OraNoua.ro
Publicat în 28 noiembrie 2012, 20:02 / 168 elite & idei

Mircea Malița – Rolul diplomației în strategiile de supraviețuire a poporului român

Mircea Malița – Rolul diplomației în strategiile de supraviețuire a poporului român

Acad. MIRCEA MALIȚA – ROLUL DIPLOMAȚIEI ÎN STRATEGIILE DE SUPRAVIEȚUIRE A POPORULUI ROMÂN
Abstract. Institute of Political Sciences and International Relations initiates a series of interviews with experts in the field of international relations.
We open this series with an interview with the academician Mircea Malița, a well-known specialist in international relations and, in the same time, a main actor of the Romanian foreign policy in the „opening decade“. The
subject of this discussion is the Romanian diplomacy, its roles in different historical periods.

SURSA: http://revista.ispri.ro/wp-content/uploads/2012/09/5-16-Interviu-Mircea-Malita.pdf 

Keywords: diplomacy, negociation, survival strategies, Soviet occupation.

Numele academicianului Mircea Malița nu are nevoie de prezentare, doar de
precizare. Despre care Mircea Malița este vorba? Despre matematicianul, istoricul
ideilor și filosoful, specialistul în relații internaționale, istoricul diplomației
sau diplomatul propriu-zis Mircea Malița? În cele ce urmeazã, va fi vorba despre
acel Mircea Malița pe care Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale
al Academiei Române și-l asumã cel mai insistent: diplomatul, gânditorul politic,
specialistul în relațiile internaționale. Prezentãm în acest numãr prima dintro
serie de trei discuții purtate cu Domnia Sa, prilejuite de împlinirea unei cifre
rotunde în istoria diplomației românești, pe care am decis sã o omagiem indirect,
respectiv purtând o discuție amplã cu unul dintre cei care au ilustrat-o strãlucit.
Un alt pretext pentru aceastã discuție a fost și apariția, în ediția a doua, a unei lucrãri
de suflet a Domnului academician, respectiv Strategii de supraviețuire în istoria
poporului român—Cumințenia pãmântului (Editura Compania, București, 2012,
Ediția a II-a, revizuitã și adãugitã; Cuvânt înainte de acad. Dan Berindei). Vom
preciza, deși nu era nevoie, cã titlul și atmosfera acestei prime discuții sunt inspirate
din acest volum proaspãt reeditat. (Dan Dungaciu)
Dan Dungaciu: Discuția o așezãm sub egida a 150 de ani de la înființarea
MinisteruluiAfacerilor Externe, acum 150 de ani, la 26 iulie, sub numele de Ministerul
Afacerilor Strãine, parte din pachetul omagial pe care noi, în cadrul

INTERVIU – Rev. ªt. Pol. Rel. Int., IX, 3, pp. 5–16, București, 2012.

ISPRI, încercãm sã îl producem cu acest prilej și care mai include o conferințã
organizatã în aulaAcademiei Române împreunã cu MinisterulAfacerilor Externe
și Fundația Universitarã a Mãrii Negre. Discuțiile noastre au douã mize principale:
una, sã încerce sã dumireascã puțin cititorul, care va fi un cititor din zona
publicațiilor academice, dar nu numai, ce s-a întâmplat cu diplomația noastrã,
care este rolul diplomației românești sau care au fost rolurile diplomației române
ști în diverse perioade de timp, și a doua, sã clarifice o perioadã pe care n-o
avem încã foarte bine limpezitã și una în care dumneavoastrã ați fost și martor,
și actor principal, în spețã deceniul deschiderii României spre marea diplomație
a lumii, inclusiv spre Occident. Ați ilustrat aceste momente, împreunã cu Dinu
C. Giurescu, într-o altã lucrare de referințã, Zid de pace, turnuri de frãție. Deceniul
deschiderii: 1962-1972, apãrutã anul trecut. Ce a însemnat „deceniul deschiderii“,
cum am putea sã înțelegem epoca din perspectiva activitãții diplomatice,
dacã se poate vorbi de o supraviețuire prin diplomație a unui stat și cât
de importanți sunt totuși aceștia, diplomații fiind totuși, oficial vorbind, purtãtori
de cuvânt ai unei puteri politice? Care este marja lor de libertate și de ce este
bine sã ai diplomați buni și ce se întâmplã când nu ai diplomați buni? O altã întrebare
ar putea sã fie: epoca a fost de deschidere deoarece contextul a favorizat
apariția unor diplomați ca dvs. sau dvs. ca diplomați ați fãcut ca epoca sã fie de
deschidere? Care e determinația aici, ați prins dvs. un context favorabil sau dvs.
ați creat un context favorabil pentru România?
Mircea Malița: Cred cã scopurile dvs. sunt foarte clare în privința elucidãrii
unei epoci pe care ar trebui sã o cunoaștem mai bine. Într-adevãr, sper ca la una
din întrebãrile dvs. sã vã pot rãspunde acum. Contribuie diplomații sau nu la supraviețuirea
unui stat? În cartea pe care am scris-o despre Cumințenia pãmântului,
care e consacratã strategiilor de supraviețuire a poporului român, îmi propun
aceastã temã: care sunt cãile principale și strategiile de supraviețuire?
Dan Dungaciu: O carte reeditatã recent…
Mircea Malița: Acum a apãrut într-o ediție nouã, refãcutã, prima ediție a
apãrut în anul 2010. Imperativul supraviețuirii e simplu: sã reziști prin istorie, sã
poți contracara sfidãrile ostile, sã surmontezi obstacolele și sã asiguri continuitatea
și menținerea identitãții unui popor sau a unei națiuni. Acest scop al supraviețuirii
este suprem, întrucât natura îl dã oricãrei forme de viațã, de la celulã la
om. Supraviețuiește. Fã ce știi, dar persistã! Luptã-te cu mijloacele pe care ți le
pun la dispoziție, altceva nu cere de la noi. Desigur, orice specie trebuie sã își
gãseascã energia necesarã vieții și sã se perpetueze. Este o exigențã simplã pe
care o pretinde natura de la noi. De aceea iau ca punct de plecare supraviețuirea,
fie cã este vorba de individ, fie de națiunea, de familia lui sau grupul lui.
Mijloacele de a atinge un scop, cum este cel al supraviețuirii, se numesc strategii.
Ele sunt elaborate și perfectate în mintea oamenilor. În linii mari, strategiile
sunt de douã feluri. Una este recurgerea la utilizarea forței, pentru a respinge
o agresiune sau a îndepãrta pe dușmani, și a doua este calea pașnicã. Calea paș-
nicã este calea negocierilor. Negocierile au ca științã și disciplinã proprie diplomația.
Deci noi a trebuit sã avem soldați buni și militari de geniu care sã ducã
bãtãlii în condițiile nefavorabile ale unei relații asimetrice — toți vecinii noștri
erau mai mari și mai puternici — și posibilitatea de a negocia în termeni mai
buni de înțelegere, de conlucrare, de pace, funcție pentru care se pregãtește diplomatul.
Elogiile și memoria publicã merg spre militar. De ce? Pentru cã el își
sacrificã viața și el are acea calitate care este foarte prețuitã, care e vitejia. El acceptã
sacrificiul personal în slujirea țãrii. E un personaj care meritã sã fie amintit,
onorat, celebrat și aplaudat pentru eroism.
Or diplomatul nu are niciuna din aceste calitãți. El nu trebuie sã-și etaleze
forța și vitejia, din contrã, el trebuie sã-și ascundã resursele. El trebuie sã tacã
foarte mult și sã asculte. El are numai mijloace de, sã zicem așa, persuasiune.
Cuvintele, argumentele sunt foarte importante pentru el.
Dan Dungaciu: Acesta este diplomatul în general?
Mircea Malița: Diplomatul prin definiție este cel care apãrã interesele țãrii
sale, cel care-i asigurã supraviețuirea. Nu-l vãd plimbându-se, nu-l vãd la ceaiuri
și festivitãți, nu-l vãd nici la ceremonii. Desigur cã participã la ele. Partea protocolarã
însã e mai puțin esențialã. Locul sãu de muncã e la masa negocierilor.
Dan Dungaciu: Existã însã și diplomați care nu au neapãrat acest profil. Diplomația
rusã, de pildã, parcã nu are chiar profilul ãsta, al omului tãcut, discret,
care nu-și aratã puterea. Uneori, dimpotrivã!
Mircea Malița: Diplomația rusã nu este de neglijat. Avem o dovadã foarte
recentã. În timpul lui Gorbaciov, diplomația rusã a fost foarte activã în arena internaționalã.
Dupã aceea a venit un om, o minte mai puțin capabilã de judecãți
prudente și nuanțate, care, vrând sã fie în notã cu vremea, a dat drumul doctrinelor
antistatale. Ele au dãrâmat absolut tot ce s-a agonisit în materie de inovație,
de investiții, de resurse și Rusia nouã s-a trezit la începutul anilor ‘90 jefuitã întrun
mod barbar. Era suficient sã te duci la Londra ca sã gãsești un bulevard rusesc,
ocupat de noile blocuri ale profitorilor înavuțiți.
Dan Dungaciu: Dar Rusia nu a fost jefuitã barbar de… ruși?
Mircea Malița: De-ai lor, bineînțeles. Nu le fãceau singuri, le fãceau în combinație
cu partenerii occidentali care-și frecau mâinile fericiți cã au gãsit o asemenea
sursã de venituri, neașteptatã.
Acest jaf istoric a dat Rusiei un nou nume. Imaginea ei fusese în trecut a unei
mari puteri care speria lumea, iar acum era aceea a unei țãri care se dizolvã atât
de senin și spontan. Mergeți acolo, e manã cereascã pentru afaceriști.
Diplomația rusã care conta în sistemul sovietic vechi ca o unitate de elitã,
care se bucura de o anumitã autonomie s-a strãduit, în ciuda evidenței, ca imaginea
Rusiei sã fie încã tolerabilã. Sunt scene pe care le-am vãzut în reuniuni europene
din anii ‘90.
Dan Dungaciu: Prin Primakov și apoi Lavrov…
Mircea Malița: Da, dar erau profesioniști. ªi Gromîko, cel mai longeviv ministru
de Externe, era membru al Academiei Ruse și se ocupa de istoria veche a
diplomației rusești, a scos seria aia mare de istorie a diplomației mondiale, în
care el bineînțeles s-a ocupat de rolul Rusiei. Toți aceștia erau profesioniști, în
mãsura în care le permitea politicul.
Vã dau aceste exemple fiindcã m-ați întrebat de ruși. Diferindu-se de alte
școli diplomatice, cea rusã prevaleazã din vremuri vechi prin niște trãsãturi pro-
prii: neîncredere și suspiciune fațã de interlocutor; capacitatea de a ascunde intențiile
și de a gãsi limbajul potrivit; rãbdarea de a aștepta momentele prielnice
și a parcurge drumuri lungi.
Dan Dungaciu: Adicã în vremea URSS-ului, inclusiv dupã perestroika lui
Gorbaciov?
Mircea Malița: Da, și în vremea lui Gorbaciov, în perioada tranziției și în
Rusia care, în fine, voia sã fie un stat normal și democratic.
Dan Dungaciu: Deci teza dvs. este cã doar diplomația rusã dupã 1990, dupã
colapsul imperiului URSS-ului, a ieșit din serie și a fost cea care a reușit sã reechilibreze
barca?
Mircea Malița: Da, a scãpat de moda vremii, a fost activã în crearea unui climat
sau a unor acțiuni care sã îmbunãtãțeascã situația de fapt, care era dezastruoasã.
Dan Dungaciu: Deci avea rolul de vitrinã a Federației Ruse, care arãta mai
bine acum, în strategiile lor diplomatice, decât pe vremea lui Gorbaciov?
Mircea Malița: Diplomații au sarcina de a reprezenta bine țãrile lor și se
ocupã de imaginea lor în lume. Mã rog, poate în cazul ãsta era nevoie chiar de
echipã de salvare.
Dan Dungaciu: Revenind acum la tema legatã de supraviețuirea prin diplomație,
apropo de considerațiile generale pe care le-ați fãcut, putem sã trecem, dacã
sunteți de acord, și la o chestiune concretã, care a fost România. Ce s-a întâmplat
cu diplomația româneascã și în ce mãsurã putem vorbi de supraviețuire prin
diplomație, în cazul concret al României, ca atare?

MirceaMalița: Tradiția este foarte mare. În fond România a avut o activitate
diplomaticã permanentã. Noi îl vedem pe ªtefan cel Mare câștigând bãtãlii. Dar
uitãm cã ªtefan cel Mare avea o rudã din familia nevestei sale care vorbea frumos
grecește. Îl trimite în misiune la Veneția, unde e primit de Senatul venețian
cu toate onorurile unui trimis al unui cap de stat. Prin el, ªtefan comunicã acestei
adunãri situația lui, cerând ajutor pentru a-și salva Moldova. Explicã venețienilor
interesul pe care ei îl au, ca cetãțile de comerț pe care le folosesc, cum era
Cetatea Albã, sã nu fie în mâna dușmanilor. Mesajul sãu are un ecou foarte bun,
obține promisiuni mari, dar nu se întâmplã nimic pe plan practic, ceea ce nu era
un lucru neobișnuit pentru ªtefan cel Mare în relațiile cu alte puteri.
Deci acest om a fost un diplomat. Întreținea relații cu toți vecinii. Negocia cu
toți, inclusiv cu Imperiul Otoman. El știa prea bine cã e inevitabil ca turcii sã ia
Moldova sub scutul lor. Dar judeca așa: s-o ia cum au luat Muntenia, iau tribut
și îi lasã în pace! În negocierile pe care le-a avut cu turcii, aceștia au cerut cetãțile
și au pus condiții inacceptabile. A înțeles cã autonomia lui va fi restrânsã
și cã va trãi sub opresiune, nu cu libertãțile pe care voia sã le pãstreze, plãtind
numai tributul. Dar turcii erau în ascensiune, pregãteau atacul spre Europa, vroiau
un spate asigurat și controlul asupra Moldovei. ªtefan cel Mare a avut un raționament
de diplomat și de militar: pe acești oameni trebuie sã-i lovesc, sã le
dau o lecție. Dorea ca otomanii sã vadã cã moldovenii sunt greu de înghițit, greu
de mestecat, ți se opresc în gât. Dacã-i cucerești sunt o pacoste pentru tine, nu
mai scapi de ei, adicã sã li se aplice o lecție printr-un gest „forte“: cele douã bãtãlii

formidabile, în care a învins armate de zece ori mai numeroase, recurgând la
strategii militare specifice locului și situației inegale, ca pârjolirea pãmântului,
uzura permanentã a inamicului și obosirea lui, respingerea luptei cu armate desfã
șurate, aducerea lor într-un loc împrejmuit pentru ei, lovirea la un moment de
derutã, fum și zgomot. Nu știu astãzi unde gãsești gândirea lui strategicã, coerentã
și creatoare, în scrisoarea cãtre venețieni sau în lupta de la Podul Înalt?
Strategiile militare sau diplomatice au ca sediu capetele Domnitorilor valahi
sau moldoveni. Mircea cel Bãtrân știa cã trebuie din când în când sã recurgã la
violențã, dar știa și cum sã negocieze și cu cine. ªtefan cel Mare știa cã pânã la
urmã tot negociazã, tot plãtește tribut, știa cã intrã în combinații nenorocite
pentru o vreme, limitative. Dar realist fiind încerca sã obținã condițiile cele mai
bune cu putințã. Este strategia unei țãri mici: nu sã-ți mãrești profitul și avantajele,
ci sã-ți micșorezi pagubele și necazurile. Nu este aceeași strategie în capul
unui cuceritor și al unui cucerit. Deci una este un maximin și alta este un minimax.
Dan Dungaciu: Deci dvs. spuneți cã în istorie poți sã fii doar cuceritor și cucerit?
Nu ai și altã opțiune?
Mircea Malița: Nu, nu e așa. Dar în relațiile unuia mare cu unul mic, cel
mare este obsedat de cucerirea celui mic, fiindcã logica celui mare o constituie
extensia și câștigul teritorial, sub orice formã: fie cã-l iau și-l fac colonie, îl iau
și-l fac provincie, sau îl iau și-l lasã semiautonom, îl iau și-l fac chiar partener,
aliat și onorabil. Mintea celui mare este de tip imperial: cucerește și dominã.
Iar cel mic trebuie sã știe cã acestea sunt pericolele existenței sale. Dacã se ceartã
cu un vecin pentru cursul unui râu sau are un litigiu de orice fel, nu este un dezastru.
Între ei, cei mici își rezolvã problemele fãrã drame. Acestea apar când îți
pui întrebarea: mai exiști sau nu mai exiști, te-a înghițit sau nu te-a înghițit? Toatã
strategia românului de a supraviețui este adecvatã acestei probleme cardinale.
O mie de ani românul a tãcut și a devenit invizibil. Nu se știe unde a fost. Nu
se știe de pe la anul 200 pânã la 1.200 și ceva. Niciun document, nicio mențiune.
Istoricii s-au întrebat dacã au fost strãmutați odatã cu romanii din Dacia sau
acum limbajul lor e altul: au și venit, au și plecat, dupã cum era timpul, dupã cum
sufla vântul, pe tãcute. Niciodatã nu și-au anunțat identitatea cu tãrie, nici n-au
declarat-o sonor. O mențineau în întrunirile lor, sub supravegherea unui jude, a
unui judecãtor cu nume latin, într-o mare disciplinã, învãțatã de la romani. Dacã
se spunea, plecãm mâine dimineațã, plecau toți, cu mic și mare, cu ce aveau,
dintr-un sat, dacã erau în primejdie și veneau nãvãlitorii. Mergeau peste Dunãre
și se reîntorceau peste ea. Când au avut probleme cu slavii la sud au venit înapoi
în Transilvania, care încã în acel moment era mai propice. Pânã la venirea ungurilor
era plinã de ducate mici românești și de voievodate. Sub unguri, românii
din Transilvania mai stau încã nouã secole fãrã sã-și piardã identitatea. Cei care
au fugit din Dacia romanã, daco-romanii, vorbind o limbã, o latinã modificatã,
au pãstrat tradițiile și iatã-i dupã 1.000 de ani de cãlãtorii și de absențã jucând
hora, mergând la bisericã, având primari sau șefi, alegându-și voievodul peste
noapte în țãrile românești Moldova și Valahia. Acesta nu e miracol de supraviețuire?
Se tot lucreazã la lista neterminatã a popoarelor care nu mai sunt și s-au
pierdut în intemperii. Istoricul Brãtianu a afirmat cã este un miracol.
Dan Dungaciu: E și o enigmã, și un miracol.
Mircea Malița: Da, dacã e așa, cum sã nu fie omul acesta acasã la el în problemele
de negociere, de diplomație, de conlucrare și de pace?Aceasta e vocația
lui mare. ªi s-a vãzut, evident, cã a putut sã o practice. Încã la 1500 cunoșteam
condiții grele, plãteam tribut, aparțineam Imperiului Otoman. Dar în ciuda statului
ciuntit aveam limba, religia, școala proprii și sistemul judiciar propriu. Plus
voievozi români. Nicio țarã din jurul României n-a avut aceste avantaje. La Budapesta,
Belgrad sau Sofia administrația revenea unui pașã.
Dan Dungaciu: Niciuna nu a negociat așa de bine, spuneți dumneavoastrã.
Dumneavoastrã sugerați cã istoria poporului român s-ar suprapune, cumva, peste
istoria diplomației românești…
Mircea Malița: Exact. Negociere înseamnã sã facã desigur o mulțime de renunțãri,
dar sã pãstreze esențialul supraviețuirii și l-a pãstrat. Nu poți sã spui cã
românii nu aveau talent diplomatic. Cum se explicã faptul cã așa cum era sub
turci, la Cantacuzini, deci în Muntenia, exista pe la jumãtatea a doua a secolului
al XVII-lea un birou de relații internaționale, în care se vorbeau vreo patru sau
cinci limbi europene, unde se redacta corespondența și de unde plecau trimișii
speciali în toate direcțiile, de la Rusia la Austria? Cantacuzinii, foarte bine informați,
știau când se proiecteazã o cruciadã occidentalã și ce șanse slabe are, când
se vorbește ceva de soarta lor. Își trimiteau oamenii peste tot.
Nu erau multe țãri cu minister de externe pe la 1.600 și ceva. Se poate imagina
așa ceva în România ocupatã de turci? Aveau câteva zeci de persoane acolo
și erau atât de buni și de pricepuți, încât țarul Petru cel Mare, plãcându-i trimisul
nostru, nu l-a mai trimis acasã și l-a ținut la ei.Acesta nu era un diplomat instruit?
Milescu, un alt caz celebru, ajunsese trimisul țarului în China, într-o misiune
grea, pentru a discuta probleme teritoriale. Se întoarce de acolo și scrie douã
cãrți despre China. A reținut țarul la el ca și consilier și pe Dimitrie Cantemir, alt
corifeu al culturii românești.
Dan Dungaciu: Probabil politic mai puțin orientat…
Mircea Malița: Competența lui de istoric și diplomat se vede în cartea care
prevedea declinul Imperiului Otoman, „Creșterea și descreșterea Imperiului
Otoman“. În Germania a fost ales membru al unei academii, dar unde sã meargã?
El a crezut cã de la ruși se va întoarce cu Petru cel Mare.
Dan Dungaciu: Nu era mai bine sã fie dominat de o putere decadentã decât
de una în ascensiune? Nu era mai periculoasã Rusia pentru țãrile române decât
Imperiul Otoman?
Mircea Malița: În faza aia, Rusia n-a fost. Ea și-a arãtat dorința de dominație
sub Ecaterina cea Mare. Ea a avut planul unei Dacii conduse de un personaj rus,
autonomã, dar atașatã de Rusia.
Dan Dungaciu: Nu, eu mã refer aici la modul de gândire al lui Cantemir.
Dacã cu turcii, cum ați spus-o și dvs., prin tehnicile de supraviețuire, era mai
simplu sã treci prin istorie sau sã te strecori, sau oricum erai obișnuit sã o faci,
cum te-ai fi putut descurca sub un tip de dominație nou, cel rusesc? Dar dacã ar
fi fost o dominație rusã — care ne-a arãtat cam ce forțã de penetrare identitarã
avea în Basarabia, de pildã — cum am fi supraviețuit? Nu ar fi fost mai riscant?
Mircea Malița: Dimitrie Cantemir a fost mai puțin prudent decât Brâncoveanu.
Acesta miza deodatã pe douã mari puteri, fiind bine cu a treia. ținea,
ca și Bismarck, patru bile în aer. Trei erau puteri mari — otomanii, Rusia și
Habsburgii. El era bine cu toți. ªi a patra bilã erau boierii. El n-a scãpat nicio bilã
pe jos în relațiile lui cu cele trei mari puteri. Dar a scãpat bila boierilor, care
l-au denunțat și l-au dus la moarte. La el da, detectãm bãnuiala cã Rusia întreținea
dorințe de dominație asupra țãrilor noastre și cã voia sã înlocuiascã, ceea ce
se spunea în epocã, un jug de fier cu unul de lemn. Uitați-vã atent la comportamentul
lui când îl cheamã Petru cel Mare sã-l ajute în lupta cu turcii, luptã pe
care țarul o pierde. În timp ce se desfãșura bãtãlia, Brâncoveanu stãtea cu armata
și nu i se alãtura. De ce? De ce nu intrã ca aliat, într-o confruntare pe viațã și pe
moarte? Se pare cã era informat cã Rusia întreține aspirația unui imperiu de a
mai adãuga ceva la el.

Dan Dungaciu: Știa din „telegrame“?…

Mircea Malița: Cred acest lucru care s-a aflat mult mai târziu. Brâncoveanu
a rãmas bine cu toți, chiar și dupã aceastã înfrângere. A rãmas bine și cu țarul,
care nu i-a imputat faptul cã nu a intervenit, pentru cã nu era conform cu înțelegerea
lor ca muntenii sã lupte doar dacã sunt ei atacați.
Dan Dungaciu: Diplomația a avut rolul pe care-l spuneți dvs. într-o zonã în
care puteai sã fi doar cucerit sau cuceritor. România nu era în postura de cuceritor,
nu avea cum sã fie. Deci diplomația noastrã s-a nãscut sub aceste auspicii,
ca sã spun așa, ale supraviețuirii într-un spațiu geopolitic cu terțul exclus. Cum
se manifestã diplomația româneascã dupã ce, trecând peste perioada fanariotã,
se constituie statele naționale? Cum aratã proiectul diplomatic românesc dupã
dobândirea statalitãții moderne? Are alt statut?
Mircea Malița: Sigur cã da. Când gândești cu capul tãu și ai libertatea de
gândire, cã nu ți-o interzice nimeni, sigur cã judeci ce e mai bine și ce e mai rãu.
De exemplu, Carol I de Hohenzollern fãcuse o alianțã cu puterile germano-austriece,
pe care nu a comunicat-o guvernului român. Avea într-un dosar special,
închis la el în birou, aceastã înțelegere. De câte ori era numit un prim-ministru,
deschidea pupitrul și-i dãdea sã citeascã documentul, în timp ce acesta aproape
cã leșina, aflând cã este aliatul Austro-Ungariei, în timp ce întreaga țarã denunța
Austria pentru comportamentul ei în Ardeal. Deci vedeți dvs., doi ani am stat
pânã am intrat în primul rãzboi mondial și când am intrat, cam brusc, în 1916,
nu eram bine pregãtiți. Au urmat refugiul guvernului la Iași și apoi pacea cu germanii
de la București. A fost o alianțã costisitoare pentru noi. Eram parte a unui
front în care trupele rusești ne veniserã în ajutor, dar au fãcut revoluția din octombrie
și au ieșit din joc. Nici occidentalii nu erau prea generoși cu mijloacele
lor și atunci am fãcut pacea de la București, dupã dezastrul militar. Ieșeam dintrun
rãzboi în care intrasem cu promisiunea reîntregirii teritoriale și acum aliații
ezitau sã se ținã de cuvânt.
Dan Dungaciu: Ulterior s-au mai corectat niște lucruri, e adevãrat, tot prin
eforturi diplomatice viguroase și dramatice.
Mircea Malița: S-au corectat, pentru cã la Conferințã au fost doi români,
unul la putere și altul în opoziție—Brãtianu și Take Ionescu. Ne-am dus la Con-
ferința de Pace trebuind sã explicãm cã nu a fost vina noastrã. Brãtianu nu putea
discuta decât cu Clemenceau, și el tot om politic de forțã, cãruia îi invoca puterea
acordurilor. Take Ionescu se ducea la președinteleAmericii și-i cerea respectarea
drepturilor omului. W. Wilson era jurist și susținea ideea dreptului la autodeterminare.
Iar Take Ionescu aducea rezoluția de laAlba Iulia. Vorbea același limbaj,
al școlii diplomatice juridice și nu al celei „realiste“ bazate pe forțã. Trimiterea
reginei înAmerica, unde a fost bine primitã, a contat și ea. Deci situația s-a putut
drege, prin virtuți diplomatice.
Dan Dungaciu: Ceea ce militarii n-au fãcut pânã la capãt, au fãcut diplomații.
Perioada aceasta de statalitate explicitã, secolul XIX – începutul secolului
XX, e relativ clarã din punctul de vedere al statutului diplomaților, care devin
parte a proiectului de consolidare naționalã, de proiecție naționalã pe noua geografie
europeanã și mondialã. România era un stat integrat, din toate punctele de
vedere, cu toate avantajele și dezavantajele care decurg de aici. Problema statutului
diplomatului se pune însã cu totul în alți termeni în România dupã ocupația
sovieticã. Începe o nouã etapã, cea mai complicatã, poate, pentru diplomația
româneascã, care a încercat sã fie, în anumite etape, și cu slãnina în pod,
și cu sufletul în rai. Ce statut are diplomatul într-o perioadã în care un imperiu
vine și se instaleazã, totalitar, cu instrumente pe care niciun alt imperiu nu le mai
avusese la dispoziție, peste un fost stat național, pentru cã România, ca și altele,
fusese stat național, cu o anumitã autonomie, cu o anumitã independențã? Ce sa
întâmplat cu diplomația și dacã este posibil sã folosim și acum expresia aceasta
a supraviețuirii prin diplomație și dupã ocupația sovieticã? Dumneavoastrã intrați
acum într-o posturã ineditã: deveniți cronicarul propriei dumneavoastrã vieți…
Mircea Malița: Pot sã spun un lucru. La început nu a existat decât o singurã
formã de relație, dupã rãzboi, care nu este bine cunoscutã și nu se înțelege foarte
bine: este ocupația rusã, nu relația cu URSS. Noi am stat cu trupe rusești pânã
în 1958. Sã ne înțelegem, atunci au plecat rușii de la noi.
Dan Dungaciu: În parte, atunci au plecat trupele doar…
Mircea Malița: Tot atunci au plecat și consilierii.
Dan Dungaciu: ªi n-au mai rãmas consilieri?
Mircea Malița: Ba da, cum sã nu, au rãmas o mulțime, dar a rãmas și altceva,
o dictaturã localã, fidelã Moscovei, a rãmas închinatã, dar nu la turci, la sovietici;
nici turcii nu aveau garnizoane în România. Dar acum tipul de control era
mai rafinat decât înainte. Întâi de toate plata de tribut a fost fãcutã de zeci de ori,
mult mai mult decât despãgubirile pe care le-a plãtit România. Pe urmã România
a intrat cu sovromurile și cu tot pe partea asta. Conta ocupația, ca sã spunem așa.
Dar dupã 1958, când i-au vãzut plecați, cei care erau acceptați de sovietici…
Dan Dungaciu: Sã vã mai întreb o chestiune legat de ‘58. Au avut vreun rol
diplomația româneascã sau politicienii români la plecarea rușilor sau contextul
geopolitic a fost favorabil? Circulã douã teze în istoriografie pe chestiunea aceasta…
Mircea Malița: Nu, nu diplomația românã, ci diplomația șefilor care l-au
convins pe Hrușciov, cei care îl însoțeau în vizita sa: Bodnãraș, Maurer și Dej.
ªi ei l-au convins. Cu ce mijloace? Nu cu presiune, nu cu forțã, nu cu amenințãri,
ci din contrã, cu prietenie maximalã. Tema nu era „Plecați de aici“.
Dan Dungaciu: Dar care?
Mircea Malița: Nu, cã nu plecau de aici. Noi eram deja dați. Tot ce s-a întâmplat
cu România dupã sfârșitul rãzboiului, statutul ei de dependențã fațã de
sovietici, a fost o consecințã a rãzboiului, votatã și hotãrâtã de toate marile puteri.
Noi știam asta. Din acea formulã nu s-a mai modificat în Est nicio frontierã,
niciun teritoriu, niciun regim, niciodatã, pânã la marile schimbãri, pânã n-a cãzut
Uniunea Sovieticã. Nu se puteau face schimbãri mari. Dar aceastã echipã avea
simț diplomatic și dorea binele țãrii, pentru cã exista patriotism în ei, nici învãțat,
nici educat, ci așa cum l-au moștenit de la strãmoși. Ei acceptau ideea conform
cãreia, comunismul poate sã creeze condiții mai bune. Aceasta era dogma. Dar
odatã admisã, ei aveau dreptul sã se întrebe: cum s-ar putea micșora rigoarea constrângerilor,
abuzurilor de putere, cum s-ar putea asigura un mod de viațã mai
decent, cum sã ușurezi traiul celor care trudesc?
Dan Dungaciu: Deci dumneavoastrã spuneți cã exista o echipã, sã îi spunem
așa, care acceptase comunismul, dar și cã, în interiorul lui, se poate face „mai binele“
pentru români, și încerca sã facã asta fãrã sã schimbe cadrele inițiale sau
sã încerce sã schimbe statutul de țarã ocupatã și livratã Estului. Credința lor —
îndreptãțitã sau nu, nu conteazã acum—era cã ei lucrau, ca și comuniști, pentru
poporul român. Dar nu erau și ceilalți comuniști, pentru care „slujirea poporului“
era marginalã în raport cu puritatea doctrinei? Pentru care scopul ultim era ideologia,
nu „poporul“?
Mircea Malița: Da, sigur cã da. Era foarte multã lume care nu înțelegea nimic
în afara lozincilor. Erau activiști, erau agitatori, nu poți ști ce era în ultimul
cotlon al minții lor. Ceea ce ei luau la modul „absolut“, echipa de conducere admitea
cu aproximație și uneori cu semnul întrebãrii.
Dan Dungaciu: Deci relativizau… Foloseau doctrina ca instrument.
Mircea Malița: Da, acesta era începutul diplomației lor: a le lua cum sunt,
dar cu explorarea unor zone posibile.
Dan Dungaciu: Nu erau în zona lui „da“ și „nu“, ci în zona lui „poate cã da“,
„poate cã nu“. Se strecurau prin breșe.
Mircea Malița: Exact.
Dan Dungaciu: Revin la disputa aceasta care s-a iscat în România, între cei
care susțin cã plecarea rușilor a avut loc strict din rațiuni geopolitice, în sensul
cã URSS nu mai avea nevoie sã stea în România…
Mircea Malița:Acesta era argumentul românesc. Domnule, nu mai ai nevoie
sã menții trupe aici. Îți sunt un prieten devotat, nu mai ai nevoie sã stai pe capul
meu.

Dan Dungaciu: Deci dvs. spuneți cã dimensiunea localã, ca sã spun așa, a
avut o pondere importantã în decizia pe care a luat-o Hrușciov?
Mircea Malița: Enormã. Când a venit, nu credea cã o sã plece cu aceastã hotãrâre
pe care a luat-o. La vânãtoare, cu prietenie, bând multã țuicã, votcã, numai
glume, a fost formidabilã primirea lui, pânã când, plãcut impresionat, a spus cã da.
Dan Dungaciu: Asta e foarte important, pentru cã aduce mãrturia cuiva din
interior, ca sã spun așa. ªi dupã plecarea trupelor rusești, ceea ce a urmat a fost
a doua etapã a diplomației românești din vremea ocupației sovietice.
Mircea Malița: Atunci s-au creat condiții noi, dupã 1958. Atunci s-au creat,
imediat. Dar nu i-a dat curs Dej, pentru cã evenimentele din Ungaria au schimbat
contextul internațional.Diplomații români aflaserã cã o înțelegere, poate subînțeleasã,
se menține neexprimatã, în orice caz nu era scrisã. Nu scrie nicãieri cã în numele
socialismului trebuie sã strângi de gât pe cineva. Ai un prieten mai bun sau mai
mare, asta e, dar chiar sã-ți dicteze acolo ce sã mãnânci, ce sã cultivi, ce sã faci,
e altceva. Sã vedem un lucru, ce scrie în socialism? Românii n-au vorbit niciodatã
cu rușii, în perioada de relativã independențã care a urmat, în alți termeni decât
invocând generoasele principii umanitare și de avangardã ale socialismului. Noi
nu am invocat viziunea occidentalã sau democrația! Din prudențã, mai bine tãceai
decât sã spui așa ceva.
Un diplomat român știa sã-și explice toate mișcãrile, chiar cele care-l supãrau
și-l contrariau pe rus, dar în forma unui sincer devotament de a îmbunãtãți situația
socialismului în lume. Altfel cum vrei sã-ți susții ideile?
Dan Dungaciu: Deci de acum, dupã 1958, asistãm la un context favorabil
pentru o manifestare diplomaticã în limitele pe care le-ați sugerat?
Mircea Malița: Da, dar revolta din Ungaria a încurcat mult lucrurile și l-a
speriat și pe Dej. Dupã condamnarea cultului personalitãții lui Stalin de cãtre
Hrușciov în 1956 au început și la noi sã aparã grupuri care au vrut sã-l dea jos
pe tema cultului personalitãții. El știa de aceasta și nu putea sã încerce prea multe
lucruri care sã-i strice dosarul. Era foarte precaut. L-am cunoscut, deci pot sã
spun cã era de o prudențã extraordinarã. Am scris în „Amintirile“ mele cum lam
cunoscut pe Dej. E una din întâmplãrile sumbre în care apare Brucan. La
New York, la sesiunea din 1960, Brucan s-a dus la Dej și i-a zis: „Luați-l de aici
pe Malița cã nu știe nimic englezește, mã încurcã, are numai idei prostești, nu
are relații cu nimeni“.
Dan Dungaciu: Ce avea Brucan cu dvs.?
Mircea Malița: Eu îl deranjam teribil. El era semidoct. Tot ce citea el era
presa în general. ªtia sã scrie jurnalism destul de bine. Era un om al speculației,
nu al raționamentului. Se pretindea politolog, dar nu era. Îl supãram și prin relațiile
pe care le aveam, cu diplomații de la ONU. Când vedea cum vin consilierii,
cum îl cautã pe Malița la telefon, îl invitã într-o parte, în alta, era gelos și
iritat. ªi Dej n-a zis nimic cert și m-a chemat la el, sã-i traduc un film american.
De fapt voia sã verifice acuzarea lui Brucan.
ªi atunci am tradus, iar el apoi la ONU m-a vãzut cum alerg de la unul la altul.
ªi m-a întrebat: cine era ãla? Pãi consilierul olandez. ªi ce vorbeați? Dar nu
avem noi rezoluția la comisia nr. 1 unde e președinte șeful lui? — și am pus o
vorbã bunã. Vãzându-mã activ și cu relații în toate direcțiile, când se dãdea masa
în hol, restrânsã, numai cu delegații, Dej i-a spus lui Brucan: Cheamã-l și pe Malița.
ªi îmi mai punea câte o întrebare, de relații internaționale, despre unul, despre
altul, cum e delegația cutare, ce au de gând alții și altele.
Dan Dungaciu: ªi Brucan a înțeles și el jocul?
Mircea Malița: Brucan turba. Pânã la capãt. Dej a verificat pe mine, pe viu,
tot ce denunțase el. Atunci mi-am zis: îl respect pe Dej.
Dan Dungaciu: Nu poate fi dus de nas.
Mircea Malița: Nu, pe acesta nu îl duce nimeni. M-a chemat la el. „Malița,
ce vrei sã faci pe viitor?“ ªi i-am zis eu: „Aș vrea sã merg acasã. Am stat cinci
ani aici, am venit cu o fatã, plec cu trei. ªi acasã se lucreazã, se pot face o mulțime
de lucruri bune și-n diplomație și oriunde mi se cere, poate la statisticã, ca
matematician“, i-am spus. Mi se fãcuse acolo o propunere de director adjunct la
Statisticã, din cauzã cã eu eram matematician. „Oriunde vrei“. ªi am venit, director
la o direcție din minister. Încã un an de supraveghere. Da, efectiv m-a mai
lãsat încã un an și jumãtate ca sã se pronunțe în privința mea și mi-a dat chestiuni
foarte grele: sã negociez la Budapesta un tratat cultural cu Ungaria, care avea
toate dedesubturile, cu minoritatea, cu limba. Nu a fost ușor ca vecinii sã fie și
ei mulțumiți, și noi. N-am știut cã sunt în probã. Mi-a zis: „Mergi la noul ministru“,
era Mãnescu. Acesta m-a luat cu el la sesiunea anualã la ONU și în anul
urmãtor, în 1962, am fost numit adjunct al ministrului pentru Națiunile Unite.
ªase ani la rând m-am ocupat de diplomația multilateralã. Dacã pentru lucruri
care par mãrunte un om ca Dej face atâtea socoteli și probe, înseamnã cã lucreazã
pe termen lung. Abia atunci am înțeles ce vrea. Împreunã, el cu Maurer
s-au înțeles sã curme stilul dictatorial cu care Moscova își trata sateliții și sã-și
afirme ideile, cu argumente bine cântãrite, desigur, sã-și urmãreascã mai bine
propriile interese.
Dan Dungaciu: Deci noi ar trebui sã înțelegem cam așa: a fost un context favorabil
internațional, pe care însã o echipã inclusiv diplomaticã a încercat sã îl
fructifice…
Mircea Malița: Da, pentru noi, momentul de trecere pentru luarea unei hotãrâri
a fost criza cubanezã. Atunci Maurer i-a spus lui Dej cã va citi în ziar cã e
în stare de rãzboi cu America.
Dan Dungaciu: Dupã ce s-a creat contextul plecãrii trupelor ruse, oamenilor
ca Maurer și Dej le-a apãrut ideea cã trebuie sã ne construim instrumentele diplomatice,
ca sã putem profita de conjuncturi.
Mircea Malița: Primul pas fusese fãcut în 1952, când s-a curmat activitatea
agenturii cominformiste conduse de Ana Pauker care-și primea instrucțiunile de
la Beria. A urmat intrarea noastrã în ONU în 1955.
Dan Dungaciu: A existat rãzboiul Dej-Pauker, a pierdut Pauker. A câștigat
Dej, dupã care a început cãutarea oamenilor care sã fie prinși în aceastã „strategie“.
Mircea Malița: De fapt erau acolo.
Dan Dungaciu: Sau testarea lor, cum a fost cazul dvs.
MirceaMalița: Probele trebuiau trecute oricum. Venisem deja în 1961, iar în
1962 eram antrenat în diplomația „deschiderii“, cum o botezasem ulterior.
Dan Dungaciu: În cartea dvs. nu ați fost foarte explicit. ªtiați cã sunteți parte
a unei strategii, ați înțeles-o ulterior? Ați înțeles cã se întâmplã ceva, dar nu v-a
spus nimeni concret ce? Cum vã gândeați atunci propriul statut?
Mircea Malița: Îl cunoșteam pe Maurer de la Academia Românã și știam și
relațiile lui cu Dej sub forma adevãratã. Ei se înțeleseserã încã din 1944. Maurer
își formulase statutul: stau cu tine, dar sã nu mã faci ministru, nu vreau nicio
poziție oficialã. Dar când vrei, eu te ajut, fac ce spui. Asta a fost.
De la început au știut cã Ana Pauker este un obstacol, cã puterea o exercitã o
clicã în România și cã lichidarea ei este o primã sarcinã. ªi chiar au scos-o, în
rate. Pe Chișinevschi l-au mai lãsat, fiindcã a trãdat-o pe Ana Pauker, ca și Brucan.
Imediat dupã ce a cãzut Beria au schimbat-o. Chișinevschi l-a avertizat pe
Brucan și amândoi au schimbat afiliația. Când sã-l dea jos pe Chișinevschi,
Brucan a înțeles singur situația și s-a oferit sã-l denunțe. Desigur, unii erau menținuți
din considerente tactice, dar nu mai prezentau pericol.
N-aș putea sã spun cã pânã în 1962 nu am observat deja laMãnescu și laMaurer
ideea schimbãrii. Care ce însemna? Ce puteai sã schimbi? Statutul cu Moscova
nu, doctrina marxist-leninistã iarãși nu se putea, guvernul nu se putea schimba
peste noapte. A început totuși schimbarea, schimbare care se efectua la rãdãcinã,
în ministere. Au început sã fie schimbați cei de la cadre și cei care erau știuți ca
membri ai Cominternului. Dar pânã azi mai rãsunã protestul urmașilor familiilor
de cominterniști. ªi-au fãcut o religie din denunțarea lui Dej. Au scris cãrți disperate,
ca sã-l denigreze pe Dej și sã o reabiliteze pe Ana. E uluitor cât venin au
vãrsat pentru a falsifica adevãrul istoric și a lãsa epoca aceea în profundã ceațã.
Dan Dungaciu: Domnule academician, mai în detaliu despre „deceniul deschiderii“,
care au fost resorturile, mecanismele, dar și percepțiile ulterioare ale
sale, vã invit sã discutãm în întâlnirea viitoare. Vã mulțumesc!

Ultima ora:

ObservatorRobert Lupițu: Cum întruchipează relațiile ”PSD – Frans Timmermans” și ”PNL – Manfred Weber” manifestele electorale pentru Europa și pentru România ale celor două forțe politice

PoliticRobert Lupițu: Cum întruchipează relațiile ”PSD – Frans Timmermans” și ”PNL – Manfred Weber” manifestele electorale pentru Europa și pentru România ale celor două forțe politice

EconomieRăzvan Nicolescu: Un fost ministru al Energiei explică ce vor să facă ungurii cu gazul românesc extras din Marea Neagră

ExternAlexandru Lăzescu: Va putea supraviețui NATO escaladării tensiunilor transatlantice?

EvenimenteIulian Fota: Lansare Ghidul Alegerilor Europarlamentare 2019

CulturaSever Voinescu: Cine ţine lanţul?

SocialSebastian Burduja: Tu ce faci când ţi se dărâmă casa?

MoldovaCristian Unteanu: Republica Moldova, din nou terenul de încercare pentru marea strategie rusească de constituire a „cordonului sanitar“



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe