Adriana
Publicat în 12 septembrie 2018, 09:16 / 418 elite & idei

Lucian Croitoru: Occidentul – de la morala competitivității la morala cheltuielilor sociale

Lucian Croitoru: Occidentul – de la morala competitivității la morala cheltuielilor sociale
+ Observator

 

Țările occidentale au ajuns ca în mai puțin de un secol să crească cheltuielile sociale de la virtual zero (Lindert, 2004) până la aproape 10-20 la sută din PIB, cu multe țări democratice având valori mai apropiate de 20 la sută din PIB decât de 10 la sută din PIB. Aceasta arată cât din banii contribuabililor, în echivalent PIB, sunt cheltuiți pentru asistență socială, dar, mult mai important, arată că s-a produs o schimbare majoră în modul de administrare a economiei.

În ce a constat această schimbare și cât este de benefică pentru creșterea bunăstării? Răspunsurile din literatură sunt divizate. Referitor la cauze, studiile se referă, cel puțin după cel de-Al Doilea Război Mondial, la democrație, la creșterea speranței de viață, la creșterea veniturilor și a capacității de a menține producția pe un trend crescător, la deschiderea comercială a economiilor (globalizare) și la ideile economice predominante.

În ceea ce privește efectele, divizarea este evidentă: abordările de stânga au susținut dintotdeauna că cei care se află în starea de a fi săraci, bolnavi, în vârstă și/sau needucați nu se vor putea ajuta singuri și că, din acest motiv, stimulentele pentru muncă, pe care conservatorii le văd ca pe soluții pentru a depăși starea respectivă sunt ineficiente și inumane. Abordările conservatoare, de la Burke la Keynes (în abordările în care acesta din urmă este conservator), au susținut, în esență, că impozitarea veniturilor și a avuției pentru a finanța cheltuieli sociale reduc stimulentele pentru muncă, asumarea riscului și economisire atât pentru cei care finanțează, cât și pentru cei care primesc beneficiile sociale.

În acest articol arăt că schimbarea care s-a produs în cheltuielile sociale reflectă o modificare importantă a raportului dintre principalii administratori ai capitalismului. Această modificare a generat, la rândul ei, mecanisme care au făcut ca ponderea cheltuielilor sociale să atingă niveluri nesustenabile. În secțiunea următoare arăt că principiul libertății față de intervenția statului în economie reflecta morala unei societăți centrate pe stimularea competitivității individuale și a firmelor. Ea a generat o concurență care a contribuit la creșterea cererii pentru cheltuieli sociale. În secțiunea a treia arăt că ideile lui Keynes despre rolul statului în economienu nu ar fi dus la creșterea cheltuielilor sociale la nivelurile de astăzi, dacă ar fi fost corect înțelese. În secțiunea a patra arăt că înțelegerea greșită a ideilor lui Keynes a dus la apariția unei noi morale economice a Occidentului, centrată pe intervenția excesivă a statului în economie, care are ca promontoriu cheltuielile sociale. În secțiunea a cincea argumentez că factorul politic este cel care explică cel mai bine de ce cheltuielile sociale cresc mai repede decât PIB. În secțiunea a șasea, prezint estimări econometrice pe un panel de 34 de țări pentru perioada 1995-2017 pentru a arăta că rata de economisire scade atunci când cheltuielile sociale cresc, ceea ce poate afecta însuși viitorul Occidentului. În secțiunea a șaptea arăt că, în România, ale cărei cheltuieli sociale se ridică la nivelul relativ mic de aproximativ 10 la sută din PIB, o creștere a impozitului pe venitul personal perceput asupra grupelor cu venituri mai mari prin adoptarea impozitării progresive pentru a finanța creșterea cheltuielilor sociale ar avea consecințe negative pentru economisire și, de aici, pentru dezvoltarea României. În ultima secțiune prezint concluziile.

 

Morala competitivității și nașterea cererii pentru cheltuieli sociale

În Occident, administrarea economiei este realizată de piețele financiare și de puterea politică (Greider, 1989). În mod natural, obiectivele centrale ale acestor doi administratori sunt diferite. Înclinația piețelor este aceea de a favoriza specializarea și competiția între producători, făcând aparatul productiv al societății tot mai inovativ și eficient și, astfel, oferta de produse relativ ieftină. Statul (sub forma sa națională) a început să interfereze cu aparatul productiv atunci când a decis – acum aproape 220 de ani – să perceapă impozite și să-și extindă cheltuielile. De atunci, nicio activitate a sa (apărare, ordine publică, transport public, investiții și subvenții pentru întreprinderi publice) nu a contribuit la creșterea impozitelor și a cheltuielilor ca procent din PIB în egală măsură cu cheltuielile sociale (Lindert, 2004).

A existat permanent un reglaj fin în raportul de putere dintre cei doi administratori în timp și între țări. Totuși, reglajul s-a făcut pe fundalul existenței unor componente stabile ale acestui raport, atât în timp, cât și între țări. Aceste componente au fost atât de puternice încât au acționat ca principii ale unor epoci și, în general, au definit morala epocii respective, impunând ca unul dintre cei doi administratori să ocupe poziția dominantă în epocă. Unul dintre aceste principii este libertatea față de intervențiile statului în economie, menționat încă din anii ’50 de Friedman (1953) și de Ropke (1959). Judecând după alegerea pe care au făcut-o referitor la acest principiu, se poate spune că până la Primul Război Mondial, țările capitaliste occidentale au îmbrățișat, în general, libertatea față de intervențiile statului în economie.

Până la Primul Război Mondial, chiar dacă raportul dintre cei doi administratori ai economiei s-a modificat în anumite limite în timp și între națiuni, piețele, cu precădere cele financiare, au jucat permanent rolul central în administrarea economiei, inclusiv în distribuția veniturilor. Regimul monetar ales pentru a asigura acest rol piețelor financiare a fost standard aur, care a însemnat renunțarea la autonomia națională a politicilor monetare concomitent cu fixarea unui conținut în aur pentru monedele naționale și cu permiterea unei maxime mobilități a capitalurilor între țări.

Această alegere a echivalat cu punerea accentului pe promovarea competitivității individului și a firmelor – esența acelei morale –, cu o implicare virtual nulă a statului în economie. Adoptând standardul aur, țările s-au asigurat că au o atitudine comună față de competitivitate (Croitoru, 2018). Tehnic, aceasta a însemnat că țările care deveneau prea competitive, adică aveau surplusuri de cont curent și, implicit, rezerve libere de aur (cantități de aur în exces față de cele necesare pentru menținerea parității), creșteau cantitatea de bani pentru a crește prețurile. Invers, țările care pierdeau competitivitate, adică aveau deficite de cont curent și, implicit, deficit de rezerve de aur, reduceau cantititatea de bani pentru a reduce prețurile și a readuce rezervele de aur la cantitățile necesare pentru asigurarea parității. Principial și funcțional, atitudinea comună față de competitivitate însemna că cerințele piețelor în această privință erau rapid transmise în parametrii politicilor economice. De regulă, alte cerințe nu se puteau transfera în parametrii politicilor economice dacă intrau în conflict cu mecanismul care asigura convergența competitivității țărilor.

În acest fel, a rezultat foarte puțină preocupare a statului pentru a face cheltuieli sociale, cu excepția celor pentru ajutorarea familiilor sărace. În consecință, a existat o opțiune implicită pentru ca distribuția veniturilor să fie aproape în întregime realizată de piață. Aceasta explică de ce cheltuielile sociale ale statelor au ocupat o pondere neglijabilă în PIB până în 1930. În 1930, doar nouă țări cheltuiau cu puțin mai mult de doi la sută din PIB pentru transferuri sociale (cheltuieli sociale minus cheltuielile publice pentru educație). Între acestea, Germania era campioana, transferurile sociale fiind de 4,82 la sută din PIB (Lindert, 2004, pp.12-13). În schimb, statul s-a preocupat să asigure drepturi de proprietate clare, proprietatea preponderent privată asupra mijloacelor de producție, reglementări adecvate pentru a lăsa piețelor libertatea necesară, inclusiv față de corupție, pentru a menține concurența din care se naște inovarea, cea care în final duce la creșterea productivității și a bogăției societății.

Totuși, concurența accelerată nu produce numai bogăție. Ea generează, prin intermediul inovării pe care o determină, și un proces de uzură morală. Cu cât este mai mare, concurența duce la uzura morală mai rapidă a echipamentelor și instalațiilor și a calificărilor de care oamenii au nevoie pentru a le utiliza. Cei care nu reușesc să se adapteze la aceste schimbări părăsesc definitiv sau temporar piața încă din perioada în care se află în limitele vârstei de muncă, având nevoie de diverse forme de asigurare, cel puțin temporar, până la reintrarea în piață. În final, foarte mulți ajung să aibă nevoie de pensii, de asigurări medicale, de ajutor de șomaj, de asistență socială, subvenții pentru locuință.

Concurența crescută a generat inovarea capabilă se reducă costurile de producție și să creeze noi produse, dar a avut ca efect secundar creșterea interesului și puterii sindicatelor de a solicita sisteme publice de asigurări sociale, mai ales pe măsură ce inegalitatea avuției și a veniturilor s-a accentuat. În plan politic, partidele socialiste și social democrate au mers în aceeași direcție încă din secolul al nouăsprezecelea. Aceste evoluții au crescut în intensitate, ceea ce i-a determinat pe unii lideri conservatori să încerce să „captureze” publicul sensibil la ideile socialiste, cum a făcut fără prea mare succes Bismarck, introducând în anii 1880 beneficiile sociale, asigurările împotriva accidentelor și pensiile pentru persoanele în vârstă. Bismarck a încercat, într-un mod foarte convenabil politic, să evite un rău mai mare –  socialismul – cu un rău mai mic, și anume introducerea în bugetul public a serviciilor sociale sub control conservator.

Fundația morală dată de separația dintre guvern și aparatul care produce bunăstarea începuse să nu mai fie înțeleasă de societatea occidentală încă de la începutul secolului douzeci, așa cum a demonstrat apariția „noului liberalism”, care susținea că pentru a promova libertatea individuală, statul ar trebui să adopte o politică socială activă. În Marea Britanie aceste concepții și-au găsit reflectarea în introducerea pensiei de vârstă, asigurărilor de șomaj, beneficiilor de sănătate și a impozitării progresive în perioada 1906-1914 (Marcuzzo, 2006). Pe acest fundal, vechea morală a fost puternic zdruncinată de criza din anii 1929-1933 și, așa cum voi arăta imediat, cu ajutorul teoretic al lui Keynes, ea a fost înlăturată și, de atunci, uitată.

Următoarea criză similară ca dimensiuni, Marea Recesiune din 2008-2009, a reconfirmat că vechea morală a fost complet uitată și că societatea occidentală în prezent nu este aproape deloc conștientă de ce poate însemna acest lucru la scară istorică. Criza din 2008 și perioada prelungită în care producția a rămas sub potențial în foarte multe țări l-a făcut pe Skidelsky, probabil cel mai cunoscut biograf al lui Keynes, să scrie că „prăbușirea comunismului în 1990 a făcut posibilă pentru prima dată după 1914 restaurarea unei singure economii mondiale, bazate pe bugete echilibrate, comerț liber și mișcări nerestricționate ale capitalului – rețeta pre-1914 pentru succes economic.”

Caracterizarea făcută de Skidelsky perioadei 1990-2007 dovedește cât de străină a devenit vechea morală în prezent. El omite punctul esențial, și anume, că economia mondială de după 1990 nu avea morala libertății față de intervenția statului în economie, pe care a avut-o economia mondială până în 1914, chiar dacă în perioada 1980-2008, rolul piețelor financiare în administrarea economiei a crescut, comparativ cu rolul pe care ele l-au avut în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial și până la începutul anilor ’80.

 

Un mesaj neînțeles de către Occident

Marea Depresie economică, extinderea democrațiilor instituționale și a drepturilor de vot și apariția marxismului, a socialismului și a comunismului au favorizat, implicit sau explicit, punerea în discuție în interiorul Occidentului a moralei ce deriva din principiul libertății aparatului de producție față de stat. Numai teoria economică clasică nu legitima acest lucru. Conform teoriei clasice, a cărei premisă de bază era libertatea față de interferența statului în aparatul producător de bunuri, producția era de regulă la potențial, așa cum rezulta din legea lui Say, astfel că salariile, rentele și profiturile nu puteau crește concomitent, dată fiind producția potențială. O consecință a înțelegerii că „cererea depinde numai de producție” (Ricardo) era aceea că sporirea salariilor era posibilă doar dacă muncitorii reușeau să scadă, cumva, profiturile, indicând un potențial conflict între aceștia și capitaliști. Acest conflict între participanții la procesul de producție produsese deja structurile politice care să lupte pentru eliminarea principiului libertății față de intervențiile statului în economie, dar nu avea o reflectare teoretică credibilă pentru ca cea mai mare parte a clasei politice să renunțe la el.

Keynes și-a dat seama, așa cum voi argumenta imediat, că a sa Teorie Generală va introduce în peisajul de mai sus elementul care lipsea, dar care era necesar pentru ca principiul libertății aparatului productiv față de intervențiile statului să fie părăsit de către Occident. Cartea sa avea în centru ideea că statul poate, în special prin „socializarea investițiilor” (Keynes, 1936, Capitolul 24) să mențină permanent producția la un potențial crescător, permițând astfel salariilor și profiturilor să crească, rezolvând, parțial, conflictul ricardian al distribuției, pe care îl exploatase Marx pentru a ataca capitalismul cu teoria sa a valorii-muncă. Această înțelegere a lui Keynes că teoria sa va ajuta Occidentul să renunțe la principiul libertății față de intervențiile guvernului în economie l-a făcut, probabil, să-i scrie lui Brnard Show că se aștepta ca în decurs de zece ani cartea sa să revoluționeze „modul în care lumea gândește despre problemele economice”, adică despre problemele economice ale acelui capitalism care avea ca fundație morală independența față de intervențiile statului în economie[1]. În scrisoarea către Bernard Shaw, Keynes scrie și că „va fi o mare schimbare și, în particular, fundația ricardiană a marxismului va fi lovită (knock away)” (vezi Skidelsky, 2003, p. 518). Probabil că această frază i-a determinat pe unii analiști să spună că Keynes a scris Teoria Generală pentru a apăra capitalismul de el însuși. Cu Teoria sa Generală, Keynes a stabilit avanpostul teoretic al despărțirii clare a guvernelor de vechea morală ce le ghidase anterior comportamentul[2].

Deși a țintit la introducerea statului în economie, Teoria Generală are elemente care arată că Keynes înțelegea că implicarea statului nu trebuie să fie permanentă și făcută oricum. Acest mesaj nu a fost înțeles de către discipolii lui Keynes și nici de Occident, în general. În viziunea lui Keynes, principiul independenței față de intervențiile economice ale guvernului nu putea fi acceptat pentru că nu asigura stabilitatea producției și a ocupării și o mai echitabilă distribuție a veniturilor și a avuției. În primele rânduri din  Capitolul 24 (ultimul) din Teoria Generală, Keynes spune că „cele mai proeminente probleme ale societății erau eșecul de a asigura ocuparea deplină și distribuția inechitabilă și arbitrară a avuției și a veniturilor.”

Se pare însă că ideea ca statul să facă cheltuieli sociale l-a preocupat foarte puțin pe Keynes (Skidelsky, 2000, p. 265), și oricum mai puțin decât l-a preocupat obiectivul stabilizării producției. Keynes spune clar că „în ceea ce mă privește, eu cred că există justificare socială și psihologică pentru inegalități semnificative ale veniturilor și avuției, dar nu pentru disparități așa de mari cum există astăzi.” (Keynes, 1936, Capitolul 24). În consecință, preocuparea sa principală a fost să arate rolul statului în menținerea perpetuă a producției la potențial, ceea ce nu este echivalent cu permanenta intervenție a statului în economie, ci doar în perioadele de recesiune.

Ideea principală a teoriei este aceea că fazele descendente ale economiei nu se autocorectează în mod necesar, deoarece atunci când gospodăriile și firmele doresc să economisească, ele reduc cererea și, astfel, veniturile altora, care la rândul lor nu vor cheltui, astfel economia intrând într-o spirală a contracției cererii pentru consum și investiții. Keynes a susținut că din această spirală economia nu poate ieși decât cu ajutor exterior, de la guvern, care trebuie să extindă cheltuielile publice finanțate prin împrumuturi publice, ceea ce va compensa scăderea cererii private și va reduce incertitudinea. În acest context, oamenii și firmele vor economisi mai puțin și vor cheltui mai mult, scoțând economia din spirala recesionistă.

Keynes înțelege problema redistribuției ca măsură care ajută, prin atenuarea inegalității avuției și veniturilor, la întreruperea spiralei menționată anterior, ca pas în reluarea creșterii producției spre nivelul ei potențial. Referitor la economisiri, Keynes scrie că „în condițiile contemporane (ale depresiunii din 1929-1933 și ale deflației care a continuat până în 1939, sub presiunea excedentului de economisiri-nn), creșterea avuției, așa de departe de a fi dependentă de abstinența bogaților (adică de economisirea celor cu venituri mari – nn), așa cum se presupune în mod comun, este mult mai probabil să fie încetinită de ea. Una dintre principalele justificări sociale ale unei mari inegalități a avuției este, de aceea, înlăturată.” (Keynes, 1936, Capitolul 24).

Referitor la redistribuirea veniturilor, Keynes menționează în același capitol că experiența sugerează că în condițiile existente…măsuri pentru redistribuirea veniturilor într-un mod care (in a way likely) să crească înclinația spre consum se poate dovedi pozitiv favorabilă creșterii capitalului.” (Keynes, 1936, Capitolul 24). Marcuzzo (2006, p. 9) arată, citând din corespondența lui Keynes cu Beveridge, că primul nu era în favoarea impozitelor înalte pentru a plăti beneficiile sociale (sau, cu alte cuvinte, nu era în favoarea creșterii impozitelor pentru a finanța creșterea cheltuielilor sociale), ci credea că angajatorii trebuiau să își asume această sarcină, fiind în același timp preocupat de a limita orice plan de a stabiliza capacitatea de consum în tratarea depresiunilor economice.

În cele trei  citate anterioare, am subliniat precizările referitoare la „astăzi”, „condițiile contemporane” sau „condițiile existente”, pentru a arăta că Keynes a scris o teorie pentru a indica ce ar trebui să facă guvernul pentru a readuce producția la potențial atunci când politica monetară este inefectivă (ca în cazul Marii Depresii și a Marii Recesiuni) și apar crize bancare generate de prăbușirea prețurilor activelor, și nu în general. Ideile citate sunt cuprinse în ultimul capitol al cărții, care este clar intitulat „Concluding Notes on the Social Philosophy Toward Which the General Theory Might Lead”.

Totuși, treptat, economiștii keynesiști au justificat extinderea cheltuielilor guvernamentale ca procent din PIB, inclusiv a cheltuielilor sociale (adică a redistribuirii), și în afara perioadelor de criză, când producția era deja la potențial. Conform lui Hayek (Kresge și Wegnar, 1994), aceste idei ajunseseră să îl îngrijoreze spre sfârșitul vieții pe Keynes, care ar fi dorit să le tempereze. Hayek povestește că într-o seară, în martie 1946, la King’s College, el și Keynes citeau ziarele. Hayek și-a întrerupt cititul pentru a-i spune lui Keynes despre abordările lui Joan Robinson și ale lui Roger Khan referitoare la politica monetară: „Am menționat ce făceau doamna Robinson și Khan cu politica monetară. El a izbucnit ‘Ei sunt chiar proști. Tu știi, ideile mele au fost extrem de importante în anii 30. Nu era o problemă de combatere a inflației. Dar tu poți să mă crezi, Hayek, ideile mele au devenit neactuale. Voi schimba opinia publică într-o clipă (like this) [sanapping his fingers]’. Șase săptămâni mai târziu a murit. Cred că ar fi putut să o facă.” (Kresge și Wegnar, 1994, p. 81). Se pare că după acest episod, pe 18 aprilie 1946, cu doar trei zile înainte de a muri, Keynes i-a spus lui Henry Clay că „mă găsesc sprijinindu-mă tot mai mult pentru o soluție a problemelor noastre pe mâna invizibilă a lui Adam Smith, pe care am încercat să o ejectez din gândirea economică acum douăzeci de ani.” (Skidelsky, 2000, p. 470).

Poate că Keynes, despre care Hayek a spus că „scria foarte frumos și a fost un foarte bun vorbitor”, cu „o voce așa de fermecătoare (bewithching)”, ar fi putut schimba opinia publică în Marea Britanie, așa cum credea Hayeck. Totuși, ideile keynesiste referitoare la intervenția statului în economie reprezentau deja o corupere a ideilor lui Keynes și începuseră să se răspândească în SUA, cea mai mare economie a lumii, și ajutau deja Partidul Laburist în Marea Britanie în implementarea programului său social. Procesul de transformare a doctrinei lui Keynes în dogmă început în acea perioadă s-a amplificat treptat și a reînviat după 2008 (vezi analiza acestui proces realizată de Hutchinson, 1977 și Davidson, 2009).

 

Cheltuielile sociale: promontoriul noii morale economice a Occidentului

Atașamentul țărilor occidentale față de principiul libertății față de intervențiile statului în economie și față de morala pe care acesta o sprijinea și în virtutea căreia se justifica, era în curs de disipare. Poarta pe care ideile keynesiștilor pătrundeau în cetatea occidentală fusese deja deschisă de generalizarea votului începând din 1918 și de extinderea democrației instituționale, care au fost condiția inițială ce a trebuit îndeplinită pentru ca impozitarea progresivă și cheltuielile sociale să apară.

Pe acest fundal, concepțiile economiștilor keynesiști referitoare la intervenția statului în economie au arătat care ar putea fi noua morală, pentru ca apoi, odată ce aceste concepții au devenit ortodoxia administrațiilor din țările occidentale începând din deceniul al șaselea, să contribuie masiv la punerea ei în practică. Din perspectiva cheltuielilor sociale, ea s-a suprapus cu procesul de îmbătrânire demografică a populației. În plus, convingerile romano-catolice, au jucat un rol esențial în limitarea cheltuielilor sociale înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, dar nu și după aceea (Lindert, 2004, p,21). Astfel, vechea morală ce favoriza competitivitatea (libertatea față de intervențiile guvernamentale în economie) a fost părăsită și Occidentul a instituit morala intervențiilor economice ale statului,.

În prezent, Occidentul are ca trăsătură de fond o masivă prezență a statului în economie, reflectată de ponderea mare a cheltuielilor guvernamentale în PIB care, în unele țări, au depășit, ocazional, nivelul de 60 la sută, rămânând și în prezent în această vecinătate. Cheltuielile sociale au fost mereu prima prioritate a guvernelor, dacă se are în vedere magnitudinea lor comparativ cu cea a altor cheltuieli ale guvernelor. Cheltuielile sociale reprezintă cea mai mare porție din cheltuielile guvernamentale, iar în ultimii 60-70 de ani a crescut în mod sistematic mai repede decât PIB, chiar dacă după anii 80 ritmul de creștere a ponderii cheltuielilor sociale în PIB s-a încetinit.

Cheltuielile sociale sunt cea mai extinsă și persistentă formă de meanifestare a noii morale. Fără această morală, principalii factori care sunt citați astăzi ca determinanți ai creșterii cheltuielilor sociale – factorii politici (în democrație creșterea numărului de votanți crește participarea grupelor cu venituri mici, care sprijină redistribuirea (Lindert, 1994); în dictatură vocea celor în favoarea cheltuiielilor sociale este redusă (Mulligan și Gil, 2002; Espuelas, 2012)), factorii demografici (îmbătrânirea populației), economici (creșterea economică și globalizarea) – nu ar fi putut influența cheltuielile sociale într-un mod notabil.

Problema cu cheltuielile sociale este aceea că sporirea lor prea rapidă alimentează un mecanism –  pe care îl voi documenta spre final – care erodează competitivitatea aparatului productiv al Occidentului. În esență nu este atât vorba despre faptul că statul cheltuie cel mai mult din veniturile sale  pentru cheltuieli sociale, ci despre faptul că, pe termen lung, creșterea cheltuielilor sociale mai rapidă decât creșterea producției reduce rata economisirii interne a unei societăți, reduce stimulentele pentru muncă și inițiativă antreprenorială și, pe această cale, reduce rata de investire, astfel că stocul de capital scade, dacă reducerea economisirilor interne nu este compensată prin creșterea îndatorării, ceea ce se reflectă în reducerea ritmului de creștere a productivității multifactor. Încetinirea creșterii productivității este un factor direct de încetinire a creșterii economice, care  este baza ultimă a cheltuielilor sociale reale, și limitează ratele de creștere a salariilor, din moment ce acestea nu pot crește pentru mult timp mai repede decât productivitatea fără a duce la creșterea costurilor marginale ale firmelor, alterându-le acestora din urmă competitivitatea.

Efectul negativ asupra economisirilor – care se află la începutul lanțului cauzal descris mai sus –  arată caracterul nesustenabil al creșterii mai rapide a cheltuielilor sociale comparativ cu producția, ceea ce, în opinia mea, constituie cea mai mare slăbiciune economică a lumii occidentale.

În prezent, țările occidentale au mai mult ca oricând și în mod cumulativ o serie de valori comune referitoare la creștinism, drepturile omului, egalitatea între sexe, statul de drept, democrație, parlamentul, raționalismul, laicitatea, știința și tehnologia. Din această perspectivă nu există o mare diferență între țările occidentale. În general, sistemele lor economice se bazează pe economia de piață și pe domnia legii. Ceea ce le diferențiază este cultura și nivelul de educație. Aceste două variabile înfluențează gradul de acceptare a concurenței în economie și gradul de aplicare a domniei legii. Dată fiind cultura și nivelul de educație, bogăția materială pe care o țară occidentală reușește să o producă este cu atât mai mare cu cât există mai multă libertate de a concura și domnia legii se aplică într-un grad mai mare (Greenspan, 2013). Deoarece limitează rolul pieței în distribuția veniturilor, creșterea cheltuielilor sociale ca procent din PIB la niveluri înalte este o formă importantă prin care țările occidentale au ales să limiteze libertatea de a concura.

Instituirea de către conservatorul Bismarck a cheltuielilor sociale pentru a slăbi aderența publicului la ideile socialiste și justificarea creșterii cheltuielilor sociale de către economiștii keynesiști nu pot fi separate de ideea de a salva capitalismul de el însuși. Deși ideea ar putea părea eroică, ea este, în esență, exact opusul: justifică părăsirea principiilor solide pe care se bazează capitalismul. Principiul libertății față de intervenția guvernului în economie este o necesitate ce derivă din natura umană. Înclinația marii majorități a oamenilor de a consuma acum mai degrabă decât mai târziu face ca, odată ce intervenția statului în economie este acceptată, să apară concurența între politicieni, indiferent că sunt de dreapta sau de stânga, pentru a mări impozitele și/sau datoriile în scopul aducerii consumului unei părți a societății din viitor în prezent. Această concurență politică a apărut odată cu găzduirea de către guverne a politicilor keynesiste, dar a rămas acerbă indiferent de ce ortodoxii de politică economică au urmat. Creșterea excesivă a cheltuielilor sociale prin mecanisme la care mă voi referi în secțiunea următoare este cel mai avansat punct al acestei concurențe.

Dacă păstrarea libertății față de intervenția politicului în economie nu mai este un principiu, nici alte principii care s-au dovedit valoroase nu mai pot fi respectate. De exemplu, încălcând primul și al patrulea principiu al conservatorismului american (Kirk, 1993) conform cărora „există o ordine morală durabilă” (principiu cu care Keynes, cel care a introdus statul în economie, nu este de acord) și, respectiv, „conservatorii sunt ghidați de principiul prudenței” (principiu cu care Keynes era de acord și pe care, conform lui Skidelsky (2010, pp. 159-161) îl învățase din lecturarea operelor lui Burke), unii președinți republicani ai SUA au dorit să promoveze chiar ei cheltuielile sociale doar pentru a le-o lua înainte democraților. Conform lui Greenspan (2013, pp. 193-194), președintele Nixon s-a exprimat în acest sens. Faptul că după Al Doilea Război Mondial cheltuielile sociale au crescut mai mult în timpul guvernărilor republicane comparativ cu cele democrate se explică atât prin concurența politică în virtutea căreia se încalcă principii sănătoase, cât și prin poziția de negociere pentru astfel de cheltuieli pe care o dă democraților înclinația istorică mai mare a republicanilor pentru creșterea cheltuielilor militare (Smith, 2018).

 

De ce cheltuielile sociale tind să crească mai repede decât PIB

Dintre factorii care explică creșterea ponderii cheltuielilor sociale în PIB, cei pe care literatura îi menționează ca pe un nucleu dur sunt democrația, reducerea natalității concomitent cu creșterea speranței de viață, creșterea veniturilor și, în fine, gradul de deschidere a economiei (globalizarea). Lindert (1994), Mulligan și Gil (2002) și Mulligan, Gil și Sala-i-Martin (2004, 2010) arată că democrațiile cheltuie la fel sau ceva mai puțin pentru programe sociale comparativ nu nedemocrațiile similare economic și demografic. Lindert (1996, 2004) arăta că în țările democratice, ritmul de creștere a cheltuielilor sociale este cel mai bine explicat de efectul îmbătrânirii populației, care este foarte puternic, dar în scădere, și de creșterea veniturilor. De altfel, el consideră că anii 80 au demonstrat că acești factori au încetinit creșterea cheltuielilor sociale ca procent din PIB în țările dezvoltate.

Mai recent, Espuelas (2012) a arătat, utilizând un panel din datele a 15 țări europene dezvoltate pentru perioada 1950-1980, că nivelul PIB/capita și îmbătrânirea populației explică parte din creșterea cheltuielilor sociale ca procent din PIB, dar atunci când controlează pentru efectele fixe de timp influența dispare și devine negativă, sugerând că cele două variabile capturau parțial trecerea timpului. Referitor la influența politică, Espuelas (2012, 2016) a arătat că dictaturile au o înclinație spre a tempera creșterea cheltuielilor sociale, comparativ cu democrațiile, dar, așa cum notează, acest efect se poate datora faptului că analiza sa a inclus doar dictaturi de dreapta. În fine, estimările lui Espuelas confirmă rezultate mai vechi care arătau că deschiderea comercială a țărilor influențează negativ creșterea cheltuielilor sociale, infirmând argumentul lui Rodrik (1997) conform căruia globalizarea duce la creșterea cererii pentru protecție socială (vezi și Stephan, 1997).

Sursa: http://luciancroitoru.ro/2018/09/07/occidentul-de-la-morala-competitivitatii-la-morala-cheltuielilor-sociale/

Ultima ora:

ObservatorVino și descoperă arta viitorului la Biblioteca Centrală Universitară Carol I

PoliticAndrei Caramitru: Războiul din Ucraina si problemele pe care le avem acum vin de fapt dintr-o ideologie veche

EconomieRadu Hanga: OMRO IFN îşi continuă finanţarea prin bursă şi listează obligaţiuni în valoare de 10 milioane de lei

ExternSebastian Burduja: Vă propun să marcăm ziua Europei cu un exercițiu de sinceritate

SocialManuela Catrina: Cum stati cu parolele?

EvenimenteVino și descoperă arta viitorului la Biblioteca Centrală Universitară Carol I

CulturaCristina Popescu: Faună protejată din Marea Neagră

EditorialRadu Puchiu: 𝗠𝗶𝗻𝗶𝘀𝘁𝗿𝘂𝗹 𝗽𝗲𝗿𝗳𝗲𝗰𝘁



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe