OraNoua.ro
Publicat în 30 septembrie 2015, 16:37 / 192 elite & idei

Mirel Palada: O echipă cît o ţară

Mirel Palada: O echipă cît o ţară

de Mirel Palada

Echipa de rugby a României este zilele astea, într-o bună măsură, ca echipa de cetăţeni a României. Adică precum societatea românească. A country in a nutshell, with 15 nuts running hard after a crazy-shaped ball.

În meciul cu Franţa de miercuri, românii noştri au demonstrat şi cele bune, şi cele rele din ceea ce se întîmplă şi ce s-a întîmplat în România ultimilor decenii.

Nu ştiu dacă aţi văzut meciul.

În prima repriză, românii au jucat decent, bine, surprinzător, excelent, nemaipomenit, nemaiaşteptat, depinde de care parte a patimii jurnalistice ori microrugbilistice vă poziţionaţi.

Au cam fost egalii francezilor. Au cam dat cu ei de pămînt în grămădă. Era cît pe-aci să şi marcheze destul de repede un eseu pe înaintare, specialitatea echipei noastre. Au avut atitudine. Au avut tupeu. Au avut ştiinţa jocului. Nu au fost intimidaţi de renumele adversarului. 

Mă rog, toate ingredientele să îţi placă să te uiţi la ei, să fii mîndru că eşti român. 

A fost bine pînă a început să fie rău. Un grămădar de-al nostru a luat un galben, să stea 10 minute pe tuşă, că a dărîmat un mall rulant în buza terenului nostru de ţintă. În perioada aia, la sfîrşitul primei reprize, francezii ne-au dat scurt două eseuri pe trei sferturi, pe mingicăreală, specialitatea lor şi slăbiciunea noastră. Centrii noştri, varză. Aripile noastre, mămăruţe. 

A urmat pauza. La pauză, mai apoi s-a văzut, că a circulat pe Internet, antrenorul francez a spălat pe jos cu pufoşii francezi, care oricum erau echipa de rezervă, echipa a doua, cum se spune. Mai avea puţin şi-i bătea. Cum de le fac românii probleme? De ce joacă atît de prost? Mă rog, întrebarea putea la fel de bine să fie în oglindă, pentru că de fapt asta era implicit în ochii lor miraţi: de ce joacă românii atît de bine? Neaşteptat de bine…

Repriza a doua te-ai fi aşteptat să continue dezechilibrul de la sfîrşitul primei reprize. Din contră, s-a reeditat începutul primei reprize. Au trecut vreo douăzeci de minute, o jumătate de repriză secundă, în care echipele s-au bătut parte în parte, fără să înscrie nici una nici măcar un amărît de punctuleţ mic, acolo, vreo lovitură de pedeapsă măcar. 

Românii s-au bătut exemplar cu francezii, ca la Verdunul lor, ca la Mărăşeştiul nostru, exploatîndu-şi fizicalitatea. 

It was a grim affair, una din secvenţele alea de mermeleală îmbîcsită pe centrimetru pătrat care pe unii îi enervează la culme şi-i îndepărtează de rugby, în schimb altora le place la nebunie, o consideră chintesenţa acestui joc de oameni mohorîţi, serioşi, care nu ştiu harneală, ci doar trosneală şi chin şi muncă grea. It’s a game of inches, cum zice o reclamă genială pe care la vremea ei v-am arătat-o pe blog. 

Şi iar am făcut o surpriză plăcută. Şi pe urmă iar ni s-au terminat bateriile şi am luat scurt, în decurs de nici un sfert de oră, trei eseuri. Totul plecînd de la o fază controversată, în care multă lume – y compris moi – a acuzat faptul că eseul francez a fost acordat pe nedrept, mişcarea jucătorului la sol nefiind una continuă, ci segmentată clar în două părţi, deci nu trebuia să dea eseu, ci înainte. Mă rog, detalii de-astea de-ale celor care mor cu rugby-ul de gît. 

Drept pentru care băieţilor noştri, conduşi deja cam cu trei eseuri, li s-a turnat plumb în picioare şi au început să încaseze. Au mai luat unul, scurt, cînd au intrat nişte jucători francezi proaspeţi şi din eşalonul de primă echipă. Tot pe centru, acolo unde sîntem slabi. Pe urmă noi am avut un zvîcnet de orgoliu, de zimbru rănit, cu sabia în ceafă, dar care încă mai e în stare să dea din coarne, şi am dat un eseu – singurul nostru eseu – pe înaintare (cum altfel?). Pe urmă iar ne-am furat-o şi cam ăsta a fost meciul. 

Iar aici, după o pagină de povestit meciul, încep comentariile şi începe sociologia. 

Un pic de context istoric. Mai ales pentru cei care fie nu ştiu poveştile cu rugby-ul românesc “de pe vremuri”, fie le ştiu doar în varianta lor pompieristică, patriotardă, ce daci am fost şi ce cîrpe am ajuns. 

E adevărat. Rugby-ul românesc a avut înainte de 1989 o perioadă de vis. De aur. Eram aproape egalii principalelor echipe internaţionale. Am avut meciuri în care i-am bătut pe francezi. Am avut meciuri pe care şi acum ăi bătrîni le povestesc cu lacrimi în ochi în care era cît pe-aci să batem Ţara Galilor – la ei acasă! – sau pe vestiţii All Blacks. 

Eram parte în parte cu ei şi toată lumea ne respecta, ne ştia de frică. Era chiar vorba la sfîrşitul anilor 80 să fim invitaţi să intrăm în prestigiosul club de echipe strălucitoare, în Five Nations, care pe vremea aia era compus doar din cinci echipe, nu din şase ca acum. 

N-a fost să fie. Au intrat italienii în locul nostru, italieni pe care noi la vremea aceea îi băteam şi beţi, şi cu mîinile legate la spate, şi înainte de culcare, şi cu echipa a treia, şi cu jumătate de echipă în ghips şi cealaltă bolnavă de dizinterie, cum au fost intoxicaţi All Blacks în 1995 în Africa de Sud, de a dat inexplicabil căcarea peste ei. 

Au intrat italienii în Turneul celor Şase Naţiuni, în loc să intrăm noi. Italienii, nişte pufoşi la vremea aceea, dar care erau din Occident, aveau terenuri mai bune, aveau vreme mai potrivită de rugby în anotimpurile reci, şi care mai ales şi mai ales aveau bani să susţină efortul organizatoric. Au intrat, au jucat, şi-au furat-o mult timp, lingură de lemn după lingură de lemn, umilinţă după umilinţă. Dar între timp au căpătat experienţă, au jucat cu echipe puternice şi au crescut. 

Acum italienii ne bat uneori şi cu a doua echipă. La turneul Nations Cup, pe care noi îl găzduim de ceva ani buni, cu ajutorul IRB, cînd vine echipa a doua a Italiei ne batem parte în parte cu ea şi sîntem bucuroşi dacă o învingem. 

Asta pentru că între timp, după Loviluţia Tembelizată din 1989, rugby-ul românesc s-a dus direct în cap, ajungînd prin anii 90-2000 să fie într-o stare jalnică. Mîncam bătaie cu lingura, grupa mare, de la echipele astea mai titrate, pînă acestea au ajuns să nu mai joace cu România, că se făceau şi ele de rîs, nu numai noi. Era prea mare discrepanţa. Jucaţi şi voi cu alţii de teapa voastră, că cu noi nu meritaţi să jucaţi, nu (mai) sînteţi de nasul nostru. 

În acei ani de tristă amintire pentru rugby, baza de selecţie a jucătorilor s-a restrîns considerabil, tinerii fiind atraşi de mult mai lucrativul domeniu al fotbalului sau pur şi simplu nemaifiind atraşi deloc de sport. Sportivii deja existenţi au dat de sărăcie, de incertitudine, au trebuit să pună pîine familiei pe masă şi cei mai mulţi au fost pierduţi pentru joc. 

Au fost multe. A fost o perioadă grea. Pe scurt: din considerente economice, rugby-ul românesc s-a dus în cap vreo douăzeci de ani şi doar de ceva timp, de maxim 7-8 ani, sînt semne de reconstrucţie şi de reviriment. 

Iar simplul fapt că alaltăieri am jucat relativ parte în parte cu francezii şi că aceştia nu ne-au dat cu terenul în cap, nu au spălat cu noi pe jos să ne dea un scor de ruşine şi de jenă, şaptezeci şi ceva la nimic, cum se întîmpla prin anii 90-2000, este un semn îmbucurător. 

N-am fost geniali, cum clamează unii. N-am învins, cum delirează alţii. N-am fost miezul Universului, nici n-am inventat apa caldă. Dar am jucat onorabil.

Am fost normali. Am fost în rînd cu lumea. Şi am dovedit că pe lîngă că vrem, începem să ne şi pricepem, cît de cît.

Drept pentru care ajung, tîrziu, cum scriu eu, lung şi chinuit, dar tot ajung, la teza principală a acestui articol.

Traseul echipei de rugby a României din ultimii douăzeci de ani, cît şi meciul recent cu francezii, ambele oglindesc îndeaproape schimbările petrecute în societatea românească.

De la situaţia absolut varză şi anomică şi de prăbuşire, dezastru, distrugere pe care mulţi au trăit-o pe pielea proprie în anii 90,

de la senzaţia de sfîrşit de lume, de apocalipsă ce a zvîrlit o ţară întreagă într-o depresie din care mulţi nu şi-au revenit nici acum, şi probabil nici nu-şi vor mai reveni, o generaţie întreagă de români zăticniţi de brusca schimbare socială,

de la sărăcia care a zvîrlit milioane de români în bejenie, în migraţie economică, aşa cum se zice savant zilele astea, o pierdere de populaţie pe care nici măcar în al doilea război mondial nu am suferit-o,

acum încet-încet ne revenim. 

Ne vindecăm. Sîntem cît de cît decenţi. 

De multe ori mediocri, dar nu de o mediocritate jenantă, jegoasă, zdrenţuită şi fără de şansă. Ci mediocri spălăciţi, dar curăţei. Nu mai sîntem chiar paria şi stigma Europei, ăia care omorau copiii orfani în azile de tip lagăr nazist, care aveau hoarde de cîini vagabonzi care terorizau spaţiul urban sau hoarde de etnici minoritari care haleau lebedele la pufoşii civilizaţi. 

Sîntem iaca acolo un soi de cum erau italienii prin anii ’60. Cam sărăcuţi, cam vraişte, dar totuşi cam din aceeaşi poză cu francezii, nemţii, englezii şi ce ţări prospere erau pe vremea aceea. 

Cuvintele cheie sînt vindecare, normalitate, eficienţă, sustenabilitate. 

Sîntem o ţară în curs de vindecare. Şi la nivel de trai. Şi la trup. Dar mai ales şi mai ales la cap, la suflet, oameni ceva-ceva mai întregi la minte decît eram cînd ne lovise bomba disperării. 

Da, cuvinte tari şi neaşteptate. Nu vă vine să credeţi. Vă uitaţi prea mult la tembelizor şi vi se pare că sîntem o ţară varză, în curs de disoluţie. Nu-i aşa. Neam de neamul românilor n-au fost mai în regulă decît sîntem noi acum aici pe acest pămînt de secol XXI. 

Sîntem o ţară în care înfloresc din ce în ce mai multe oaze de normalitate, după două decenii obsedante. Locuri varză pînă mai recent care acum încet-încet recapătă un ştaif de decenţă. Nu sîntem noi eleganţi ca Florenţa lui Medici, dar nici lumea a treia nu mai sîntem. 

Sîntem o ţară care recuperăm la greu eficienţă şi productivitate, sărind etape şi apropiindu-ne încet, chinuitor de încet, dar totuşi apropiindu-ne de strălucitorii ăia la care ne uităm ca la soarele de pe cer, în vestitul proces de limbă de lemn numit “convergenţă structurală”, mama lui de limbaj de lemn. 

Sîntem o ţară cu o economie şi o viaţă ceva mai sustenabile. După iureşul de sărăcie din anii 90-2000 a venit iureşul de exaltare economică, atunci cînd credeam că tot ce zboară se mănîncă, că the sky is the limit, fără număr fără număr. După asta a venit iureşul de mare criză economică globală, una din cele mai mari din istoria contemporană, cel puţin la fel de puternică precum cea din anii 30. 

Şi iată că acum sîntem ceva mai precauţi, mai muncitori, mai aşezaţi cu picioarele pe pămînt. Asta în condiţiile în care nivelul de viaţă şi cel economic deja le-au depăşit pe cele din anul de glorie isterică 2008, vîrful exuberanţei de dinainte de criză.

La fel şi cu rugby-ul. Ceva mai eficienţi, mai sustenabili, mai normali, în curs de vindecare. 

Nu sîntem chiar în rînd cu strălucitorii din eşalonul întîi valoric. Dar nici nu prea ne mai facem de rîs cînd jucăm cu ei. Le punem probleme, le facem faţă, măcar şi parţial. Am crescut valoric, chiar dacă avem cohorte de bocitoare care deplîng constant calitatea rugby-ului românesc actual şi îl văd deja mort şi îngropat. Ce zei am fost, ce javre am ajuns. 

Păi dragilor, eram zei – şi aici intervine discuţia despre sustenabilitate – pentru că pe vremurile acelea bune pentru rugby, sportul ăsta nu era doar sport. Mai era şi altceva.

În primul şi în primul rînd, era de un profesionalism mascat. În timp ce în alte ţări jucătorii de rugby union erau amatori, nu primeau bani pentru joc, aveau meseria lor distinctă, munceau din greu şi apoi veneau la antrenament şi jucau, şi care era bun era bun, trăgea de-i săreau capacele pe două fronturi, şi ajungea şi la naţională şi făcea performanţă, la noi era uşor diferit. 

În România acelor ani pe hîrtie rugbiştii erau şi ei amatori, încadraţi în cîmpul muncii, strungari, tehnicieni, perforatori prin perforaţie, mă rog, ce erau ei acolo. Dar la muncă nu treceau decît să-şi ridice fluturaşul de salariu şi banii aferenţi. În rest, la teren cu voi, că acolo e treaba voastră. 

Iar banii pe care îi primeau nu erau puţini deloc. Aveau salarii babane pentru vremea aceea, plus prime de deplasare, de meci, de victorie. Exact sistem profesionist. Erau nişte sportivi plătiţi mascat, care toată ziua se antrenau, trăgeau evident şi ei din greu, dar doar pentru rugby. 

Mai mult de-atît, unii dintre ei, de regulă cei mai buni, erau puternic inseraţi în sistemul dual sportivo-militar dezvoltat şi şlefuit de către sovietici. 

Echipele de elită ale instituţiilor de forţă, ale miliţiei, respectiv armatei, adunau fruntea sportivilor nu numai în URSS, dar şi în celelalte ţări satelit din lagărul comunist. 

Iar acele echipe ale instituţiilor de forţă nu pregăteau sportivi. Pregăteau altceva. Pregăteau militari. Militari de elită. Militari de elită recrutaţi pe baza capacităţilor sportive şi de cele mai multe ori mascaţi sub formă sportivă. 

Nu vă spun mai mult, că ar trebui să vă împuşc. E o poveste lungă. Citiţi şi voi Suvorov şi veţi vedea cum stăteau lucrurile. Dar sper că pricepeţi voi de ce rugbiştii români din anii 80 aveau un avantaj de resurse (timp, bani, organizare) în faţa celor din ţările vestice. De aceea aproape că le făceau faţă, chiar şi celor de la All Blacks. 

Între timp, sistemul dual sportivo-militar a început să sughiţe după Loviluţie, prin anii 90-2000, iar rugbiştii noştri au trebuit să treacă pe persoană fizică. Fraza elegiacă şi compătimitoare pe care o auziţi de la mulţi cei bătrîni din rugby-ul românesc: ce zei eram, ce javre am ajuns, trebuie astfel să fie tradusă după cum urmează: ce persoană instituţională eram, ce persoană fizică am ajuns. 

Asta exact în momentul în care restul lumii făcea fix pe dos: treceau de la amatorism la profesionism, să poată primii jucătorii bani că aleargă după băşica ovală. Asta era în 1995, fix cînd România străbătea iadul de sărăcie şi destructurare post-comunistă. 

Acum, zilele astea, rugbiştii noştri sînt şi ei cam ca restul. Trag din greu, joacă într-un sistem competiţional asemănător cu cele din alte ţări – e drept, pe mult mai puţini bani. Unii din ei, cei mai buni, pleacă la mai mulţi bani în puternicele campionate francez şi englez.

Acum e doar sport. Şi simplul fapt că, deşi sînt mult mai puţini bani decît la alţii, am fost în stare să jucăm decent cu Franţa, arată că e un sistem mai sustenabil decît era acum 10 sau 15 sau 20 de ani. 

Hai, că am scris destul. Nu uitaţi! Vindecare. Normalitate. Eficienţă. Sustenabilitate. Fix de ce are nevoie şi echipa de rugby a României, şi echipa de cetăţeni a României. 

Crouch!… Bind!… Set!!

adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorRobert Lupițu: Cum întruchipează relațiile ”PSD – Frans Timmermans” și ”PNL – Manfred Weber” manifestele electorale pentru Europa și pentru România ale celor două forțe politice

PoliticRobert Lupițu: Cum întruchipează relațiile ”PSD – Frans Timmermans” și ”PNL – Manfred Weber” manifestele electorale pentru Europa și pentru România ale celor două forțe politice

EconomieRăzvan Nicolescu: Un fost ministru al Energiei explică ce vor să facă ungurii cu gazul românesc extras din Marea Neagră

ExternAlexandru Lăzescu: Va putea supraviețui NATO escaladării tensiunilor transatlantice?

EvenimenteIulian Fota: Lansare Ghidul Alegerilor Europarlamentare 2019

CulturaSever Voinescu: Cine ţine lanţul?

SocialSebastian Burduja: Tu ce faci când ţi se dărâmă casa?

MoldovaCristian Unteanu: Republica Moldova, din nou terenul de încercare pentru marea strategie rusească de constituire a „cordonului sanitar“



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe