Lector Universitar Oana Serban, cadru didactic al Facultatii de Filosofie si Director Executiv al CCIIF – Centrul de cercetare a istoriei și circulației ideilor filosofice, a fost speaker în cadrul celei de-a doua ediții a Conferințelor TEDx Sepsi, „Strong Roots”. În data de 18 noiembrie, pe scena Teatrului Tamási Áron,  Oana Șerban a vorbit în cadrul TEDx Sepsiszentgyörgy despre „Biopolitica celor dezrădăcinați. Înrădăcinarea celor rămași”, plecând de la experiența ei de scriitor și profesor de filosofie modernă, estetică și biopolitică. 

Programul evenimentului și colectivul speakerilor pot fi consultate aici: https://tedxsepsiszentgyorgy.com/ro/

Oana Șerban, Director executiv al CCIIF – Centrul de cercetare a istoriei și circulației ideilor filosofice, a declarat: „Mă bucur să fiu printre speakerii conferințelor TEDx organizate la Sepsi, într-o companie selectă: mult adorata actriță Maia Morgenstern; medicul Túróczi Ildikó, cu o bogată activitate de voluntariat în Sudan; alpinistul Alexandru Benchea, cu o poveste de viață care poate fi o lecție de curaj pentru noi toți; arhitectul Török Áron, preocupat de arhitectură eco-regională; olimpicul și schiorul aplin Edit Miklós; fotograful Dan Dinu, inițiatorul proiectului „România Sălbatică”; chimistul și cercetătorul Szilárd Fejér; psihoterapeutul Diana Lupu și Imre Nagy, parte a lotului olimpiadei internaționale de astronomie și astrofizică. Pe 18 noiembrie, la Sepsi, o zi despre experiențe de viață foarte diferite, care rostesc, împreună, sensurile temei ediției de anul acesta: Rădăcinile. O temă nostalgică, pentru unii, dureroasă pentru alții, dar care ne facem mai conștienți de ceea ce înseamnă devenirea noastră laolaltă, cu privilegiile și neajunsurile ei.”

Abstractul prelegerii Oanei Șerban din cadrul conferințelor TEDx poate fi lecturat aici:

„Într-una dintre conferințele ei, Elif Shafak, una dintre vocile cele mai lucide ale postmodernității, care surprinde tensiunile dintre credință și secularism, Est și Vest, determinism și libertate, îl amintește pe Amin Maalouf, supranumit „Domnul Orient”, un romancier libanez prolific al spațiului francez, care a ocolit, pe cât cu putință, termenul de „rădăcini”. Nu pentru că noțiunea nu ar avea puterea de a denunța origini, ci pentru că le adâncește în subterana imobilității, a identităților fixe, a pământului care acoperă o aură de autenticitate. Pentru Shafak, dimpotrivă, rădăcinile nu sunt prizonierii pământului, ci demnitățile de deasupra lui: rădăcinile aeriene fac posibilă creșterea, înclinația, dezvoltarea, pofta spinozistă a perseverenței în existență. În definitiv, viul face totul nu pentru a se conserva, ci pentru a deveni mai mult, după cum amintea Nietzsche în Știința voioasă. Dar faptul de a fi în lume, după o epocă în care rațiunea umană ne-a dezamăgit, după cum amintea Școala de la Frankfurt; în care filosofia nu mai poate fi decât antiumanistă, după gustul lui Heidegger, odată ce a asistat neputincioasă două conflagrații mondiale și un Holocaust despre care se tace traumatic și dureros – tăcere de care și Heidegger s-a făcut vinovat –; în care birocrația absurdă, ruptă parcă din romanele lui Kafka și lipsa de sens a acțiunilor colective performate pentru păstrarea libertății noastre, după cum amintea Camus, presupune nu doar rădăcini, ci dezrădăcinări. A se citi înstrăinări.
Spunem că suntem postmoderni: adică trăim nostalgia categoriilor tari ale modernității, care s-au lichefiat și care ne-au dezamăgit; o rațiune capabilă de cunoaștere metodică, un cosmpolitanism bazat pe ospitalitate; o lume a păcii eterne, după cum își dorea Kant, care a sfârșit a fi una dintre utopiile robuste ale preiluminismului. A fi dezrădăcinat înseamnă nu doar a fi adaptat la o lume globalizată, trăind după instincte și maniere glocalizate. Dezrădăcinarea înseamnă și un stigmat, o diferență deconstruită prin atomizare și excluziune, o alteritate indezirabilă.
În ultimul secol, biopolitica a fost disciplina celor dezrădăcinați: o ramură filosofică interesată de managementul vieții în situații descrise ca stări de excepție, conflicte, războaie, pandemii, în care identitatea noastră depinde pe de o parte de păstrarea vieții biologice, ceea ce vechii greci numeau zoe, dar pe de altă parte, nimic din protejarea vieții ca resursă neregenerabilă și epuizabilă nu e posibilă fără bios, adică fără cultura vieții anorganice: religie, obiceiuri, tradiții. Marea problemă a biopoliticii a fost că a evoluat ca o știință a narațiunilor competitive despre meritul la viață al celor dezrădăcinați, ceea ce pe unii, precum Jean Luc Nancy, i-a făcut să se gândească la echivalența catastrofelor. Dacă fiecare viață contează ca una, atunci nu contează câți nomazi, exilați sau sacrificați are un popor. Și cu toate acestea, Holocaustul este o realitate istorică mult mai populară decât genocidul armean. Dar aceasta nu este o garanție că răul nu se poate repeta în istorie.
Biopolitica celor dezrădăcinați este firul roșu al acestei discipline asupra căreia îmi propun să reflectăm împreună plecând de la câteva teze. Prima este aceea că a avea rădăcini nu presupune a fi purtătorul privilegiat al unei identități fixe. Vorba lui Elif Shafak, agentul istoric care nu are o adresă fixă în buletin nu e un dezrădăcinat. El are rădăcini aeriene, a trebuit să se adapteze altfel la viață, mângâierile și compromisurile ei. A doua este aceea că dezrădăcinarea a fost soluția facilă a proiectelor totalitare, care a oscilat de la dezrădăcinare religioasă, culturală și națională – a se vedea soluția marxistă a emancipării totale a identității evreiești și germane prin comunism – la dezrădăcinarea unui neam – lagărele morții și fenomenul destrucției industrializate prin „soluția finală”. A treia evocă urmarea dezrădăcinării de înrădăcinare: în biopolitică, toate comunitățile asuprite istoric se imunizează în fața răului suferit pentru a merge mai departe și a relua inserția socială cu încredere în contractul politic dintre indivizi. Comunitas și imunitas au în comun radicalul latinesc „munus”, care înseamnă împreună: comunitas presupune că suntem împreună pentru că avem un dat laolaltă, această rădăcină comună a unui trecut, a unei identități, poate chiar a unui teritoriu; imunitas impune rămânerea laolaltă prin ceea ce avem de protejat împreună, fenomenul vieții noastre colective, al felului de a fi altfel.
Prin urmare, ne putem întreba, după secolul XX care a fost al dezrădăcinaților, dacă nu cumva secolul XXI va fi al înrădăcinării sau nu va fi deloc, dacă vom avea un remediu pentru alienarea socială și istorică pe care o confruntăm și în baza căreia alteritatea se construiește prin destrucție, negare și diferență. Cât mai poate face biosul în favoarea zoeului pentru ca identitățile noastre să nu rămână dezrădăcinate? Ce te faci atunci când libertatea de a fi tu însuți devine o datorie, pentru ca toți ai tăi, dezrădăcinați, să aibă șansa unui viitor? Cum putem face ca biopolitica să scape de nuanțele negative și să capete și turnura pozitivă a unui discurs filosofic despre înrădăcinare, despre dreptul la autonomie și diferență, despre combaterea individualismului modern atomar printr-un hedonism colectiv, altruist, al comunității care va să vină, vorba lui Agamben, o lume a fraternității și solidarității, a empatiei și a parrhesiei, adică a curajului de a spune adevărul, oricât de dureros ar fi, și fără teama unor consecințe?
Simone Weil a avut o alternativă, nu încă biopolitică. Volumul ei, Înrădăcinarea, Preludiu la o declarație a datoriilor față de ființa umană. Este antidotul dezrădăcinării, prin întoarcerea la tradiție, nu ca set de valori și practici cultivate antropologic. Tradiție înseamnă gândire justă, adaptată unui model de dreptate comunitară adaptată, din când în când, în cuvintele lui Camus, „la un creștinism autentic și pur”. Puțini știu că laureatul premiului Nobel a fost cel care i-a publicat post-mortem volumul, sedus de timpurile în care fusese scris: în Londra anilor 1943, același loc în care apăruse și manifestul marxist cu un secol în urmă. De data aceasta, istoria recuperează timpurile în care Simone Weil, activă pentru La France Libre, relua valorile cadru ale filosofiei morale – ordinea, libertatea, supunerea, responsabilitatea, egalitatea, ierarhia, onoarea, pedeapsa, libertatea de opinie, siguranța, riscul, proprietatea, adevărul și dezrădăcinarea – încercând să ofere un răspuns la proiectul generalului De Gaulle, care căuta o nouă Declarație a drepturilor omului, una mesianică, menită să sprijine societatea civilă franceză de după război și să învingă, pentru totdeauna, nazismul. Dacă biopolitica poate fi modelul unei înrădăcinări, vom vedea parcurgând împreună maniera în care relația dintre zoe și bios, adică cea dintre viață organică și culturală transcend toate aceste categorii.”