OraNoua.ro
Publicat în 29 mai 2013, 16:01 / 171 elite & idei

Mircea Malița – Istoria românilor în lumina strategiilor diplomatice

Mircea Malița – Istoria românilor în lumina strategiilor diplomatice

Acad. MIRCEA MALIȚA, ISTORIA ROMÂNILOR ÎN LUMINA STRATEGIILOR DIPLOMATICE
Continuãm în acest numãr seria de interviuri cu domnul academician Mircea Malița. Seria de
convorbiri nãzuiește spre douã lucruri: pe de-o parte, ilustrãm viața și personalitatea distinsului
filosof, diplomat, expert în relații internaționa- le, pe de alta, concomitent, vom înțelege mai
bine ce s-a petrecut cu România în veacul care a trecut, dar și care au fost premisele modernitãții
sale. Strategia principalã este a oglindirii și deoglindirii: reflectãm personalitatea pentru a
înțele- ge epoca și reflectãm mai bine epoca pentru a înțelege omul. Istoria pe care ne-o va
depãna academicianul Malița nu va fi însã o istorie subiectivã în sensul propriu al termenului,
pentru cã existã diverse forme ale subiectivitãții. Subiecti- vitatea cuiva care a fost antrenat,
pregãtit în cam toate domeniile științelor umane, de la diplomație pânã la filosofie, este un alt
tip de subiectivitate. Nu este subiectivitatea oricui își deapãnã viața, amintirile, experiențele.
Ceea ce vom citi mai departe va fi așadar o „istorie sincerã“ a epocii, dar nu o istorie
propriu-zis subiectivã. (Dan Dungaciu)

Dan Dungaciu: Domnule academician, tema cu care vã propun sã începem aceastã a doua discuție a
noastrã este una reflectatã pe larg în preocupãrile dumneavoastrã: ce este poporul român, cum poate
fi el înțeles, prin ce paradig- mã, prin ce grilã de lecturã poate fi, în general, un popor înțeles
mai bine — în cazul nostru, poporul român. Cam acesta este pretextul acestei discuții. Sunteți un
om care a teoretizat și practicat la vârf relațiile internaționale, care a cunoscut, cercetat și
chiar reprezentat, diplomatic vorbind, poporul acesta. Cum putem în- țelege, așadar, ce metodologie
are la dispoziție cineva dispus sã înțeleagã un popor de genul poporului român și care sunt particularitãțile lui? Aceasta este prima întrebare, cu  care v-aș provoca sã începem.

I N T E R V I U
Rev. Șt. Pol. Rel. Int., X, 1, pp. 5–14, București, 2013.

 

Mircea Malița: Lectura cãrții lui Brãtianu, a istoricului Gheorghe Brãtianu, m-a pus pe gânduri, în
sensul urmãtor: el considera cã, în încercarea de a înțelege istoria românilor, se ajunge la
concluzia cã avem de-a face cu un miracol și cu o enigmã. Enigma e cã nu știm exact ce s-a
întâmplat cu ei de la apariția ca daco- romani, sã spunem, și pânã când au prins coerența necesarã
unei societãți mai avansate, a unei colectivitãți sau a unui stat. Ce s-a întâmplat cu ei? Enigma
vine chiar de la 1.000 de ani de muțenie.
Dan Dungaciu: Dar oare nu s-a întâmplat, practic, cam la fel și în alte spații intrate sub
cucerirea imperiilor? Au „amuțit“ pentru o vreme. O muțenie care abia mai târziu va fi documentatã.
Mircea Malița: Da, este o muțenie puțin documentatã inițial. Este un nume prin care se identificã
populația din aceste spații, dar care nu apare decât într-un singur loc, ceva mai apropiat, în
timpul bizantinilor, cu valahii. Iar țarul lor, care are pretenția la regat — regatul îl obține de
la Papã (titlul, nu și împãrãția) —, conducea o împãrãție bulgaro-valahã. Deci sunt, dar numai prin
câteva persona- litãți de excepție, care au intrat în combinațiile de conducere, bazați desigur pe
o realitate a unor valahi sudici, adicã tot unii care vorbeau o limbã așa-zis româ- neascã, o
latinã stricatã, la sud de Dunãre. În afarã de aceastã consemnare, 1.000 de ani tãcere. Totuși, ei
trebuie undeva sã fi dãinuit.
Dan Dungaciu: Undeva și cumva.
Mircea Malița: Da. Și atunci începe partea de miracol. Cum s-au strecurat totuși prin istorie,
pentru cã era perioada nãvãlirilor barbare. Atunci apare faptul cã anonimatul acesta i-a ajutat și
cã era o formã a strategiei lor defensive. Nu se puteau prezenta ca o grupare, cât de cât micã,
care sã nu fie datã peste cap de un val slav sau de un val got. Și atunci ei nu erau o entitate
mare, erau numai bucã- țele, care veneau însã, așa cum se înțelege în perioada respectivã, destul
de bine organizați și disciplinați. Și Brãtianu susține cã nu trebuie sã insistãm așa de mult
asupra acestei obsesive chestiuni, cã suntem continui și cã ungurii au venit dupã noi, în vreme ce
ei susțin documentar cã au venit înainte de noi în Ardeal
și cã noi dupã aceea ne-am strecurat de la sud de Dunãre ș.a.m.d. Și nu este esen- țial pentru cã
nu e adevãrat, pentru cã niciunii nu au dreptate, pentru cã aceste cete se mișcau și sub Dunãre, și
peste Dunãre, dupã cum era primejdia mai micã
și unde se puteau acomoda.
Dan Dungaciu: Sextil Pușcariu are o teorie interesantã, atunci când spune cã tocmai lipsa de
statalitate la nord de Dunãre a salvat romanitatea în acest spațiu, pentru cã barbarii nu s-au
izbit aici de state și nu au trebuit sã intre în rãzboaie de nimicire.
Mircea Malița: Exact. Mai multe lucruri confirmã acest fapt. Pe mine m-a impresionat o chestiune: o
caracteristicã a acestor oameni a fost sã învețe supra- viețuirea pe termen lung. Deci au avut o
strategie care nu aparține celor care sunt mari și încrezuți și care își fac o strategie imediatã
de succes. Totuși, au parcurs
1.000 de ani și îi vezi dintr-o datã cã sunt constituiți în grupe destul de avansate, cu cetãți, cu
duci în Transilvania, urmați imediat de duci transilvãneni care înființeazã Muntenia, ca Basarab. Dupã aceea și Moldova tot cu un descãlecãtor, tot din Maramureș, presupus din Maramureș. Deci miracolul continuã sã fie aceastã apariție subitã a lor și intrare

cum? Cu o limbã care avea deja o structurã a sa, o individualitate a sa, cu obiceiuri. Asta e o
trãsãturã care îndepãrteazã o parte din miracol și din mister. Totuși, existã caracteristici care
trebuie explicate: capacitatea de durabilitate, de menținere, de adaptare la situații și de trecere
a obstacolelor, unul câte unul, în mod satisfãcãtor. Aceste trãsãturi conduc la un factor cheie: am
tras concluzia cã mintea lor i-a ajutat. Nu neapãrat o anume con- stituție, cât experiențe atât de
puternice și de duratã, inspirate chiar de necesita- tea defensivei lor, pe care erau obligați sã o
facã. Astfel, am ajuns la ideea cã tre- buie sã caut în aceastã minte ceva scheme care i-au ghidat
și care la urma urmei s-a vãzut cã se repetã de la o generație la alta. Apare o altã abordare a
istoriei lor, cãutând momentele în care societatea sau grupul respectiv a avut capacitatea de a
dãinui, folosind metode ingenioase, aș spune.
Dan Dungaciu: Și momentele în care schema s-a relevat cel mai clar. Pentru cã schema asta ați
identificat-o în câteva momente excepționale. Prin urmare, rãspunsul dvs. la enigma și miracolul
lui Brãtianu ține de „strategiile de supravie- țuire“ din istoria poporului român? Se poate spune
așa?
Mircea Malița: Da. De strategiile generate de mintea sa, de mintea conducã- torilor sãi sau de o
minte colectivã, de o memorie colectivã exprimatã în mod strãlucit de câteva capete care au putut
sã facã asta. Românii erau, indiferent dacã erau adunați sau nu, o entitate micã în raport cu cei
cu care se învecinau. Toți cei cu care au avut de-a face erau ceva mai mari. Iar viața și-au dus-o
ca și centru al unei distribuții triunghiulare, între Imperiul Rus – Imperiul Austriac – Imperiul
Otoman. De aici se vede cã o altã obligație pe care o aveau era sã iasã din încurcãtura și
primejdiile pe care le are o relație asimetricã. Aceasta intere- seazã foarte mult meseria
diplomaticã pe care am avut-o și care, probabil, m-a dus și la interesul pentru aceste subiecte. De
unde le venea aceastã pricepere ca sã lucreze cu cei mari și sã se acomodeze?
Dan Dungaciu: De unde aceste strategii asimetrice?
Mircea Malița: Aceste strategii trebuiau sã ținã seama de un joc. Este un fel de dans obligat, nu
un joc liber. Erau pași care puteau fi fãcuți, pași care nu puteau fi fãcuți. Ei bine, unul dintre
cei care știau sã converteascã și conflictele dintre cei trei mari și sã le și urmãreascã și sã se
fereascã de toți a fost unul pe care îl ignorãm de obicei și nu-l trecem la eroi, deși a murit ca
un erou, și anume Constantin Brâncoveanu. Despre el pot sã spun cã este fascinant sã știi cã-l poți
compara cu Bismark.
Dan Dungaciu: Aici este foarte important ceea ce ați spus și scris dvs. apropo de Brâncoveanu.
Sigur cã martirul Brâncoveanu a fost discutat relativ mult la noi
și valorizat plenar, ca sã spun așa, pentru cã a fost canonizat de Biserica Ortodo- xã Românã,
alãturi de ceilalți sfinți mucenici Brâncoveni. Pe de altã parte, ca un spirit abil, bun cunoscãtor
al politicii internaționale sau ca un mecena, un susți- nãtor al artelor. Dar diplomația lui a fost
prea puțin studiatã, metodologic, așa cum ați fãcut dvs. în lucrãrile de specialitate.

 

 

Mircea Malița: Da, a fost abil și a obținut multe prin abilitatea sa. Dupã pri- ma înfãțișare la
Înalta Poartã, a crezut cã dispune de un rãgaz și a mers pânã în
1711 (de pe la 1703) neabãtut de la ideile sale, dãruindu-se unor construcții care au dãinuit. De
aceea avem stilul brâncovenesc.
Dan Dungaciu: Totuși, o idee ar fi importantã. Dacã ar fi sã îi judecați diplo- matic pe
Brâncoveanu și Cantemir, de pildã, unde ar fi diferențele? Ce a greșit Cantemir sau ce n-a greșit
Cantemir? El a jucat pe altã carte. A jucat pe cartea rusã, aproape pe un totul sau nimic. De ce nu
era mai reticent, mai precaut? De ce paria pe o putere în ascensiune, pe când Brâncoveanu, mai
abil, mai experi- mentat, prefera jugul unei puteri în declin?
Mircea Malița: Au fost împrejurãrile. Cantemir era legat prin culturã și for- mație de turci. A
scris celebra carte dedicatã Imperiului Otoman. I-a înțeles, însã a vãzut cã se apropie — la ora
aia nu începuse încã — declinul. Da, declinul se producea, dar nu prin sforțãrile Rusiei, așa cum
credea el…
Dan Dungaciu: Dar Brâncoveanu sugera cã e mai periculos sã te domine o națiune tânãrã, care este în
creștere, decât una care e în declin.
Mircea Malița: Da, sigur, și el avea aceastã idee cã nu trebuie sã te repezi sã schimbi un jug de
lemn cu unul de fier. Se uita la toate marile imperii ca la puteri rapace, indiferent de faptul cã
ne sunt prietene sau nu, care în ultima fazã ne în- ghit și ne încorporeazã.
Dan Dungaciu: Rațiunea ultimã asta era…
Mircea Malița: Aceasta a vãzut-o pânã la urmã în atitudinea Austriei, care, dupã ce ne arãta
prietenia, ne lua când Oltenia, când Bucovina, adicã ce putea lua de la noi.
Dan Dungaciu: Adicã era mai bine cu imperiul pe care-l cunoști, decât cu cel pe care nu-l cunoști!
Mircea Malița: Instinctul diplomatic al lui Brâncoveanu a fost mai puternic. Dincolo, la Cantemir,
a fost și faptul cã era mai aproape de ruși, era impresionat de ascensiunea și de viziunile lui
Petru cel Mare și credea efectiv — și nu a fost departe sã aibã dreptate — cã lovitura cea mare
datã turcilor, care vor fi obligați la retragere, va fi datã de Petru cel Mare. Și uite cã nu s-a
întâmplat așa. Fiecare lu- cra cu riscurile lui, jocurile erau foarte riscante. Miza a fost grãbitã
și greșitã la Cantemir, nu însã și filosofia lui de bazã, anume cã trebuie sã scape de otomani.
Dan Dungaciu: De acord. Dar Brâncoveanu — și poate cã acesta este și mo- tivul — nu i-a sprijinit
sau nu i-a sprijinit pe ruși foarte tare din punct de vedere militar…
Mircea Malița: Da, la el nu mai era aceastã încredere și prietenie care la
Cantemir avea un rol mai mare.
Dan Dungaciu: Pe de altã parte, Cantemir e primul istoric sau primul voie- vod care, atunci când
face proclamații sau declarații politice, ca sã zic așa, folo- sește argumentul istoric. Și el
credea cã românii trebuie sã recupereze teritoriile luate de turci și folosea o argumentație de tip
istoric. Avea aceastã abilitate și aducea aceastã noutate. Era deja închegatã o conștiințã istoricã
solidã.
Mircea Malița: El, din punct de vedere intelectual, era imbatabil în epocã, un om care era
considerat și în Occident la fel, era membru al unei mari academii. Și scrierile sale s-au bucurat întotdeauna de aprecieri. El nu a fost un simplu domnitor, ci era dublat de un mare cãrturar.

Dan Dungaciu: Totuși, putem spune cã avea oarecare naivitãți fațã de ruși?
Și nu a fost singurul în istoria noastrã…
Mircea Malița: Naivitãți nu. Cred cã o încredere prea mare, o încredere ris- cantã. Sigur cã atunci
când faci un calcul greșit poți sã îl numești cum vrei. Poți sã îi ataci inteligența sau caracterul
ca sã-ți explici de ce nu i-a ieșit. N-aș putea sã spun așa, aș putea mai bine sã merg la zaruri,
unde se opresc zarurile.
Dan Dungaciu: O sã discutãm despre asta, de încrederea mai mare sau mai micã pe care unii oameni
politici sau diplomați au acordat-o Rusiei. Discuțiile aici îl vizeazã pe Titulescu, dar nu o sã
ajungem noi acolo…
Mircea Malița: Atitudinea asta la ruși, setea asta de dominație nu s-a simțit atât la Petru cel
Mare cât la Ecaterina cea Mare. E o mare diferențã. Ecaterina pur și simplu iubea românii așa de
tare cã vroia sã îi ia pe toți, pentru cã voia sã facã un stat dacic….
Dan Dungaciu: Dar aflat în subordinea lor.
Mircea Malița: Absolut, cu un rege rus. Nici nu poți sã spui cã ieșea din logi- ca unui imperiu pe
care trebuia sã îl conducã. Imperiile se extind printr-o obliga- ție teoreticã și de instinct.
Dan Dungaciu: Mai ales când exista obsesia aceasta de a ajunge la Constan- tinopol, cea de-a doua
Romã. Și ca sã facã asta, cea de-a treia Romã, și ultima, cum zicea cãlugãrul Filofei, era
inevitabil sã treacã prin țãrile Române. Româ- nii, pe de altã parte, s-ar putea sã fie norocoși cã
au „scãpat“ numai cu rãpirea Basarabiei și nu s-a întâmplat ceva mai rãu.
Mircea Malița: Nu se poate spune asta, pentru cã, de pildã, polonezii au ieșit mai rãu. Pe ei i-au
ocupat și totuși la ora asta sunt polonezi. Adicã istoria nu se joacã chiar așa cu națiunile. Deci
și polonezii au pãțit-o în sensul acesta, dar iatã cã au redevenit Polonia.
Dan Dungaciu: Istoria nu se joacã cu națiunile care au o conștiințã, un „po- tențial etnosimbolic“,
cum ar spune un sociolog al națiunii precum Llobera?
Mircea Malița: Da, cu națiunile care au vigoarea necesarã și au conștiințã de sine. Or aceasta nu
era absentã la urmașii lui Ștefan cel Mare sau ai lui Mihai Viteazul. Aceastã caracteristicã era
destul de bine constituitã ca sã spunem cã am fi putut pieri din aceastã cauzã. Aveam deja un
ocupant și ne descurcam cu el.
Dan Dungaciu: Limpede. Din momentul în care identifici pe cineva ca
„ocupant“, e clar cã existã și conștiințã de sine. Dar și ocupanții sunt diferiți. Au fost imperii
cu un vector identitar mai profund: dominația maghiarã din Transilva- nia sau rușii aveau un vector
identitar mai profund decât Imperiul Otoman, care nu era atât de agresiv din punct de vedere
identitar, cultural, religios. E o diferențã.
Mircea Malița: Este, cu siguranțã.
Dan Dungaciu: Acum, revenind la „strategiile de supraviețuire“, comunita- tea românã sau preromânã
din premodernitate sau pânã la crearea statului mo- dern le-a utilizat copios. Au fost însã
diferențe: ardelenii au fost obligați sã joace într-un anumit fel, muntenii și moldovenii cu alte
strategii, ca sã nu mai vorbim de basarabeni, care au ratat modernizarea de tip european prin
anexarea lor la Imperiul țarist. Canalele acestea de supraviețuire au fost diferite. Ardelenii au gãsit inclusiv

canalul religios. Greco-catolicismul poate fi citit inclusiv prin grila pe care o propuneți dvs. Eu
aș insista un pic pe dimensiunea aceasta, pe strate- giile de supraviețuire care au fost cele mai
evidente, pe canale culturale în spațiul transilvãnean.
Mircea Malița: Vedeți, eu sunt din Oradea și noi suntem pe Crișuri și oarecum suntem în regiunea
Crișana. Noi nu eram în Transilvania, din punct de vedere politic și din punctul de vedere al
realitãților politice. De ce? Pentru cã, chiar pe hartã, se fãcea distincție netã între Crișana și
Oradea, foarte râvnitã și doritã de unguri. Este uluitor sã afli cã patru regi maghiari aleg ca loc
de îngropare Ora- dea. Nu mai vorbesc de familiile lor. E o afinitate specialã pentru Oradea. Este
și un centru ales de Papã pentru promovarea catolicismului. Și episcopul de acolo, din Oradea, era
un episcop de talie internaționalã. Palatul episcopal îl întrecea pe cel civil. Galileo nu apucase
sã facã bine luneta, și episcopul fãcea observator astronomic la Oradea cu lunete de tip Galileo. E
suficient numai acest amãnunt ca sã vã spun cã Oradea era cineva în sistem și cu ea întregul Bihor.
Dan Dungaciu: Era cap de pod pentru expansiunea religioasã.
Mircea Malița: Da. În schimb, ce se întâmplã în Transilvania, fiind mai înde- pãrtatã și putând sã
aibã un aer mai distinct fațã de regatul maghiar? Pentru cã, bãgați de seamã, românii aveau doi
vecini. Primul vecin era o țarã ungarã și lângã ea era imperiul, care mai întâi i-a fost
protector, iar apoi a încorporat-o. Principatul Transilvaniei nu cuprindea Oradea.
Dar cine erau cei care se revoltau în Principatul Transilvaniei? De ce se luptau pentru o oarecare
independențã a teritoriului transilvãnean? Erau niște principi care pãrãsiserã catolicismul și
erau reformați. Au mers pânã la a declara rãzboiul Imperiului Austriac. Micuții aceștia! Pânã și în
rãzboiul de 30 de ani aveau alianțã cu suedezii împotriva catolicilor. Dar fervoarea era venitã de
la ungurii din Transilvania care conduceau aici. Vedem cã se bucurau de o indepen- dențã de
mișcare, care a mers pânã la punctul în care au apreciat cã sultanul este un mai bun dominator.
Într-adevãr, sub turci s-au bucurat de acea autonomie de care se bucurau și Moldova și țara
Româneascã, iar valahul de la Târgoviște dis- cuta cu principele transilvan ca niște prieteni și
colegi care se sfãtuiau, în secolul al XVII-lea.
Aceste chestiuni intereseazã diplomația, ca și evoluția statutelor țãrilor res- pective. Și este o
diferențã foarte mare aici. La orãdeni gãseai spiritul de acomo- dare cu puterea dominantã mai mare
decât la transilvãnenii care erau deja protes- tatari și vorbeau împotriva împãratului. Vorbeau
împotriva lui pe plan religios, ceea ce însemna pe toate planurile. Situația se rãsfrângea asupra
românilor într- un mod ciudat. Adicã și vocea lor se fãcea auzitã mai bine, în ansambu. Pentru cã
nu aveau gramul de independențã al celorlalte națiuni. Românii nu figurau între cele trei națiuni
privilegiate ale Ardealului — ungurii, sașii și secuii. Aceas- tã suferințã a existat pânã în
ultimul moment, în 1918. Românii nu au fost consi- derați niciodatã conlocuitori. De aceea nu
cereau nimic altceva.
Dan Dungaciu: Nici identitatea lor naționalã nu era recunoscutã, nici cea religioasã.

Mircea Malița: Da. Adicã nimic, existența lor nu era recunoscutã. Ei nu erau cetãțeni, erau o

pãturã subdezvoltatã. Din punct de vedere juridic, este dramaticã aceastã situație, pentru cã duce
la aparțeidul din Africa de Sud.
Dan Dungaciu: De aici dorința, pe de-o parte a reformaților, pe de altã parte a catolicilor, sã-i
converteascã?
Mircea Malița: Da. Și ei se simțeau deja importanți, pentru cã erau curtați de douã forțe.
Înțelegem mai bine nevoia de a rezista. Pânã la urmã s-a ajuns la acest mare centru naționalist de
la Sibiu, al lui Șaguna. Și 1848 a fost anul care i-a consolidat din punct de vedere politic. A
fost momentul de trezire a vlahilor, care nu aveau decât limba și ortodoxia pentru distincție,
adicã factori de culturã capabili sã susținã o strategie. Un obiectiv politic era elementar: Fã-mã,
dle, ce- tãțean, îți sunt fidel, dar recunoaște-mã! Ei bine, n-o fãceau. Aici era un element care
venea foarte mult și de la interesele grofilor de a avea nu cetãțeni, ci persoa- ne fãrã
apartenențã, fãrã drepturi, pentru a-i iobãgi. Deci era și o chestiune a intere- selor marilor
latifundii, care se întindeau în Transilvania. Era mai curând o ches- tiune a regimului nobiliar
decât a politicii de stat. Și ei se adresau tot la imperiu, care promitea, din când în când, o
umbrã de recunoaștere, mãcar pentru preoții greco-catolici și populația greco-catolicã care au
deschis școli românești. Aici aș vrea sã fac o remarcã: evenimentul cel mare nu a constat atât în
faptul cã s-au unit. Repercusiunile, urmãrile au fost deosebite, au decurs din contactul cu Roma.
Dan Dungaciu: Vã referiți la uniți, la greco-catolici?
Mircea Malița: Da, la greco-catolici, cãrora noi le spuneam uniți. Totdeauna erau uniți pentru noi,
pentru ortodocși. Ei aveau acces în Europa la documentare, la cãlãtorii, la studii. Și ceva ce s-a
întâmplat în jurul Revoluției Franceze, înainte și dupã: epoca luminilor. Aceastã epocã avea undeva
axioma emancipãrii prin culturã.
Dan Dungaciu: Lumineazã-te și vei fi!
Mircea Malița: Da. Au luat emanciparea iluministã ca punct de plecare al reflecției lor și au zis:
de ce sã ne cerem noi statut, hai sã-l câștigãm de facto, hai sã devenim mai luminați, hai sã
aranjãm școlile, sã știm vorbi ca ei, sã știm mese- rii ca ei ș.a.m.d. Și aceastã emancipare prin
culturã a fost o armã formidabilã, care în secolul al XIX-lea a dat roade. În secolul al XIX-lea îi
vezi pe români în parlamentul ungar, luând cuvântul, fiind ascultați. Și aveau grija de a vorbi nu
numai de drepturile lor, ci și de rezolvarea problemelor statului, în termeni mai bine cântãriți
decât alții. Ceilalți deputați stãteau și ascultau, fie cã erau de acord sau nu. Dar, între timp,
ei strecurau tezele lor. Chiar dacã nu obțineau nimic, au rãmas patrioți, fãrã îndoialã.
Dan Dungaciu: Dar deja la 1848 trecem într-o altã zonã, apropo de para- digma pe care spuneați cã o
propuneți. Avem diplomația revoluției, ca sã zic așa.
Mircea Malița: Da. La 1848 se mai întâmplã ceva, acest contact foarte strâns cu celelalte țãri. Îl
gãsim pe Bãlcescu în Transilvania, pe bãnãțeni la București.
Dan Dungaciu: Și îi gãsim și la Londra, la Paris.
Mircea Malița: 1848 e aproape de 1850 și de Unirea Principatelor. La 1870 se face o academie a
tuturor românilor savanți, din care o bunã parte sunt ardeleni.
Și o bunã parte vor avea și președinția Academiei Române. Desigur, acesta a fost impulsul energiei
și voinței. Și tot în aceastã filosofie a luminilor mai era și ideea dreptului natural. Era exact ce le trebuia lor. Dacã nu aveau documente suficiente pentru a se justifica, invocau dreptul natural, care acum avea trecere.

Dan Dungaciu: De aici, atunci, graba lor sã-și demonstreze dreptul natural, sã demonstreze cã ei au
fost primii veniți și cã aveau originile cele mai europene?
Mircea Malița: Da, asta era mai mult o chestiune publicã și de statut moral
și un fel de chestiune de solidaritate mai mare cu strãmoșii.
Dan Dungaciu: Dar ca sã intri în Europa nu aveai nevoie de o carte de vizitã? Iar cartea de vizitã
pe vremea aceea nu erau originile europene, latine, romane? Deci trebuia sã te califici prin
origini, prin limbã, nume — de unde și „România“
—, mai târziu prin monarhie, adicã un soi de consacrare politicã. Exista și pe atunci un acquis
communautaire pentru a te integra în Europa, nu?
Mircea Malița: Nu exista pe atunci o Europã. Erau numai imperii europene, marile case, care nu erau
o Europã propriu-zisã și care se bãteau între ele. Era vorba de Occident în general, care avea deja
o revoluție științificã fãcutã, avea
și o concepție politicã nouã dupã rãzboiul de 30 de ani și mai clarã dupã Revoluția Francezã. Deci
se schimbau tot timpul datele problemei… Dar ardelenii erau mereu atenți la tot ce se întâmpla în
lume.
Dan Dungaciu: Diplomația momentului, a primei uniri din 1859, ar merita discutatã din punctul de
vedere al relațiilor diplomatice, pe care le-au practicat cei care erau diplomați fãrã acte în
regulã, ca sã zic așa. Episodul acesta este discutat mai puțin, dar acolo a fost un exercițiu
diplomatic european, care ar putea sã fie de folos, nu neapãrat ca strategie diplomaticã, ci ca un
exemplu remarcabil de prestație europeanã.
Mircea Malița: E vorba și de maturizare. În toți acești ani și peste tot, de când s-au nãscut,
aveau nostalgia unui stat. Și era cât pe-aci sã o facã în Ardeal, înaintea celorlalți. Din punctul
de vedere al evoluției interne a societãții, ardele- nii erau mai bine pregãtiți decât moldovenii
și muntenii sã facã unirea Transilva- niei, cel puțin a ducatelor lor — și i-a oprit invazia
maghiarã. În anul 900 s-a oprit, ea era fãcutã, dar nu aveau conexiunile între ei. Erau trei ducate
în toatã Transilvania, trei ducate mai mari care trebuiau sã se uneascã. Era Menumorut, era Glad și
era Gelu. Primul care a fãcut închinarea a fost Menumorut și a cunos- cut toatã drama. El le-a
spus: lãsați-mã în pace și lãsați-mã la locul meu. O cãsã- toresc pe fata mea cu fiul lui Arpad și,
prin testament, îi las totul lui, tot ce-mi aparține — domnie și teritorii. Și de atunci noi n-am
mai avut strategie de aco- modare, iar ungurii au avut o strategie a penetrãrii extraordinarã. Nu
s-au intere- sat niciodatã de mase de cucerit, ci s-au concentrat pe cucerirea „nobililor“. Aceastã
strategie a durat foarte mult și a convertit tot ce era bun, prin schimbarea numelor, prin
catolicizare. Aceasta a fost prima strategie și a fost extraordinarã.
Dan Dungaciu: Asta explicã de ce foarte multe familii nobiliare maghiare sunt familii românești.
Mircea Malița: Da. Apoi am dat și regi Ungariei.
Dan Dungaciu: Dar nu deveneau unguri și catolici? Mai aveau vreo legãturã cu românii?
Mircea Malița: Aveau, dar prin funcțiile pe care le ocupau trebuia sã fie devo- tați stãpânirii.
Era în firea lucrurilor ca dupã câteva generații sã devinã maghiari.

Dan Dungaciu: Deci aceasta era o strategie de acomodare, nu de supraviețuire? Mircea Malița: Sigur,

era o strategie de acomodare, dar numai într-un fel. Pentru cã dacã ei erau recunoscuți și nu mai
erau în rãzboi, însemna cã o anumitã normalitate domnea în rest, iar țãranul nu mai avea sã se
lupte cu nimeni, doar cã-și pierdea pãmântul (dacã avea). Asta era nenorocirea, dar nu din luptã.
Pe de altã parte, erau și unii care intrau în negoț.
Visul lor era sã aibã un stat al lor. Chestiunea aspirației la un stat era vitalã pentru
supraviețuire, nu din alte considerente politice. Toatã lumea voia sã aibã stat, convinsã fiind de
necesitatea armatei pentru apãrare, ocrotire, asigurarea condițiilor unei vieți mai bune.
Dan Dungaciu: În toate strategiile de supraviețuire, strategia maximã era statul?
Mircea Malița: Da, era visul, era viziunea. Dacã ardelenii ar fi reușit, altul ar fi fost
circuitul. Au pierdut aceastã ocazie și au pierdut-o pentru nu mai puțin de 1.000 de ani.
Dan Dungaciu: Adicã am fi cântat invers Treceți batalioane române Carpații! Mircea Malița: Da, ar
fi fost un alt traseu istoric. Ar fi avut visul unei mici Polonii ca sã strângã toate ducatele, sã
fie mai mare. Probabil ar fi fost ceva de
acest gen. Dar tot la unire conducea.
Crearea statului valah și a celui moldovean, pe la 1300, a ținut de miracol. Aceste douã state
aveau voievozi, boieri, legi. Au durat fix 200 de ani. Pe la
1500, Imperiul Otoman înghite tot. Românii știau cã vine aceastã chestiune, chiar cei care au
luptat împotriva turcilor știau acest lucru. Și rãzboiul nu era ca sã-i învingã pe turci, ceea ce
era imposibil… Ei urmãreau condiții de negociere avantajoase. Și le-au obținut. Când s-a fãcut
înțelegerea, s-a fãcut numai în con- dițiile lor: fãrã pașã, dar cu tribut. Plãtești tributul și am
terminat. Pare simplu, dar asigurarea unui statut cât mai puțin defavorabil cerea o minte dibace,
ascuți- tã, inovativã. Și așa au supraviețuit.
Dan Dungaciu: Dar au reușit ca nici în Moldova, nici în Muntenia sã nu se ridice nicio moschee. Nu
era puțin la vremea aceea…
Mircea Malița: Au obținut o autonomie religioasã, care a însemnat: n-ai pa-
șã, n-ai biserici, nu te amesteci în școli și îți alegi domnul. A, cã eu îl accept sau nu, e
altceva, dar tu îl alegi din boierii tãi. Asta a fost minunea, asta e partea de minune. Când s-a
supãrat pe Brâncoveanu și a început neîncrederea în cele douã state, Imperiul Otoman era deja
zdruncinat, începuse retragerea din vest, dupã atacul Vienei, erau în ceea ce Cantemir numea
descreșterea imperiului. Atunci au adus fanarioții, dar a fost pur și simplu o chestiune
administrativã. Vã dãm în chirie. Voi ne plãtiți chiria și faceți ce vreți. Am încredere cã veți fi
mai isteți decât noi ca sã faceți mai mult; de aceea vã cerem mai mult. Au venit fanarioții
și au zis: strângem pungile, le plãtim ãstora și stãm liniștiți. Ei au știut cã ceva se va
întâmpla, cã domnii de aici au început sã se românizeze într-un fel și chiar sã ținã cu românii,
chiar sã moarã pentru interese românești. Când un om numit de sultan e domn al Moldovei, vede cã i
se ia Bucovina și i se dã la austrieci, protes- teazã, face scandal. Poarta a zis cã e lipsã de
obediențã și a trimis o echipã care l-a asasinat din ordinul sultanului. Sã vezi cã acel domn
ajunge sã-și dea viața
pentru interese românești, e ceva, e o schimbare ca sã zicã: eu sunt grec, nu sunt
turc. Și mai ales în contactele lor cu Occidentul, cum era marea mișcare de emancipare la ei,
pentru cã grecii și-au cucerit independența înainte de noi.
Dan Dungaciu: Dar ulterior, Grecia a avut și vise megalomanice: Megali
Idea, refacerea Imperiului Bizantin etc.
Mircea Malița: Da. Dupã aceea și-au adus aminte cã limba era greceascã prin academii, cã a existat
un Imperiu Bizantin. Desigur cã s-au dat mari… Dar unde sã se întindã? Iar aici, la noi, s-a
trezit un Tudor Vladimirescu… Și trebuie menționat, pentru cã este primul care la aspectele
politice le adaugã pe cele so- ciale. Și când spune „tagma jefuitorilor“, sigur cã se referã la
greci la început, dar apoi și la boieri, cã exploateazã țãrãnimea.
Desigur, cele mai frumoase lucruri se pot spune atunci când, dupã 1848, se formeazã douã generații
clare. Una este cea a revoluționarilor, care se transformã treptat în cea a unirii, cu visul
statului pentru care au muncit cu obsesie. Și Cuza s-a gândit la același lucru, s-a gândit la stat.
El n-avea stat atunci când a creat ministerul. El știa cã slujește o altã idee mai mare decât cea
administrativã. Cola- boratorilor le-a spus sã nu mai vorbeascã de Principate, ci de România. Și
pentru acest lucru existã documente.
Deci vine unirea cea mare, imediat vine transformarea în regat și un stat euro- pean mai important.
Regele n-a venit din senin, ci din cauza lui Bismark; el era
șeful a tot ce se mișca atunci în Europa.
Dan Dungaciu: Dar era nevoie de un rege european pentru a fi acceptat?
Mircea Malița: Da, e fantasticã discuția din Camera Comunelor, când spune conservatorul Disraeli:
„Nu sunt pentru unire!“. Și îi spune marelui sãu dușman liberal: „Sã nu aprindem flacãra speranței
acolo unde se va stinge… Nu creați in- stituții din astea, state din astea mici, care ar trebui
sã știe de cine sunt înconju- rate, sã cunoascã mișcãrile Austriei și Ungariei… Nu irosiți banii
în proiecte din astea eșuate“.
În aceastã chestiune a supraviețuirii conteazã resursele mintale: sã sesizezi o primejdie la timp,
sã poți mãsura riscurile exacte, ce e rãu și ce e bine, ce poți/ce nu poți sã accepți, care e
limita pânã la care poți sã mergi, condiționatã de celãlalt. De unde sã vinã toate acestea dacã nu
de la un instinct mintal, de la o înclinare mintalã spre abilitãți speciale, care vin de demult,
pentru cã fiecare ge- nerație a repetat acest exercițiu și în diferite forme a trebuit sã se
descurce. Suntem un popor care a trãit învingând obstacolele cu încãpãțânare. Asta e o calitate
care se se numește reziliențã. E o noțiune chimicã: atunci când ai un obiect, îl calci în
picioare, îl strici, îl strivești, îl arunci și dupã aceea îl lași unde- va uitat și el revine la
forma lui anterioarã încet, încet.
Dan Dungaciu: E mai mult decât rezistențã.
Mircea Malița: Da, e mai mult decât rezistențã. Rezistent e cã nu se sparge dintr-o datã, ceea ce e
rar.
Dan Dungaciu: Acesta e un final bun de discuție. Vã mulțumesc, domnule academician, și la bunã
revedere pentru discuția urmãtoare!

Ultima ora:

ObservatorSebastian Burduja: Sunt onorat să mă regăsesc printre propunerile Guvernului României pentru Consiliul de Supraveghere al Transelectrica

PoliticSebastian Burduja: Sunt onorat să mă regăsesc printre propunerile Guvernului României pentru Consiliul de Supraveghere al Transelectrica

EconomieSergiu Manea, Conferința Profit.ro : Cerințele de capital și reglementările de risc pun în inferioritate băncile europene

ExternBogdan Aurescu retrage observațiile trimise la CEDO de fostul agent guvernamental în cazul Dragnea împotriva României: ”Observațiile au fost formulate în detrimentul intereselor statului român”

EvenimenteAndreea Paul: Despre lumea actuală, meseriile viitorului și noile competențe

CulturaMireille Rădoi: Noiembrie muzical, la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”

SocialGeorge Butunoiu: Să-mi ţin promisiunea sau să nu o ţin, dacă tot moare în curând?

MoldovaAndrei Vlăsceanu: Mişcările de şah de la Chişinău



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe