OraNoua.ro
Publicat în 8 iulie 2013, 20:22 / 255 elite & idei

Mirel Palada: Despre binefacerile mediocritatii fara de sacrificiu

Mirel Palada: Despre binefacerile mediocritatii fara de sacrificiu

de Mirel Palada

Știți voi, fiecare lucru are douǎ fețe, la fel precum fiecare lucru are douǎ capete, cu excepția cîrnațului german, care are doar unul.

De regulǎ discutǎm de manierǎ criticǎ la adresa mediocritǎții. Ne considerǎm îndreptǎțiți sǎ abordǎm o țîfnǎ superioarǎ, un dispreț rece și nazist la adresa acestei stǎri de lucruri. Uitǎ-te și la mediocrii ǎștia, la bicisnicii ǎștia, la pițifelnicii ǎștia, cum își prǎpǎdesc viața în sucurile lor proprii, în zemurile lor de neputințǎ și de blambecealǎ. Niște mediocri, dǎ-i încolo. Huooo!

Cînd, de fapt, ar trebui sǎ fim un pic mai îngǎduitori, mai creștin-ortodocși în toleranța noastrǎ și sǎ vedem și reversul medaliei.

Permiteți-mi sǎ vorbesc la nivel mare. La nivel de societate, nu la nivel de soartǎ particularǎ, de vieți de om pe persoanǎ fizicǎ, dupǎ cum ar spune un mare mediocru al zilelor noastre, un demn discipol filosofic aflat la întretǎierea dintre filoanele de înțelepciune ale lui Petre Țuțea, Gheorghe Hagi și Adi Copilu Minune.

Cînd vine vorba de societate, ne tot dǎm de chinu morții sǎ preamǎrim beneficiile unei țǎri non-mediocre. Ia uite la ei ce au fǎcut! Ia uite ce istorie exemplarǎ! Ia uite ce literaturǎ, ce științǎ, ce pricepere în a face, a cuceri, a descoperi, a construi. Niște ubermenși, mama lor de nemți, de japonezi, de ruși, de americani.

De ce nu putem sǎ fim și noi ca ei? Ah, ce dureros. Fi-ne-ar neamu de mediocri de rîs. Sǎ murim. Sǎ ne tǎvǎlim pe jos de suferințǎ. Sǎ ne punem cenușǎ în cap la televizor. Sǎ fim depresivi. Sǎ emigrǎm. Sǎ ne jelim încontinuu, la fiecare interacțiune discursivǎ sǎ începem, sǎ continuǎm și sǎ sfîrșim fluxul de vorbe cu cuvinte de jelanie, ah ce proști sîntem, ah ce rǎu o ducem, ce catastrofǎ, neamule, dar rapița, ai vǎzut rapița, ține-mǎ Fǎnicǎ cǎ leșin, mǎ ia cu rǎu la linguricǎ cînd mǎ gîndesc în ce hal a ajuns pînǎ și rapița noastrǎ, aceastǎ comoarǎ naționalǎ vegetalǎ de care ne batem joc într-un mod barbar.

Stai așa cǎ nu-i așa. Permiteți-mi sǎ aduc laudǎ și cînt de slavǎ unui anumit tip de mediocritate. Slavǎ lui nici prea prea, nici foarte foarte. Slavǎ filosofiei lui “sǎ fie bine ca sǎ nu fie rǎu”, cǎ tot pomeneam de prinosul de înțelepciune pe care i-l datorǎm filosofului nostru național, Gigǎ Hagi, pomenit fie-i piciorul stîng în veci, ce gol le-a dat columbienilor, ce gol, divinǎ traiectorie, sublimǎ nemișcare a mingii în aer…

Fiți atenți. Pe scurt, cǎ mi se terminǎ cerneala din tastaturǎ. E simplu: orice realizare necesitǎ sacrificii.

De-un par egzamplu. Îi lǎudǎm pe englezi, spanioli, portughezi, italieni și francezi cǎ au fost mari marinari și au cucerit și au descoperit și au bǎtut mǎrile. Am vrea sǎ fi fost și neamul nostru de tǎgîrțǎ la fel, sǎ meargǎ, sǎ descopere, sǎ numeascǎ insule dupǎ Maricica. Avem și noi unul, Popper în Patagonia, și murim cu el de gît în numere speciale de National Geographic ediția localǎ de parcǎ ar fi fost cel mai foarte foarte.

Voi știți cîți oameni au murit înghițiți de valurile reci, nemiloase ale mǎrii pînǎ a ajuns Columb sǎ descopere India și James Cook sǎ moarǎ în Hawai, în înconjurul sǎu imperial de lume aflatǎ la botina perfidului Albion? Voi știți cîte neveste, cîți copii au stat pe malul mǎrii sǎ se uite lung, trist, cu lacrimi în ochi dupǎ Johnnie care nu mai vine, cǎ e mort, mîncat de rechini, cu apa rece și sǎratǎ în plǎmîni?

Nu știți. Și nici nu ați suferit așa, mediocrilor. În cea mai mare parte, ați avut o viațǎ liniștitǎ, decentǎ, nici prea prea, nici foarte foarte.

De-un alt par egzamplu. Îi lǎudǎm pe romani, pe englezi, pe chinezi, pe americani, pe ruși, pe nemți, pe turci, cǎ au bǎtut lumea și au cucerit-o și au avut armate necruțǎtoare și pricepute și eficiente, mama lor de habsburgi, cum ne-au cucerit ei Transilvania și au dus aurul din munții Apuseni la Viena. Mama lor de turci, ai vǎzut cum i-a bǎtut Ștefan cel Mare și Sfînt? I-a bǎtut pe dracu.

Implicit, valorizǎm în discursul nostru public și privat priceperea militarǎ. Dar mǎi țugurlanilor mǎi, voi știți cǎ armata e cu sînge și sudoare și cu mult mult sacrificiu?

Noi ne lǎudǎm – pe bunǎ dreptate, nu mǎ înțelegeți greșit – cu neașteptata strofocare de ciobani puși la zid de istoria cea rea și care și-au fǎcut calificarea la locul de muncǎ, au învǎțat sǎ moarǎ eroic acolo pe loc, la Mǎrǎșești, la Plevna, la Cotul Donului, cînd toatǎ lumea credea cǎ sîntem varzǎ.

Total de acord. Dar voi știți rușii și americanii și englezii și turcii cîte astfel de Mǎrǎșești-url de-ale lor au avut pe parcursul secolelor? La noi toate aceste opinteli istorice exemplare le numeri pe deștele de la o mînǎ, restul sînt de fapt pǎcǎleli de manual comunist și neo-comunist care își dorește sǎ ne menajeze mîndria naționalǎ, sǎ nu învețe copiii tristeți de neam mediocru, ci fantasme de vulturi carpatini.

Însǎ toate neamurile astea dupǎ care ne mǎsurǎm noi și tot ne întristǎm cǎ nu o avem la fel de lungǎ precum a lor au avut tone de asemenea învolburǎri de sacrificiu, zeci și sute de încordǎri titanice, cu zeci de mii, sute de mii, milioane de oameni morți în numele Imperiului, al cotropirii, al cuceririi.

Alte vǎduve, alți copii orfani. Altǎ suferințǎ adunatǎ, acumulatǎ pe straturi și straturi de generații. Ce nu ne omoarǎ, ne cǎlește. Noi nu prea ne-am cǎlit, nu prea ne-am sacrificat, am preferat logica altminteri dulce pe persoanǎ fizicǎ a lui “sǎ fie bine sǎ nu fie rǎu”, “lasǎ maicǎ cǎ merge și așa”, “capul plecat sabia nu-l taie”. Și ne-a fost nu chiar totalmente bine, dar în nici un caz totalmente rǎu. Acolo, nici prea prea, nici foarte foarte.

Iar acele momente de excepționalǎ ieșire din tipicul de mediocritate într-ale violenței organizate, acele Mǎrǎșești și Mǎrǎști și Grivița și Plevna și Cotul Donului de care pomeneam mai sus, ele sînt exact momentele istorice care ne trec de partea bunǎ a modernitǎții, care au fǎcut ca România în cele din urmǎ sǎ nu fie iaca acolo vreun Pakistan sau vreo Burkina Fasso și mai mediocrǎ, și mai bicisnicǎ, ci un stat cît de cît în rîndul celorlalte, cǎtre care aspiram la vremurile respective.

Hai sǎ vǎ mai spun. Despre științǎ și construcție și tehnologie.

Ne tot jelim și vǎicǎrim cǎ nu prea am inventat nimic, cu excepția stiloului și, poate-poate, a unei bucǎți din aviația modernǎ.

Da, dugușlucilor, dar știința, ca și explorarea, ca și rǎzboiul, cer sacrificii cu care noi nu prea am fost de acord. Sǎ înveți sǎ-ți plesneascǎ mintea, sǎ renunți la dulcele plǎceri ale vieții de familie, sǎ arzi intens și dyonissiac și valkirian și wagnerian pentru o idee. Sînt multe exemple de oameni de științǎ ale cǎror vieți de familie au fost zǎticnite, spulberate, înnǎbușite în fașǎ de prea intensa lor patimǎ pentru bucata aia plictisitoare, aia cu eprubete și cu cifre și cu experimente și cu chestii enervante, care îți ocupǎ tot timpul.

În toate aceste cazuri, e vorba despre sacrificiu. Despre amînarea gratificǎrii. Noi de regulǎ am vrea și cu burta plinǎ, și cu slana în pod. Și exemplari în modernitatea noastrǎ strǎlucitoare, dar dacǎ se poate mai așa, mai lejer de varǎ, mai fǎrǎ efort.

Cuuum? Cu sînge? Cu oameni morți în valuri? Cu generații întregi de tineri care și-au bușit gleznele și norocul și viitorul în bocancii de armatǎ, în marșuri lungi prin zǎpadǎ? Cu ochii stricați de prea mult citit? Pǎi fǎrǎ un șpriț? Fǎrǎ o babardealǎ dulce, încet și lent, ca la vǎduve? Fǎrǎ un grǎtǎrel? Fǎrǎ o tablǎ la ceas de searǎ, în fața porții pe bǎncuțǎ, doi-unu zar de fugǎ?

Pǎi ce facem noi aici, cum ne mai satisfacem principiul plǎcerii dacǎ voi ne cereți sǎ suferim ad maiorem Dei gloriam? Haidade, lasǎ-ne, du-te la cehi, la nemți, la americani, ǎia știu sǎ trǎiascǎ intens, sǎ sufere apocaliptic pentru un electron, pentru o formulǎ îmbunǎtǎțitǎ de turnat asfaltul, sǎ moarǎ pentru reginǎ în cotloanele insalubre ale Indiei. Auzi, nu ne pune la prostii, cǎ nu punem botu. Șase-șase, zar de fugǎ. Ia mai bine și toarnǎ-ți și tu un șpriț, cǎ vǎd cǎ transpiri de atîta dat din mîini.

Partea bunǎ este cǎ se poate și așa. Dupǎ cum putem vedea, sîntem nici prea prea, nici foarte foarte.

Folosim asfaltul inventat de alții și îl turnǎm nici prea prea, nici foarte foarte. Folosim beneficiile comerciale ale electronilor descoperiți de alții, și știm sǎ facem instalații electrice nici prea prea, nici foarte foarte. Transformatoare care nu prea le-am desenat noi pe vreo planșetǎ de electrician, dar care funcționeazǎ decent de bine în cele mai multe din cazuri. Mediocru.

Nu prea am descoperit noi motorul cu combustie internǎ, nici ADN-ul ori revoluția verde care sǎ dea porumb mai bun, dar ne-am priceput mediocru de bine sǎ le preluǎm și, cu un pic de tehnologie furatǎ, cu și mai multǎ importatǎ, facem mașini, facem hibrizi de porumb, încet-încet iaca ne pricepem sǎ ne bǎgǎm penseta și prin ADN-ul de broascǎ. Nici vreun format de televiziune fabulos n-am inventat, dar le cumpǎrǎm harnici și mediocri de la nașparliii de americani pe care tot ne place sǎ-i înjurǎm, dar nu obosim sǎ-i copiem, și le aplicǎm așa cum știm: cam mediocru.

Exemplele pot continua ad nauseam. Nici prea prea, nici foarte foarte. Pe geodezica strategiei de minimǎ rezistențǎ, unde nu curge, dar picǎ, și de regulǎ picǎ dulce.

Doar cǎ nu știm sǎ apreciem stilul ǎsta de viațǎ. Aureas mediocritas. Faptul cǎ trǎim aproape la fel de bine precum strǎlucitorii intenși dedați sacrificiului, cǎ avem aproape același asfalt, aproape aceleași medicamente, aproape aceleași curent electric cu eforturi și sacrificii societale ceva mai reduse. Cu mult mai puțini morți și cu mult mai puținǎ suferințǎ trǎim o viațǎ relativ decentǎ, dacǎ e s-o comparǎm cu a celor din Pakistan ori din Burkina Fasso.

Ne jelim și ne vǎicǎrim și ne place sǎ bombǎnim cǎ elvețienii trǎiesc bine iar noi prost. Doar cǎ nu ne dǎm seama cǎ de fapt consumǎm mai puținǎ energie și facem mai puține sacrificii și ducem o viațǎ cvasi-decentǎ. Mediocrǎ, doar cǎ în acest caz “mediocru” e de bine, nu de rǎu. Minima rezistențǎ, o strategie altminteri folositǎ de sfînta noastrǎ specie de la bunica Lucy de acum vreo douǎ milioane de ani.

Sau, cum ar zice filosofu nostru naționale, pupa-i-aș eu gheata aia a lui stîngǎ cu care a rupt vinclu porții columbiene: sǎ fie bine sǎ nu fie rǎu. O expresie de o articulare și de retoricǎ mediocrǎ, mai împiedicatǎ, mai primitivǎ, mai ghiolban-ciobǎneascǎ, de folbalist care nu prea le știe el cu cuvintele, expresie cît se poate de adecvatǎ pentru viața pe care o trǎim: mediocrǎ.

Pe persoanǎ fizicǎ, evident.

Ultima ora:

ObservatorIulian Fota: Urmatoarea rupere de Occident va fi, mai intai, pe vector tehnologic?

PoliticNicușor Dan: Opţiunea mea pentru alegerile de duminică este Partidul Naţional Liberal

EconomieMirela Iovu: Impactul disruptiv al tehnologiei asupra industriei bancare in era post-Covid!

ExternThierry De Montbrial, senior Adviser Club România, a fait de L’IFRI de 2ème Think Tank le plus influent du monde

SocialOvidiu Nahoi: Și dacă, totuși, trăim în cea mai bună perioadă din istoria României?

EvenimenteMireille Rădoi: Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” a oferit Înaltei Curți de Casație și Justiție una din cele 8 copii autentificate ale fundamentului legislației moderne – Magna Carta

CulturaCristina Popescu: Emisiunea de mărci poștale „Urși”

EditorialVasile Pușcaș: Un proiect jurnalistic pentru Unire



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe