OraNoua.ro
Publicat în 22 octombrie 2014, 20:33 / 143 elite & idei

Marius Stoian: Revoluția Staș. Educația ca Proiect de Țară

Marius Stoian: Revoluția Staș. Educația ca Proiect de Țară

de Marius Stoian

Postulat: avem de-a face, pe întreaga planetă cu diversele derivate ale aceluiaşi model de învatamânt ,modelul prusac, pe care în cele ce urmează, pentru simplificare, Sistemul.

În timp ce Reforma educației românești este investită aproape anual cu câte o nouă formulă executorie care se subrogă în drepturi precedentei întru confuzia deplină a societatii, (17 miniștri ai învaţamântului din 1989 cu aproximativ tot atâtea intervenţii asupra domeniului), ideea unui Revoluții în educație aprinde puține conștiințe.
Una dintre ele, Marian Staș, purtătorul flamurii Harvard, încearcă să aglutineze sinergii pentru o nouă paradigmă a învățământului în România.

Din acest punct de vedere, Staș este un deschizător de drum. Putem însă plasa această Revoluţie strict în context românesc? În dinamica provocărilor contemporane, în atleticele procese cu substrat tehnologic, dar şi înalt ideatic dorința de a regândi modelele educaționale par a contamina toate cele trei lumi: de la lumea întâi a celor bogați, la lumea a treia, a săraciei endemice. Dar, paradoxal, în majoritatea cazurilor discuţiile iau forma Reformei (ajustarea Sistemului) şi doar pe alocuri a unei Revoluţii care să schimbe paradigma.

Din păcate, avem o singură sursă majoră a Sistemului care-şi produce prin critică propria reinventare revoluţionară SUA şi Anglia. De aici provin „antieroii” Sistemului: Salman Kahn, sir Ken Robinson, Dennis Liittky, Elliot Washor sau Marian Staş, filosofi, practicieni, autori de experimente sau atitudini publice care provoacă.

Pe alt plan, chestiunea educaţiei preocupă subtil la Davos, în cadrul Bilderberg, la World Policy Conference al cărui invitat permanent sunt, dar şi în întâlnirile lunare ale Clubului România. Acesta este cadrul în care ne situăm.

Deși teza democratizării educației pare a avea sorginte de stânga în dezbaterea occidentală, în noua „oceanografie” planetară post-criză ea devine o necesitate „transideologică”.

Într-o abordare succintă, cinci raporturi fundamentale îmi par a alcătui stâlpii de susţinere ai unei noi paradigme în educaţie:

1.Raportul național/global
2.Raportul masa/elită
3.Raportul informaţie (cunoaştere)/creativitate
4.Raportul generalist (holist)/ specializat
5.Raportul acumulare individuală/ sharing.

1.CÂND SALMAN KAHN II FACE KO PE URMAŞII LUI JOHANN FICHTE

Stat naţional, educaţie naţională. Stat global, educaţie naţională? Pare a exista o contradicţie între naţional şi global în câmpul educaţiei. Ce elemente sprijină contradicţia? Cum poate fi determinat punctul de contact sau mulţimea argumentelor convergente funcţie de viitor?

Să remarcăm că atributul „global” se referă la desprinderea dezbaterilor din contextul limitativ al statelor.

În general, „naţional” are în accepţiunea noastră valoarea „românesc” (un simptom de provincialism autist susţinut de unii politicieni și o aripă media). Dar frământările, contradicţiile cresc intens și Anglia, SUA sau India în materie de şlefuire a viitoarelor resurse umane. În tot ceea ce cuprinde aria unui teritoriu delimitat de graniţe.

Cu un headline de tabloid, aş titra anticipativ bătălia dintre viziunea naţionala (reformistă) şi cea globalistă (revoluţionară): „Salman Khan îi face K.O pe urmașii lui Johann Gottlieb Fichte”.

Bogdan Gavrilă (fondatorul conceptului “E-Şcoala” la finalul anilor ‘90) îmi atrage atenția că unul dintre arhitectii Sistemului, Johann Gottlieb Fichte, indică o legatură profundă între establishmentul politic şi instituţiile de forţă, pe de o parte, şi modelul educaţional, pe de altă parte.

Sistemul modern constituie o primă revoluţie în educaţie doarece odată cu acea cucerire, populaţii mari au avut acces la educaţie. Dar, modelul actual de şcoală a fost proiectat pentru a oferi posibilităţi de îndoctrinare politică şi religioasă.

Pe de altă parte, deliberat, a împiedicat prin fragmentare, accesul la cunoaştere. Ca să-i citez pe designerii Sistemului, „informaţiile abstracte livrate de profesori vor asigura o generaţie de absolvenţi docili şi supuşi” (JG Fitchte). Scopul şcolii era să creeze cetăţeni loiali – limitat educaţi- care să se supună autorităţii părinţilor, profesorilor, bisericii şi în ultimă instanţă preşedintelui/regelui, primului ministru.

Fără a cădea în determinism neomarxist, notez totuşi că şcoala actuală este produsul de sinteză al epocii fermenţilor statului naţional şi a „revoluţiei industriale” și nu a mai fost schimbat exact din acea perioadă. Societățile s-au dezvoltat atât de mult în ultima sută de ani încât modelul educaţional şi-a pierdut legătura cu scopul iniţial şi nu face decât să se reproducă, cu minore corecţii.

Dacă modelul prusac oferea la sfârşit de secol 18 informaţie, alfabetizând naţiunile pentru prima dată şi având caracter progresist, în noile condiţii el este un anacronism, un limitator de acces. El continuă să blocheze totodată saltul de la informaţie la cunoaştere. (A se vedea raportul „World development indicators” al Băncii Mondiale).

Revoluțiile, transformările radicale ale sistemelor au avut la bază ideile unor vizionari. Astăzi, un nou iluminat, Salman Khan înaintează ferm cu un model experimental de succes salutat de greii globalizării, de la Bill Gates până la Carlos Slim Helu: Khan Academy.

Desigur că, legătura depistată de Fichte între politicul naţional şi Sistem continuă să existe. Cu cuvintele lui Ken Robinson, politicieni de toate orientările şi din toate statele sunt în consens în „a nu pune sub semnul întrebării importanţa standardelor academice şi a sistemelor de educaţie standardizate”. E doar o chestiune de timp, cred.

Pe fundalul psihologic creat de Google şi reţele, Khan vine cu o largă reinventare a educaţiei: orice posesor de device, oricât de ieftin, de oriunde de pe planetă poate accesa informaţie şi mai ales ajunge la cunoaştere pe baza unui model colaborativ, de „sharing”, în care profesorul devine mentor, într-un sistem cu feed-back, care nu fragmentează informaţia, ci facilitează conexiunile, într-o versiune a unei instituţii de învăţământ nesegregată pe criterii de vârstă. Ceea ce Sistemul numește „materii” se vor preda integrat: un elev va înțelege – odată cu primirea cunoștințelor de bază- în ce măsură elementele abstracte din matematică, fizică și chimie alcătuiesc „schela” construcției unui pod de cale ferată, spre exemplu.

Efectul acestui proiect pilot care se rostogoleste la scară planetară înseamnă începutul Revoluţiei în educaţie.

Arhitecții precum Salman Khan și Marian Staș știu că „educaţia convenţională, cu insistenţa sa pe memorare, separarea artificială a conceptelor şi programa nediferenţiată axată strict pe testare, nu mai dă roade. Într-o lume în care schimbările cer mai mult decât oricând un grad nemaiîntâlnit de flexibilitate, educaţia convenţională este în continuare casantă”.

O singură şcoală cu costuri minime pentru toată lumea, iată un deziderat realizabil pe termen mediu, pe modelul Khan, o operă care armează reconstrucţia democraţiei imposibilă fără democratizarea reală a educaţiei şi cunoaşterii.

Salman Kahn, Sir Ken Robinson, sau la scară reală, Marian Staș, sunt promotori vizibili ale acestor gânduri, trend setteri, partea de suprafaţă a aisbergului. Există și programul pilot „School of One” din New York, 60 de școli „Big Picture Learning” sau Sudburry Valley School, etc, în spatele cărora stă propulsia unor entuziaști pragmatici.

Viziune globala=conecting people everywhere and everytime
Viziune naţională=conecting people only on a limited aria.

Tradus în peisajul românesc, conflictul naţional/global, care scapă radarelor de la București ar putea însemna oportunitatea unui salt uriaș: nu sincronizare, ci ceea ce vizionarul român Marian Staș numeşte inspirat, în colecţia sa de eseuri pe care o aveți în față leapfrogging, (concept din business şi din dezvoltare durabilă care poate fi tradus prin „arderea etapelor”). O comutare directă pe schimbarea revoluţionară de paradigmă.

Ca Proiect de Ţară, cum spune Marian Staș, România ar putea fi primul stat care schimbă integral, cu onestitate şi curaj intelectual, Sistemul, fără a mai disipa resursele pe „scenarii” deja depăşite.

2. UTOPIA ÎNVINGE? EDUCAŢIA PERSONALIZATĂ CU COSTURI CĂTRE ZERO.

În educaţie cuvântul cheie care distinge actualmente între elită şi mase este costul educaţiei, care dă măsura accesului la calitate.
Din când în când, pentru a nu se autogripa prin sterilitate, Sistemul care este apanajul elitelor, trage prin burse, sânge proaspăt, inteligenţa din marea masă, pe teoria paretiană a recirculaţiei elitelor. (Am în vedere partea anglo-saxonă, vârful performanţei „modelului prusac” care polarizează elita planetară).
Problema raportului dintre elite și masa beneficiară de educație îmi permite un interesant excurs pe aceasta latura financiară – cea mai invocată în miile de studii ce străbat mediile academice drept cauză a perpetuului clivaj.
Concluzia tristă divizată egal între vizionari și non-vizionari cel puțin în țara noastră, este că în educație se investește prea puțin. De unde și, pe cale de consecință, rezultatele proaste. Se postulează absurd o cifra fixa 6% din PIB ca diferenţiator între eșec și succes.
Un primar din România, preocupat sincer să acorde suport școlii declară uimit: „Îmi este cu neputință să înțeleg. Am investit în modernizare, gresie, faianță, termopane, calculatoare, am mărit salariile profesorilor, am pus chiar și cele mai performante sisteme de monitorizare. Si, totuși rata de neadmiși la bacalaureat este de aproape 50%”.
Desigur, calcule de acest tip se fac, mai subtil, și în marile universități din SUA de la Harvard la Princeton şi de la MIT la Iowa. Se investește în echipamente, campusuri și formatori. Și Sistemul funcționează, în felul său. Elitele Ivy League compun execuţia bugetară a Planetei. Costul prohibitiv al studiilor la aceste centre face diferența: ar părea că doar elitele pot avea acces la calitate. Există un interes pentru Revoluția în educație? Nici măcar marii altruiști prinși în sistem nu pot semna pentru altfel decât contre-coeur.
În ambele cazuri – al infimului administrator român dar și al marilor corifei americani- avem de-a face cu conservatorism însoțit de grave erori. Primul sfârșește concluzând că banii nu ajung, totuși, pentru performanță. În al doilea caz, autosatisfacția are un nume: da, banii generează calitatea.
Cele două exemple invocate întaresc iluzia că numai fondurile financiare fac diferența între învățământul de elita și cel pentru mase. Și că viitorul nu poate fi diferit. Salman Kahn sau Ken Robinson și, pe alocuri, Marian Staș, demonstrează falsitatea aserțiunii(…).Aproape șocant, Khan demonstrează realismul unui cost de 44 USD/elev/an față de o medie de 10499 USD/elev/an, în școlile publice americane (statistică 2008-2009).
Tehnologiile cuplate cu voinţa și metoda aduc în același block-start, cu același suport teoretic, pe romul din Ferentari, texanul din Dallas și tânărul tutzi din suburbiile Mombasei.
Eu cred că Revoluția educației care aduce masa și elita la același atribut competitiv este inevitabil.
Opozanții ideii seamănă unor cetățeni care vor să constituie Asociația pentru Conservarea Mașinilor de Scris împotriva invaziei laptopurilor, tabletelor și smart-phone-urilor. Nu gâfâi sub presiunea unui optimism sufocant, în fond și autoturismul de 2000 de euro e blocat de un alt sistem acaparator şi lacom, dar depun mărturie cu aceste rânduri că Revoluția în educație este şi sub acest raport, inevitabilă.
Desigur că, lărgirea bazei de selecție nu contribuie per se la o explozie a calității (două exemple autohtone: în comunism Daciada a adus efecte notabile în sport însă Cântarea României a parazitat inutil teritoriul cultural) dar, în plan superior, prin ridicarea nivelului teoretic și practic se diminuează potențialul de ruptură tectonică în interiorul societății și între societăți. Temă serioasă de gândire în ultimii ani
Cred că elitele tinere (produsul Sistemului) vor deveni în următoarea decadă marii promotori ai Revoluției dar, din păcate, nu și conținutul ei. Peste 65 % din joburile viitorilor 10 ani încă nu au apărut pe piața muncii.
Îl încurajez pe Marian Staș să pluseze pe ideea unui hub pentru sinergiile şi inovatorii din educaţie: sigur că e bine ca vehiculul vigurosului său demers să fie seva tradiției închegată în Alianța Colegiilor Centenare, dar o chemare la mobilizare a „experimentaliștilor” ONG-iști, o coagulare a modelului non-guvernamental dă mai multă legitimitate şi substanţă. Câteva persoane cheie şi iniţiative de explorat: Andreea Sorescu (Asociația Învingem Autismul), Mirela Stetco, Ioana Bere (Centrul de Voluntariat Cluj), Razvan Crişan (Asociaţia ORICUM), Oana Preda (Centrul de Resurse pentru Participare Publică), Diana Certan (Fundaţia Noi Orizonturi), Romeo Moşoiu (Ministerul Educaţiei Naţionale), Paul Baran (IREX), Magdalena Balica (Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei), Vlad Tausance, Traian Bruma, Violeta Caragea, Cristina Cristea, Vlad Atanasiu (CROS şi Universitatea Alternativă), Bogdan Gavrilă, Iuliana Stan sau Andreea Roşca – creativitatea şi ideile în întâlnire cu noul antreprenoriat.
Mi-a plăcut mult o exprimare a lui Solomon Marcus: „olimpicii sunt o oglindă falsă a sistemului”. Din nefericire efectul negativ aportat de aceste elite școlare românești este că dau impresia că sistemul funcționează, ne fac să ne complacem în confort ideologic și sterilitate. În timp ce masa funcționează inerțial.
Aşa cum o văd eu, Revoluția în educație va lăsa vârfurile să crească liber concomitent cu o atenție acordată rădăcinilor. Evident că mereu va exista elita şi masa, indiferent de domeniu, timp şi loc. Important este ca masa să aibă acces necondiţionat financiar la dreptul de a se califica pentru statutul de elită. Pentru aceasta trebuie rasă din temelii întreaga filozofie de finanţare a educaţiei. Acesta este al doilea pilon al schimbării integrale a Sistemului.

3. CREATIVITATEA – NOUA MONEDĂ FORTE ÎN EPOCA SENSIBILITĂŢII

Încă din perioada liceului meu, la sfârşitul anilor 80, în cenaclurile literare bucureştene, un soi de oaze de dialog liber şi exerciţiu cultural, discutam intens cu colegii de generaţie atât despre suprasaturarea programelor noastre şcolare cu informaţie inutilă (ex: chimie organică avansată în ultimul an de liceu, inclusiv la uman), cât şi despre lipsa de dialog profesor/elev care să facă trecerea în zona cunoaşterii.
De asemenea, despre tendinţa şcolii de a descuraja creativitatea şi spontaneitatea: admiterea la Drept sau Medicină – cele mai prestigioase instituţii ale epocii – presupuneau reproducerea fotografică a paginilor de manual, introducerea în câmpul discursiv a unui termen sinonim ducând la depunctarea celui examinat. Un recurs exclusiv la memorizarea unor informaţii deseori vag procesate mental.
Ţara ne vrea confortabil de proşti – ne gândeam- alfabetizaţi cât să putem citi şi înţelege propaganda comunistă din literatură, istorie, etc., pregătiţi cât să putem presta munci calificate. Problema unei pieţe a muncii nu se punea, cu o diplomă în buzunar erai ca şi angajat, deci discuţia era una pur intelectuală, fără conotaţii practice.
În închiderea în care trăiam, idealizam Occidentul la modul absolut. Ceea ce nu înţelegeam era că şi Vestul se confrunta cu modelul bazat fundamental pe acumulare de informaţii (excepţie paraziţii ideologici) şi mai puţin pe cunoaştere şi încă şi mai puţin pe creativitate. În fond, erau două faţete ale aceleiaşi probleme separată de gradele de libertate. Până la un punct, acelaşi Sistem. După mai bine de un sfert de secol, la firul ierbii, discursul apare exasperant de asemănător:
„În prezent, notele nu reflectă cunoaşterea sau creativitatea la diverse discipline, ci doar uşurinţa de a reproduce teoria, iar cunoaşterea şi creativitatea presupun mult mai mult: depăşirea reproducerii, ingeniozitatea soluţiilor. Notele nu sunt concludente şi adevăratul standard al elevului nu se identifică prin notele obţinute. Însă această valoare predictivă va creşte odată cu realizarea condiţiilor în învăţământ pentru formarea gândirii independente şi creatoare a elevilor şi în măsura în care notele vor reflecta performanţele acestei gândiri.
Societatea s-a bazat întotdeauna pe cunoaştere, chiar dacă a promovat-o prin metode empirice. Observaţiile şi experienţele banale sau, mai bine spus pentru prezent – fireşti, sunt dorite în subconştient de elev. Noţiunile teoretice rămân lucruri abstracte, de neatins, chiar dacă sunt cunoscute exemple din mediul înconjurător. A oferi modele, exemple, cazuri concrete elevului facilitează foarte mult învăţarea consistentă şi coerentă.”
Acest text este extras în august 2014 de pe saitul realizat de către Mădălina Inginovschi, masterandă la programul de studii MEOPE, anul al II-lea, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. Titlul saitului : sinergia dintre cunoaştere şi creativitate!
Pe plan mondial, în urmă cu multe decenii, la debuturile revoluţiei tehnico-ştiinţifice, când calculatorul avea dimensiunile unui container de cale ferată şi funcţiona cu cartele perforate, lua naştere un concept electrizant: „societatea cunoaşterii”. Societatea era proiectată să fie o federaţie de ecosisteme care combina informaţii din diverse arii de interes pe suport tehnologic în vederea stimulării proceselor socio-economice. Ecosistemele s-au creat în zona laboratoarelor universitare şi a think-tank-urilor. Procesul bazal educaţional a rămas însă încremenit. Sistemul nu s-a clintit preţ de o virgulă.
A trebuit să treacă o jumătate de secol pentru ca un document oficial al UE, Programul specific pentru cercetare şi inovare – Horizon 2020 să prevadă în limbaj lemnos de proces verbal, îmbunătăţirea cooperării dintre mediul de afaceri şi cel economic prin crearea „Alianţelor bazate pe cunoaştere” şi crearea de parteneriate între Universităti, organizaţii non-profit, think-tank-uri, entităţi din domeniul cercetării şi firme din sfera afacerilor (comunităţi bazate pe cunoaştere şi inovare).
Analiştii Sistemului apreciază că fondurile de 80 de miliarde de euro alocate dezvoltării acestor politici demonstrează „importanţa acestora”.
Între timp, însăşi conceptul de „societatea cunoaşterii” a căpătat un diez puternic urcând către „societatea creativă”. Industriile creative domina piaţa. De la sir Ken Robinson la prietena mea Cristina Guseth de la Freedom House România care pregăteşte un volum despre aceste industrii, sublinierea este limpede: creativitatea este diferenţiatorul viitorului. Într-o lume hiperşcolarizată în Sistem, marea masă de masteranzi şi doctoranzi începe să fie un mediu uniform şi conform. Creativitatea va produce delimitările.
Sistemul de învățământ e uniform, fie că vorbim de cel din SUA sau din România. Prin urmare, absolvenții deprind într-o măsură asemănătoare, cam același gen de cunoştinţe/abilități. Creativitatea e o înzestrare individuală.
Câteva întrebări se pun totuşi: Cum se poate investi în creativitate dacă nu se cunosc mecanismele actului creativ şi nu a fost posibilă stabilirea unui indice al creativităţii?
Întrebarea necesită un răspuns complex care nu poate lua forma unui plan de afaceri cu cifre şi scenarii. Dar o cheie rezidă în revenirea, odată cu fenomenul postmodern, a emoţiei în prim plan. Creativitatea se fixează la intersecţia dintre raţiune şi emoţie. O prelungire a acestui gând: vom trăi din ce în ce mai mult într-o lume a emoţiilor în care imponderabilele vor bate în termeni valorici suma activelor nete.
Prin urmare, cred că ruptura de Sistem va aduce o sinergie a cunoaşterii şi creativităţii cu o prevalentă a celei de-a doua. În plus, vom avea de-a face cu ceea ce Staş numea, intrepretându-l pe Gardner cu o „ipostaza etică” a minţii care va îndepărta creativitatea nocivă de zonele epicentrale.

4. UN BABEL DE LIMBAJE ŞI CODURI SPECIFICE. CINE TRADUCE?

În urmă cu câţiva ani, eram tentat să-i dau dreptate universitarului român de la Purdue (SUA), Sorin Adam Matei care vedea apusul românesc al intelectualului generalist descinzător imediat din teoria premodernă a lui Francis Bacon asupra cunoaşterii.
În fond, cunoaşterea culturală, o construcţie complexă care creştea şi creştea constant cu viteza gândului, a dus în timp la o specializare accentuată pe toate câmpurile. Scenariul românesc al unei elite atotcuprinzătoare intelectual mi se părea o bizarerie, o incapacitate de racordare la noile concluzii extrase din dinamica procesuală. În „Elita fără girofar” am susţinut fără rezerve această „clasă de mijloc a spiritului”, pledând pentru o educaţie de tip peer review în contrast cu principiul aderenţei la grupul condus de un Maestru.
„O schimbare de paradigmă cu sursa peste Ocean, propune trecerea de la intelectualul public generalist-enciclopedic şi moralist universal, derivat din relaţia feudală maestru/discipol (model care domină spaţiul public românesc actual), la”punditocraţie”, „un grup proteic de specialişti mass-media sau antreprenori intelectuali ce şi-au creat capitalul de încredere sau cunoştinte specifice în nişe specializate, de obicei academice, juridice sau jurnalistice, pe care le-au transformat apoi în antreprize ideologice şi intelectuale”. (Sorin Adam Matei).
Esenţa acestei transformări a suprastructurii noetice este, în fond, abandonarea patternului elitelor patriarhale, bazat pe cultul geniului şi al iluminării, şi conturarea elitelor de tip nou – elitele specializate, ancorate în expertiza clar delimitată profesional. Cu o precizare: în România, supraexpunerea subcategoriei „culturale”, umaniste a elitei, a creat falsa impresie a existenţei exclusive. În mod subiectiv publicul percepe a fi elită numai o anumită zonă a elitei: scriitori, filosofi, artişti.”- scriam, în 2011 în volumul „Proiectul România”.
Mă văd nevoit să revin. Explozia din tehnologia informaţiilor, revoluţia Big Data care cere o limitare draconică a segmentului de expertiză, par a ne duce prin efect la antipozi. Ştiind din ce în ce mai mult, despre din ce în ce mai puţine lucruri ajungem, precum în celebra butadă, să ştim Totul despre Nimic. Sensul ansamblului se pierde înecat într-un ocean de fragmente particulare. Prin urmare, se cere intervenţia unui anume tip de generalist, integratorul.
Într-o lume conectată, raportul holistic/specializare devine şi mai important pentru a fundamenta geneza viitoarelor idei creative. Or, creativitatea va domina deja înşurubatei „economii a ideilor”. Explorarea unui domeniu cu o gândire atomistă nu face decât să limiteze capacitatea creativă. În schimb, abordarea holistică poate genera noi perspective deoarece îmbină cunoaşterea din mai multe domenii cu scopul de a obţine un produs total nou.
Cu un amendament: în vechea paradigmă, perspectiva holistică asupra sistemului era specifică elitei şi presupunea existenţa unui număr mare de specialişti doar în domenii clar definite şi limitate şi a unui număr mic de integratori (strategi, creativi, lideri). Un psiholog rar era şi un lingvist, un antreprenor sau un ghid spiritual.
Noua inversare a raportului holistic/specific înseamnă că fiecare cetăţean să îşi înţeleagă rolul în sistem şi impactul pe care îl are asupra planetei şi să îşi asume o responsabilitate globală, în calitate de locuitor al planetei cu multiple specializări.
Astfel, tehnologia permite ca responsabilizarea dar şi Specializarea trebuie să fie continuă, să se facă şi eficient dar şi eficace.
O problemă de elasticitate a modelului actual este că ajunge să fie eficient dar nu eficace (adică pregătim rapid şi în număr mare nişte ingineri geniali pentru dezvoltarea maşinilor de scris, însă societatea foloseşte deja calculatoare). Cu alte cuvinte, în loc să pregătim tinerii pentru specializări care nu se mai caută, ar trebui să le oferim un model de bază pentru învăţare, astfel încât pe tot parcursul vieţii să-şi schimbe ocupaţia în funcţie de interese şi de evoluţia economiei.
Epoca meseriilor /specializărilor „pe viaţă” a apus, însă o nouă generaţie s-a născut. Exemplul unui prieten doctor este relevant: de când a apărut internetul, îmi marturiseşte el, mai toţi pacienţii mei au devenit specialişti – îşi pun singuri diagnostice, ştiu detalii avansate despre boli, tratamente şi chiar găsesc uşor alternative de medicamente generice – rolul doctorului este să-şi ghideze pacientul în tratament sau să-l ajute .
Un alt punct de plecare: o structură guvernamentală are la bază ministere care se ocupă de finanţe/economie, energie, transporturi, sănătate sau mediu, deoarece aceste dosare ne definesc societatea.
Totuşi niciun copil nu învaţă despre creditele bancare, despre îndatorare, inflaţie sau profit. Tinerii nu ştiu ce sunt banii şi nici ce sunt taxele sau de ce le plătim. Nu e de mirare faptul că românii nu sunt conştienţi de încălzirea globală şi nici de importanţa infrastructurii rutiere de mare viteză în dezvoltarea economiei – sunt aceste lucruri carenţe majore în educaţia naţională sau trebuie să le ignorăm şi să ne concentrăm mai mult pe olimpiada la limba latină? Este tot o formă de inadecvare, de distorsiune a raportului holistic/specializat, pe latura temporală.
În sfârşit, stricta specializare, inflexibilă prin excelenţă, duce la o codificare specifică a discursurilor, a limbajelor. Într-o conferinţa, din iunie 2014, la BCU București, consacrată lansării volumului „7 teme fundamentale pentru România”, atrăgeam atenţia asupra acestei forme de enclavizare: „Când star-sistemul dominant la modul absolut, și fiecare subsistem al lui (includem şi politicul şi show bizz-ul, pentru că-şi extrag seva din notorietate), zona de cultură sau business şi-au creat propriile sisteme de valori, propriile coduri corodând însăși ideea de valoare universală, de axiologic comun/larg acceptat, bunul simț însuşi capătă interpretări diferite. Aici este un risc. Societatea se transformă într-un Babel de limbaje împosibil de echivalat, de tradus între ele. Fără spații de mediere, crash-ul este inevitabil.”
În privinţa raportului holist/specialist, Revoluţia în educaţie se va baza pe Integratorul holist care va crea „spaţii de mediere”: campusuri de cercetare integrata, platforme de dezbatere şi armonizare a conceptelor, academii non-formale, cluburi generaliste de reflecţie, etc. Superspecializarea, socialmente vorbind, va rămâne apanajul minoratului.
La aceasta se refera şi Marian Staș când propune: „operaţionalizarea unei strategii de resurse umane moderne, centrate pe conceptul carierei didactice cu opţiuni multiple”.

4. SHARINGUL, NOUL ZEU AL EDUCAŢIEI POSTMODERNE.

Unul dintre cei mai influenți gânditori ai planetei și un invitat permanent la Davos, Don Tapscott, realizează în mod curent câteva cercetări globale, pentru a investiga noi modele și noi forme de cooperare între rețelele non-statale care pot produce valoare la nivel global. Unul dintre proiectele mari de cercetare a fost intitulat „Generația Net: o investigație strategică”.
Experiențele tinerilor din ziua de astăzi, în special cele care țin de consumul lor de media, au ajutat la identificarea a 8 valori care își au rădăcinile în tehnologie și social media. Cele 8 valori, așa cum sunt prezentate de Don Tapscott, sunt: 1) libertatea; 2) personalizarea; 3) vigilența; 4) integritatea; 5) colaborarea (sharingul); 6) distracția; 7) viteza; și 8) inovația.
Colaborarea și sharing-ul sunt strâns legate de faptul că generația digitală interacționează natural și este o generație a relaționării. Miile de contacte și de noduri de rețea din site-urile sociale nu fac decât să crească șansele indivizilor de a-și atinge obiectivele personale sau profesionale.(Bogdan Gavrilă).
Raportul acumulare individuală-sharing presupune totuşi şi o prefaţă diacronică a abordării.
De-a lungul epocilor istorice, Iluminismul, Romantismul şi Modernismul (care a preluat calupuri întregi de substrat iluminist) au avut ca trasătură comună individualismul şi raţionalitatea. Pe cale de consecinţă, educaţia a îmbrăcat aceeaşi formă fiind una preponderent individualistă susţinută de preceptele Raţionalitătii, a gândirii de tip logico-deductive.
Apariţia Postmodernismului centrat pe deconstrucţie, dar şi pe opoziţia raţional-sensibil, revirimentul sentimentului, au indicat noua direcţie inclusiv în arealul educaţiei.
Daniel Pink punctează afirmând că se intra într-o nouă epocă în care trebuie îmbunătăţit şi încurajat raţionamentul mental de dreapta, reprezentând creativitatea şi emoţia, faţă de cel de stânga, reprezentând gândirea logică şi analitică – în corelaţie cu nevoia de creativitate, care potrivit lui Robinson, se referă la realizarea de conexiuni şi se bazează mai mult pe colaborare decât pe efortul individual.
Pe de altă parte, fenomenul s-a produs în paralel cu dezvoltarea reţelelor, cu noua alfabetizare a reţelelor. (Capacitatea oamenilor de a găsi informaţiile de care au nevoie pentru învăţare în cadrul unor reţele globale şi de a învăţa în grupuri/comunităţi virtuale care îşi actualizează în timp real „programa”, în funcţie de ultimele apariţii globale).

Azi, majoritatea cunoştinţelor noastre vin din partea altor oameni, în forme diferite: din poveşti, anecdote, teorii, credinţe şi aşa mai departe. În timp ce unele dintre concepţiile noastre se bazează pe observaţia directă, o proporţie crescândă a lor se bazează pe mesajele de la alţi oameni, direct şi printr-o varietate de mijloace de informare în masă. Aşa s-a întâmplat mereu, doar că, în prezent, depozitul cunoaşterii umane se dublează la fiecare zece ani, iar rata de expansiune se accelerează (Ken Robinson).

Din alt punct de vedere- subliniază Mihaela Nicola, autoarea unor importante proiecte educaţionale feat. Fundaţia The Group – ordinea mondială liberală, centrată pe designul social al „preţuirii pentru cei care pot” s-a ajustat în timp, din raţiuni de echitate, astfel încât se oferă şi „celor care nu pot” – presiunea socială dinspre ambele extremităţi a construit o linie mediană – din perspectiva educaţiei ea s-ar numi „nivelul de mediocritate” – care acomodează egalitarist pe toată lumea.

Uneltele de comunicare ale ultimelor decenii, internetul şi toate accesoriile dezvoltate în jurul lui, au făcut astfel încât posibilitatea cunoaşterii, aceeaşi, imensă şi disponibilă în egală măsură tuturor, să depaseze dorinţa de cunoaştere aprofundată.

Obiceiul plăpând de a acumula cunoaştere în mod susţinut, individual a fost înlocuit în bună măsură, de „misiunea colectivă” de a împărtăşi cât mai mult din puţinul pe care îl ştie, l-a acumulat sau l-a parcurs fiecare. Conform cu sublinierile anterioare, abordarea specializată a făcut loc abordării holistice.

„Posibilitatea de a-ţi face auzită propria voce (conform cu idealurile hiperdemocratice) s-a transformat în „zeci de milioane de voci” care „vorbesc” concomitent, fiecare pe contul ei, pe blogul ei, pe site-ul ei sau pe ale celorlalţi. Prin adăugarea şi posibilităţii de a însoţi vocea cu propriul chip, în loc de câteva sute de canale media, în urmă cu câteva decenii, acum avem sute de milioane de canale media – fiecare cont facebook este în fapt un micro canal tv pe care „proprietarul” împărtăşeşte valori, preocupări, ştiinţă şi obiceiuri personale, cu voluptatea că îndeplineşte, dincolo de obiectivele „selfie-centrate” o misiune socială de a-i deştepta, informa sau educa pe ceilalţi.

Astfel încât, din bagajul de timp al fiecăruia, o parte mai însemnată este alocată lui „a vorbi” decât lui „a asculta” – şi acest lucru serveşte unor din cele mai nobile idealuri sau dorinţe tainice ale individului, încât, paradoxal, se numeşte progres.

„A-i împărtăşi” – to share- a devenit numitorul comun al relaţiilor sociale de mai toate felurile şi el a deturnat parte din preocuparea de a(-şi) consolida valoarea individuală a fiecăruia prin „a acumula”.

Se numeşte progres pentru că, deşi vârfurile „coboară” prin această mutaţie, „urcă” cei aflaţi în „groapa cunoaşterii” care sunt infinit mai mulţi.

Desigur că, acumularea individuală nu va dispărea. Însă, parafrazând o celebră butadă, am putea spune că educaţia postmodernă înseamnă emoţie/creativitate plus puterea reţelelor. Ea consacră astfel un nou zeu al învăţarii: sharingul.

ÎN LOC DE CONCLUZII. SĂ ZGUDUIM SISTEMUL: PACTUL PE EDUCAŢIE GRASSROOTS

Indiscutabil, Sistemul este confruntat cu schimbări majore: pe de-o parte, este necesar un volum de informaţii tot mai mare şi mai variat, pe de altă parte informaţiile se perimează rapid. Totodată, ciclul de educaţie este relativ lung, ceea ce înseamnă că absolvenţii se vor confrunta cu realităţile mediului socio-economic abia după perioada de formare, timp în care apar schimbări semnificative pe piaţa muncii, în conceptul general, în ideea progresului societal (apud. Mihaela Muresan).
Marian Staș: “Reiterez cauza principală profundă a acestui rău sistemic: arhitectura curriculară curentă depăşită, inadecvată, neperformantă, în disonanţă structurală cu nevoile de învăţare ale copiilor secolului XXI – atât în ciclul gimnazial, cât şi în cel liceal. Impactul nefast al acestei cauze sistemice determină, din perspectivă logico-matematică, cel puţin două consecinţe negative: la nivel micro: amputarea capacităţii de înţelegere şi aplicare corectă a conceptelor predate în liceu (reprezentarea grafică a funcţiilor, calcul exponenţial, utilizarea logaritmilor ş.a.m.d), cu toate implicaţiile lor fundamentale, inclusiv în viaţa de zi cu zi. La nivel macro: atrofierea gândirii logice şi capacităţii de rezolvare a problemelor, în general (nu doar a problemelor de matematică).”
Pentru prima dată în istorie, avem oportunitatea să ne facem designul propriului Sistem educaţional, însă oamenii care ar trebui să-l reinventeze sunt adânc înrădăcinaţi de vechiul sistem cu grade, plagiat, nepotism şi falsă mândrie istorică. Încercările de reformare pornite din zona guvernamentală au eşuat şi în multe alte ţări tocmai din cauza unui cerc vicios: profesorii sunt o categorie sociala care aduce voturi, iar reforma cu iz electoral este doar cea care le măreşte salariile.
Care este cheia în care citim cartea lui Staș? O idee ar fi: este românul de la Harvard care ia ce e mai bun de la Robinson, Gates, Khan şi cu o minte integratoare, propune coagularea elitelor şi performerilor din societate pentru o discuţie publică despre schimbarea paradigmei în educaţie şi noua strategie educaţională care să primească un consens politic.
Sintetizând, în lateral, optiunea Revoluţionară (transformaţională- susţine vizionarul român pentru a fi politically corect), Staș disjunge între „hard ” şi „soft” complexa ecuaţie: „Aceste abilităţi ale viitorului sunt centrate atât pe cunoştinţe, acele competenţe „hard“ (înţelegerea conceptelor abstracte şi a conexiunilor, crearea de conţinut din new media, transdisciplinaritatea şi filtrarea informaţiei în funcţie de importanţă), cât şi pe conexiuni, ce creează competenţele „soft“. Vorbim aici de decriptarea mesajului din spatele unui text, atitudine inovativă şi adaptabilitate, interacţiune eficientă cu ceilalţi, lucrul în medii culturale diverse şi chiar într-o echipă virtuală.
Dacă pregătirea „hard“ mai poate fi învăţată în şcoală, avem un mare deficit la capitolul „soft“. „Deconectarea structurală dintre ce face şcoala la noi şi nevoile pieţei muncii în secolul XXI este profundă şi evidentă. Un sistem încremenit în paradigma sa comunistă – hiper-centralizat, hiper-birocratic şi focalizat aproape exclusiv pe discipline, în loc să funcţioneze holistic – nu are cum, prin natura sa, să răspundă unor astfel de nevoi şi abilităţi cerute“-spune Staș.
Într-o măsură sau alta, în diverse concentraţii, toate cele 5 raporturi pe care le-am definit ca fundamentale pentru o Revoluție în sistem se regăsesc consonant în concluzii la Marian Staș. În plus, liderul de opinie aduce două idei majore: Educaţia ca ameninţare la adresa siguranţei naţionale, pe de o parte, şi educaţia ca Proiect de ţară pentru România.
Pe drept cuvânt, s-ar pune întrebarea dacă, în cazul primei idei, nu cumva ne aflam în plină contradicție cu teza din raportul naţional/global. Răspunsul este categoric, nu. „Amenințarea la adresa siguranței naționale” ca sintagmă are deopotrivă însemn administrativ dar şi filosofic căci, nefiind racordat la fluxurile mari de dezbatere, învăţământul românesc devine anti-național prin condamnarea la descompunere culturală a țesăturii naționale.
Cu cuvintele lui Marian Staș, „La urmă, rămâne realitatea implacabilă, ce nu ţine seama de niciun calcul politic meschin, conjunctural: starea Educaţiei, acum, înseamnă ameninţare directă la adresa siguranţei noastre naţionale, deoarece absolvenţii inepţi produşi de şcoala de azi sunt adulții inepţi ai României de mâine.
“În clipa în care situăm schimbarea paradigmei Educaţiei sub specia Proiectului de Ţară al României, procedura propusă anterior intră în funcţiune automat. Iar a consacra schimbarea paradigmei Educaţiei drept Proiect de Ţară al României este o misiune critică istorică, în fişa de post a elitelor de azi ale ţării.
Prin elite înţeleg persoane şi entităţi capabile să genereze Proiecte de Ţară pentru România. Proiectele de Ţară sunt cele a căror punere în fapt ne legitimează să stăm cu fruntea sus şi să dăm seamă în faţa istoriei.”-lanseaza Staș provocarea timpului nostru.
Dar cum putem operaţionaliza? Ce am putea face diferit atâta vreme cât Pactul pe Educaţie s-a dovedit un simplu exerciţiu de operetă?
Revoluţiile nu se fac la ordin sau prin act administrativ. În josul paginii sociale, acolo la index unde se produce fierberea, trebuie că se află cheia. Sinergiile trebuie conduse de la firul ierbii, după un serios proces de gestaţie, către consensul politic şi nu invers. Iar acolo trebuie să se găsească personajul proteic, individual sau colectiv, pe care l-am putea numi Integratorul.
Prin acest volum, în care Staș arde năprasnic, compune cu dragoste, exasperare şi furie în egală măsură noua partitură, se aruncă mănuşa. Clepsidra a fost întoarsă: Go Staș, go România!

Ultima ora:

ObservatorRobert Lupițu: Cum întruchipează relațiile ”PSD – Frans Timmermans” și ”PNL – Manfred Weber” manifestele electorale pentru Europa și pentru România ale celor două forțe politice

PoliticRobert Lupițu: Cum întruchipează relațiile ”PSD – Frans Timmermans” și ”PNL – Manfred Weber” manifestele electorale pentru Europa și pentru România ale celor două forțe politice

EconomieRăzvan Nicolescu: Un fost ministru al Energiei explică ce vor să facă ungurii cu gazul românesc extras din Marea Neagră

ExternAlexandru Lăzescu: Va putea supraviețui NATO escaladării tensiunilor transatlantice?

EvenimenteIulian Fota: Lansare Ghidul Alegerilor Europarlamentare 2019

CulturaSever Voinescu: Cine ţine lanţul?

SocialSebastian Burduja: Tu ce faci când ţi se dărâmă casa?

MoldovaCristian Unteanu: Republica Moldova, din nou terenul de încercare pentru marea strategie rusească de constituire a „cordonului sanitar“



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe