2007, retorica rusă la adresa Occidentului, în special a SUA, a devenit tot mai agresivă. La în­ce­putul anului, în februarie, la conferința de la München, președintele Putin a transmis o primă avertizare Ves­tu­lui, insistând pe gradul de pericol pe care Rusia îl asociază extinderii NATO spre Est, solicitând în același timp o nouă ordine internațională. Ulterior acelui discurs, me­sajul președintelui rus a fost reiterat în apr­ilie 2007, în fața Camerelor reunite ale parlamentului rus, când președintele Pu­tin reproșează Occidentului finanțarea pro­testelor interne de la Moscova. Cu ace­eași ocazie, a fost anunțat un moratoriu asupra implementării Tratatului CFE„pri­ma sal­vă a noului Război Rece“, cum ins­pirat spunea analistul rus Pavel Felgenhauer.

 

În 2008, ulterior deciziei NATO de la Bu­cu­rești de a oferi o perspectivă atlantică Georgiei și Ucrainei, Rusia se angrenează în războiul împotriva Georgiei, pedepsind-o pentru curajul de a dezvolta cu succes o opțiune politică alternativă.

Chiar și după războiul din Geor­gia, în ciuda evidenţelor, Oc­ci­dentul  a continuat să nege rea­litatea, sperând în continuare în posibilitatea dezvoltării unei re­lații echilibrate cu Rusia, poate chiar a unei relații de parteneriat. În 2009, la mai puțin de un an după războiul din Georgia, SUA introduc politica resetării relațiilor cu Moscova, încercând să depășească im­pasul. Chiar și cei mai critici la adresa Ru­siei o defineau, totuși, prin termenul fre­nemy, o combinație întrefriend și ene­my, pentru a scoate în evidență faptul că, dincolo de zona de neînțelegeri, de ene­my, avem și zone de cooperare între Rusia și Vest, avem și o zonă de friendship. Deși cu fiecare document strategic pe care îl elabora, Rusia definea NATO și SUA drept amenințări la adresa securității naționale, atât Washingtonul, cât și Bruxellesul con­tinuau să spere într-un posibil parteneriat. În 2010, Rusia decide reluarea zborurilor lungi ale aviației strategice de bom­bar­da­ment, o decizie militară de tip Război Re­ce. În paralel cu deciziile sale militare, dez­voltă o diplomație de confruntare în pro­bleme internaționale importante, pre­cum Siria sau programul nuclear al Ira­nului.

Cancelarul german Angela Merkel, preşedintele rus Vladimir Putin, premierul britanic David Cameron, preşedintele american Barack Obama şi preşedintele francez François Hollande la Summitul G-8 din Irlanda de Nord (iunie 2013)

Anul 2014, aruncarea în aer a ordinii eu­ropene prin anexarea Crimeei și rolul pe care Rusia îl joacă în destabilizarea Ucrai­nei, prin încurajarea războiului din estul vecinului nostru, conving SUA, Canada și aliații europeni că Rusia nu mai poate fi considerată un partener, nici măcar un frenemy, ea devenind mai degrabă un ene­my, un adversar. Retorica agresivă a Mos­covei este ridicată la un ni­vel nemaîntâlnit de la ame­nințările proferate de Ni­ki­ta Hrușciov, referindu-mă aici în special la ame­nin­țarea nucleară, fluturată de președintele Putin cu oca­zia rememorării deciziilor luate la începutul anului 2014, în vederea asigurării succesului operațiunii de ane­xare a Crimeei. În­cu­rajată de succesul operațiunilor hibride de­rulate în Ucraina, Moscova afirma tran­șant că rușii și ucrainenii sunt unul și ace­lași popor (deși dreptul internațional lasă libertate fiecărui popor să se au­to­de­fi­nească). Dincolo de retorică, Rusia ape­lează insistent la exerciții militare de mare amploare, de la Marea Neagră până în Arc­tica, cele mai mari din ultimii 25 de ani, pentru a intimida și transmite un semnal de forță. Peninsula Crimeei, transformată în­tr-un portavion rus în Marea Neagră, es­te militarizată rapid, inclusiv prin dis­lo­carea de bombardiere strategice TU 22M3, capabile să transporte arme nucleare. Ia­răși, la fel ca în Războiul Rece, Rusia joacă ambiguitatea strategică, chiar nucleară, pentru a intimida și chiar șantaja. Nu în ul­timul rând, asistăm la o intensificare a mesajelor diplomatice și politice, a aver­tismentelor pe care deja diferiții mesageri ruși își permit să le dea țărilor din re­giunea Europei Centrale și de Est, recenta reacție dură, la adresa unor intelectuali români, a ambasadorului rus la București înscriindu-se în același registru.

 

Confruntat cu această realitate, fără en­tuziasm, dar cu multă hotărâre, Occi­den­tul a decis să ridice piatra. Primele decizii importante le-au luat americanii. Noua stra­tegie de securitate națională a pre­şe­dintelui Obama caracterizează Rusia ca stat agresor. Pentru prima dată după mult timp, în Congres, democrații și re­pu­bli­canii sunt în consens atât asupra nevoii de sancționare a Rusiei, cât și asupra nevoii de ajutorare a Ucrainei, mulți par­lamentari insistând pe lângă Administrația SUA asupra ajutorării Kievului cu ar­ma­ment greu. Nu în ultimul rând, americanii au preluat inițiativa în NATO, de­ter­mi­nând luarea celor mai importante de­ci­zii militare de la desființarea Tratatului de la Varșovia. Amplasarea de comandamente NATO în țările baltice, Polonia sau Ro­mânia reprezintă cel mai important mesaj pe care Vestul îl putea da Rusiei.

Nici Bruxellesul nu a rămas mai prejos. UE, în special în urma asumării unui rol conducător de către Germania, a decis sanc­­ționarea economică a Ru­siei, decizie ce, combinată cu un preț scă­zut al petrolului, a adus grave prejudicii eco­nomice Rusiei. De altfel, acordul com­paniilor germane de a-și asuma costurile sancțiunilor impuse Rusiei arată corecta înțelegere a noii realități geopolitice din Eu­ropa atât în mediile politice, cât și în ce­le economice. Recent, UE a făcut alți pași importanți în a transmite Rusiei me­sajul cel mai important, respectiv dorința de a nu lăsa fără răspuns acțiunile rusești de ne­gare a ordinii europene, atât de greu re­a­lizată. Am în vedere, în primul rând, re­a­lizarea uniunii energetice, care reduce mult posibilitatea Gazprom-ului de a trans­­for­ma gazul în instrument geopolitic. În ega­lă măsură, este importantă decizia Bru­xel­lesului de a combate dezinformarea și pro­paganda rusă prin punerea la punct a unei contrastrategii informaționale, sar­cină tra­sată Înaltului Reprezentant pentru Politică Ex­ternă de către ultimul Consiliu Eu­ro­pean.

Spațiul alocat acestui articol nu ne per­mite să venim și cu alte exemple, dar cele enumerate mai sus credem că sunt su­fi­ciente pentru a putea trage o concluzie în­grijorătoare. Rusia și Occidentul se află pe o pantă descendentă a relațiilor lor, in­vo­luția de la competiție la confruntare fiind foarte clară. Nu știm dacă s-a trecut de vârful acestei confruntări sau acesta doar urmează. Optimiștii spun că, odată cu Acordul Minsk 2, am intrat într-o fază mai liniștită a crizei de încredere între cei doi mari actori internaționali. Pesimiștii se tem de un accident în tot mai desele in­teracțiuni militare, după cum a fost cazul vasului american din Marea Neagră, sur­volat la joasă altitudine de avioane rusești. Tot o formă de pesimism este și mo­ni­to­ri­zarea diferitelor strategii rusești de diluare a prezenței americane în Europa sau de încurajare a mișcărilor extremiste eu­ro­pe­ne, calea cea mai sigură de anihilare a UE. Dincolo de un accent sau altul, ambele tabere sunt totuși de acord că ne aflăm doar la începutul confruntării cu Rusia.

Dincolo de apartenența sa la Oc­cident, cum și unde se po­zi­ționează România în tot acest tablou? În primul rând, Ro­mânia trebuie să accepte noua realitate geopolitică din Estul Europei și să se pregătească pentru ce este mai rău, sperând în ce poate fi mai bine.

 

A te pregăti pentru ce este mai rău în­seam­nă câteva lucruri. În politica internă să facem ce trebuie, și nu ce putem. A face ce putem nu mai este suficient. Trebuie, în primul rând, să reafirmăm, intern și in­ternațional, ca vitală apartenența noastră la Vest, unica soluție de securitate, dar și de dezvoltare economică. Ca latini, nu există alt loc mai bun pentru noi. Trebuie să continuăm acțiunea de modernizare a statului, construind o Românie nu numai occidentală, dar și inteligentă. Trebuie să ducem lupta împotriva corupției până la capăt, așa după cum trebuie să relansăm economia, accelerând investițiile europene și americane în România.

 

În al doilea rând, ne trebuie în sistemul de securitate națională o organizare de război, și nu una de pace. După căderea co­munismului, nu am avut niciodată tim­pul sau inspirația de a face o revizuire stra­tegică a sistemului de securitate națională. Trăind în pace în ultimii 25 de ani, fiind chiar în „vacanță“ o mare parte din timp, nu am avut motivația necesară, preferând să-l cârpim pe ici pe colo, ca să-l putem scoate la vopsea în vederea aderării la NATO și UEcu fruntea sus. Chiar dacă, in­dividual, instituțiile de securitate na­țio­nală au trecut printr-un serios program de dezvoltare, unele dintre soluțiile fo­lo­site sunt depășite de evenimente. Când vi­ne vorba de războiul hibrid sau de răz­boiul informațional, sunt multe lucruri de lămurit și reglementat. Care este până la urmă instituția de securitate națională res­ponsabilă în România de gestionarea răz­boiului informațional? Este CSAT un ade­vărat consiliu de securitate națională?

 

Și, în fine, în al treilea rând, avem nevoie de un efort diplomatic inteligent, prin ca­re să putem genera speranța noastră de mai bine. România a mai traversat cu bine perioade dificile între Vest și Est, prac­ti­când cu mare abilitate o diplomație in­te­li­gentă de pace și bună vecinătate. Câți își mai aduc aminte că al doilea „C“ din CSCE, cel referitor la cooperare, se da­to­rează unei propuneri diplomatice ro­mâ­nești, din 1973?

revista22.ro

Ultima ora:

ObservatorRobert Lupițu: Cum întruchipează relațiile ”PSD – Frans Timmermans” și ”PNL – Manfred Weber” manifestele electorale pentru Europa și pentru România ale celor două forțe politice

PoliticRobert Lupițu: Cum întruchipează relațiile ”PSD – Frans Timmermans” și ”PNL – Manfred Weber” manifestele electorale pentru Europa și pentru România ale celor două forțe politice

EconomieRăzvan Nicolescu: Un fost ministru al Energiei explică ce vor să facă ungurii cu gazul românesc extras din Marea Neagră

ExternAlexandru Lăzescu: Va putea supraviețui NATO escaladării tensiunilor transatlantice?

EvenimenteIulian Fota: Lansare Ghidul Alegerilor Europarlamentare 2019

CulturaSever Voinescu: Cine ţine lanţul?

SocialSebastian Burduja: Tu ce faci când ţi se dărâmă casa?

MoldovaCristian Unteanu: Republica Moldova, din nou terenul de încercare pentru marea strategie rusească de constituire a „cordonului sanitar“



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe