Matei Bogdan
Publicat în 3 aprilie 2019, 15:13 / 118 elite & idei

Mircea Geoană: După 15 ani

Mircea Geoană: După 15 ani

de Mircea Geoană

Pe 2 aprilie 2004, steagul României se înălţa pe catargul de la sediul NATO din Bruxelles. Am avut privilegiul să reprezint ţara noastră la acest moment istoric, egalat ca semnificaţie, impact şi consecinţe doar de aderarea României la Uniunea Europeană.

Aderarea la NATO poate părea astăzi un fapt banal, o consecinţă naturală a căderii Zidului Berlinului, a victoriei Americii şi Europei de Vest, a dezmembrării URSS sau a războaielor din fostă Iugoslavie. Nu este adevărat. Extinderea Alianţei către Est nu exista iniţial pe radarele Adminstraţiei, Congresului sau ale establishment-ului de politică externă şi de securitate american. După reunificarea Germaniei, aliaţii europeni erau mai interesaţi de găsirea unui nou echilibru în interiorul structurilor europene existente şi mai preocupaţi de riscul umilirii suplimentare a Federaţiei Ruse. Chiar şi când decizia de extindere a NATO a fost adoptată, România nu exista pe radarele marilor cancelarii occidentale, atât dintr-o combinaţie rezultată din o tranziţie ezitantă şi o reputaţie suferindă a ţării noastre, dar şi pentru că primul reflex de evaluare de risc strategic în Europa era stabilizarea „zonei-tampon„ dintre Rusia şi Germania, spaţiul care a generat nenumărate conflicte şi drame ale istoriei europene. Lansarea Parteneriatului pentru Pace în 1995 (România fiind primul semnatar) a fost perceput de statele Vişegrad ca o decizie de temporizare sau chiar de amânare sine-die a extinderii.  

Într-un efort naţional fără precedent, România a început să-şi joace şansele şi să conteze în dezbaterea privind extinderea. Frenezia aderării a acaparat atât nivelul politic, cât şi cetăţenii. Aderarea la NATO căpătase o dimensiune epică, de adevărat destin naţional, o şansă de neratat de a părăsi zona de incertitudine strategică şi de recuparare a timpului istoric pierdut. Toată lumea făcea lobby pentru NATO. Oficialii români, evident, dar şi Opoziţia, Parlamentul, aleşii locali, presa, ONG-urile, universităţile, diaspora românească din SUA şi din Europa. Aderarea la NATO devenise proiectul naţional, motorul democratizării, modernizării instituţionale şi a economiei, un catalizator de energii pozitive în societate. Garanţiile de securitate obţinute au purtat şi importante dividende economice. Riscul politic de ţară s-a ameliorat dramatic, investiţiile şi afacerile au devenit mai uşor de atras, agenţiile de rating au început să ne „reconsidere“, urmată de scăderea costului creditării şi a unui mediu macroeconomic mai stabil şi predictibil. 

Mai mult, exerciţiul aderării a fost şi un test de anduranţă şi de rezistentă la şocul ratării primului val al extinderii din 1999. Şi atunci, politica „uşilor deschise“ părea să fie mai mult o formulă retorică decât un angajament ferm. În pofida dezamăgirii, am strâns din dinţi, am perseverat şi nu am pierdut speranţa. Dintr-un premiu de consolare, Parteneriatul Strategic cu SUA a devenit principala noastră ancoră strategică. Vizitele preşedinţilor Bill Clinton şi G. W. Bush la Bucureşti au făcut istorie. După 11 septembrie şi implicarea SUA în Irak şi a NATO în Afganistan, relevanţa strategică a României a crescut exponenţial. Am învăţat să lucrăm în echipă cu ceilalţi şase candidaţi pentru aderarea în al doilea val, în cadrul grupului de la Vilnius. „De la Marea Baltică la Marea Neagră“ devenise noul aliniament strategic al lumii occidentale, iar România – echivalentul strategic al Poloniei în Sud-Estul Europei. 

Aderarea la Uniunea Europeană a urmat ca o consecinţă strategică naturală a extinderii NATO. Personal, nu cred că fără implicarea SUA în decizia de extindere a Alianţei, extinderea ar fi fost posibilă sau cel puţin nu pe conturul geografic de astăzi. Datorită militarilor şi diplomaţilor noştri, România este astăzi un aliat influent şi respectat. Nu întâmplător, preşedintele Trump a ales conferinţa de presă cu preşedintele României pentru a reafirma angajamentul SUA pentru articolul V al Tratatului NATO. Sper din toată inima că Preşedinţia noastră a Consiliului Uniunii Europene şi perioada de după alegerile europene să ne aducă la aceeaşi cotă de respectabilitate şi relevanţă şi la nivelul UE. 

Ar fi însă o greşeală masivă să credem că, odată cu apartenenţa la NATO sau UE, interesele noastre sunt puse la adăpost în perpetuitate. Relaţia transatlantică are astăzi fisuri şi linii de fractură. Europa este, la rândul său, într-un moment de slăbiciune prelungită. Lumea este în plină reaşezare, iar geografia noastră ne va menţine ca o ţară de frontieră, supusă avantajelor, dar şi presiunii care decurg dintr-un astfel de statut. A continua să investim în alianţele şi parteneriatele noastre strategice este obligatoriu. A ne întări democraţia, capacitatea statului de a guverna bine, economia, coeziunea şi rezilienţa societăţii sunt precondiţii ale asigurării securităţii şi prosperităţii ţării şi a inversării tendinţelor de hemoragie a tinerimii române şi a severuluui declin demografic.

Terminarea războiului şi întoarcerea bravilor noştri militari din Afganistan va reprezenta un prim test, atât pentru păstrarea înaltului nivel de pregătire şi motivare dobândite în cei 15 ani de război, dar şi pentru că relaţia cu SUA va avea nevoie de o mult mai puternică componentă economică – în energie, tehnologie, comerţ, investiţii – dar şi una ştiinţifică, academică şi inter-umană. Cei 2% pentru Apărare trebuie să includă şi revitalizarea industriei de profil şi a celei cu dublă întrebuinţare civil-militară, dar şi să pregătească tranziţia către următoarea generaţie de armamente şi capabilităţi militare datorate transformării tehnologice a acestui sector vital pentru securitate, pace şi suveranitate naţională.  

La 15 ani de la aderarea noastră la NATO, cea mai importantă lecţie este că atunci când există consens  în societate şi mobilizare transpartinică, nici un obiectiv, oricât de ambiţios, nu este de neatins. Şi că, deopotrivă, absenţa unei viziuni şi directii mobilizatoare pentru un viitor plin de incertitudini, ne poate face din nou vulnerabili, şovăielnici şi pradă intereselor ostile. Pe 4 aprilie, Alianţa Nord-Atlantică împlineşte 70 de ani de la înfiinţare. Nu cred că liderii de atunci ai Alianţei şi-ar fi putut imagina că, în câteva decenii, NATO va urma să aibă 29 de membri, cu atât de mulţi dintre foştii adversari.

La mulţi ani, României transatlantice! La mulţi ani, Alianţei noastre!

Ultima ora:

ObservatorDragoș Preda: Invitație pentru Membrii Club Romania

PoliticTanase Stamule: O grămadă de guguștiuci comentează pe Facebook despre faptul că a picat moțiunea

EconomieBogdan Chiriţoiu, despre prevenţie şi amenzi: Biserica se chinuie de 2.000 de ani să ne îndrepte, dar fără să ai şi o bâtă nu îi corectezi pe oameni

ExternAlexandru Grumaz: Marea Neagră, de la „lac rusesc“ la spaţiu de securitate al Europei

EvenimenteDragoș Preda: Invitație pentru Membrii Club Romania

CulturaIoan-Aurel Pop: Eminescu – valoarea absolută a culturii româneşti

SocialSever Voinescu: Ghidul Andrei Șerban

MoldovaIulian Chifu: La Chişinău – majoritate de coaliţie, fără cheie de control şi fără frâne



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe