OraNoua.ro
Publicat în 23 septembrie 2015, 17:09 / 429 elite & idei

Mișu Negrițoiu: America, bancherul şi Dăbulenii

Mișu Negrițoiu: America, bancherul şi Dăbulenii

Pentru Mişu Negriţoiu, America a fost emoţia care l-a făcut să înţeleagă ce nu era în regulă în România anilor 80. Însă deşi putea rămâne în ilustrata cu „Crăciun la New York”, a preferat să se întoarcă acasă. Să-şi lase „legacy-ul” celor de aici.

INTERVIUL COMPLET IN REVISTA SINTEZA – http://revistasinteza.ro/america-bancherul-si-dabulenii-codex-aureus-povestea-reala/

„Sunt conservator faţă de risc, «nu joc» la bursă, nu am afaceri proprii. Am avut o tentativă – mai degrabă din pasiune – cu o mică fermă de albine, Apicornu, în care am investit cam 10.000 dolari; dar pe care am lichidat-o, fiindcă nu a găsit clienţi. Sau nu am dedicat suficient timp acestei activităţi… Probabil, ca în orice, succesul vine la pachet cu multă sudoare…”, scrie la „despre mine” Mişu Negriţoiu pe negritoiu.ro, un loc care dezvăluie un om pasionat de bucatele tradiţionale, cu mult drag de ţară şi cu o conştiinţă imensă a nevoii de implicare în viaţa publică. „Dialogul ne ajută să învăţăm, să participăm la treburile «cetăţii» şi să ajutăm la formarea şi decontarea valorilor. Noi toţi contribuim la creşterea bunăstării şi prosperităţii ţării noastre. Schimbăm idei şi împărtăşim experienţa fiecăruia”. A schimbat şi cu Sinteza idei într-un interviu realizat la început de iulie, când se pârguiau primii pepeni verzi de Dăbuleni, localitatea în care Mişu Negriţiu vedea lumina zilei la 26 mai 1950.

Domnule Negriţoiu, încep cu o întrebare care poate părea banală: vă plac pepenii verzi sau cei galbeni?

Mai mult verzi, pentru că în zona noastră sunt mai mulţi pepeni verzi , decât galbeni.

misu negritoiu

V-aţi născut la Dăbuleni. Povestiţi-ne cum era Dabuleniul lui Mişu Negriţoiu? Când aţi fost ultima dată la Dăbuleni?

Pe vremea copilăriei mele era mai romantic decât acum. Civilizaţia aduce plusuri şi minusuri. Lumea acuma este mai agitată, munceşte mai mult, acordă mai puţină atenţie calităţii vieţii. Pe vremea mea era mai arhaică, dar mai relaxată, mai plăcută, chiar dacă ziua de lucru începea mai devreme. Nu pierdeam nopţile aşa de mult cum o pierd acuma. Eu mă trezeam dimineaţa într-un car cu boi, care mă ducea cu părinţii mei sau cu mătuşi la câmp şi acolo vedeam lumina zilei. Îmi plăcea mai mult atunci. Oamenii aveau mai mult timp pentru ei. Erau tradiţii – hora în sat duminica, de exemplu, unde se întâlneau băieţi şi fete. Şi biserica era biserică, lumea nu lucra niciodată duminica. Acum nu mai au duminică, nu mai au sărbătoare. Mama mea gătea întotdeauna ceva special duminica şi, după ce venea de la biserică, ne adunam toţi în jurul mesei şi ne bucuram de bucate. Pe vremea aia nimeni nu ţinea dietă – nu era nevoie să apelezi la dieteticieni care să-ţi spună cum să mănânci. Era un echilibru. Nu prea mâncam carne în timpul săptămânii, am crescut mai mult cu produse lactate, iar mesele erau destul de regulate. Este adevărat că acolo fiind o zonă viticolă, mama ne servea şi cu un pahar de vin aproape la fiecare masă. Dar niciodată nu eram supraîncărcaţi. Eram mult mai autentici. Aşa am copilărit.

Este o zonă interesantă a României acolo. Ce potenţial loc are Dăbuleniul în ecosistemul agriculturii europene? Poate fi un model pe care să-l replicăm în alte zone rurale din Romania?

Da, poate fi luat ca model. Chiar în comparaţie cu multe comune din zonă, dăbulenii au fost foare gospodari, foarte muncitori şi stimulentul lor de bază era să arate mai bine decât vecinul lor. Dăbuleniul este acum un oraş, dar asta este discutabil, ce fel de oraş este. Fiecare generaţie a contribuit la îmbunătăţirea condiţiilor de trai – şi-au făcut case mai frumoase; baie în casă de la casă şi alte lucruri şi s-a ajuns la o comunitate bine constituită, aşezată, cu de toate. Pe o rază poate de zeci de km şi mai ales pe malul Dunării n-am mai văzut comunităţi rurale atât de bine clădite. Şi care să muncească aşa de mult. Am însă un reproş pentru ceea ce fac acum – este foarte multă muncă inutilă. Este ca o roată care se învârte în gol. Asta însă nu neapărat din vina lor, ci şi pentru că cel mai puţin reformat sector este agricultura. Mi-a plăcut însă întotdeauna la Dăbuleni faptul că oamenii au avut o dorinţă de a face mai mult şi mai mult. Nu s-au mulţumit niciodată cu puţinul. Până la urmă acesta este imboldul dezvoltării.

Cum era şcoala în care aţi învăţat? Adolescent fiind, aţi avut un model?

Primul meu model au fost părinţii, bunicii, familia. Valorile pe care le-am cules de le ei – să fii cinstit, să nu furi, să munceşti – am încercat să le transfer copiilor mei. Am mai învăţat de la ei să nu mă mulţumesc cu puţin şi să fiu muncitor. Asta m-a caracterizat toată viaţa şi asta fac şi copiii mei acum. Astăzi impunem valorile de cinste, corectitudine prin modele de guvernanţă sau prin coduri de etică. În trecut ele veneau de la familie. Comunismul a deformat aceste valori; tot ce-şi doreau părinţii în comunism era să găsească o poziţie călduţă pentru copiii lor, în aşa fel încât acesta să câştige fără să facă nimic. Şi în loc de valorile sănătoase a apărut clientelismul. Două lucruri urmăreau părinţii şi în Dăbuleni : unu – copiii să facă şcoală, să nu se mai chinuiască cu munca pământului, ca ei şi doi – să câştige nişte bani, dar să nu ştie ce-i sănătatea muncii. Sigur, amândouă se fac cu şcoală, face parte din pachetul educaţional, dar şcoala nu era văzută ca un mijloc să te realizezi, ci un scop în sine. Scopul în sine era să obţii o diplomă care să servească drept recunoaştere, o diplomă care cumva diminua valoarea individuală, pentru că îţi punea în faţă hârtia şi mai puţin personalitatea. Asta este „valoarea” care s-a transmis în perioada comunistă şi din păcate s-a prelungit şi după. În societatea românească, diplomele universitare sunt ca o modă, nu mai reflectă valoarea. Părinţii mei au fost ţărani. Taică-meu s-a prăpădit când eram foarte mic, am fost crescut de mama mea şi de bunici, care nu erau prea sofisticaţi şi nu prea ştiau ce se întâmplă pe la şcoală. Cu toate astea, mi-au oferit valori de bază, un cadru prin care am putut să mă realizez. Pentru noi atunci realizatul era să ne autodepăşim şi să fim mai buni, mai pregătiţi decât părinţii noştri şi eventual să ajungem într-o comunitate sătească mai sofisticată decât cea sătească. Eu am fost elev premiant, deşi nu făceam meditaţii şi nici nu mă îndruma nimeni acasă, pentru că ai mei ştiau să citească şi să se semneze, dar nu erau intelectuali. Cu toate astea, eu am crescut cu spiritul lecturilor şi aş putea spune că ăsta a fost al doilea meu mentor – am citit foarte, foarte mult. Am crescut cu marii clasici pe programul de culturalizare al ţăranilor, prin care se trimiteau tone de cărţi la ţară şi pe care le primeai obligatoriu dacă-ţi cumpărai matriale de construcţie. Vroiai să iei doi saci de ciment, îl cumpărai şi pe Victor Hugo. Eu eram aspiratorul tuturor cărţilor pe care le primeau vecinii noştri – Flaubert, Hugo, Tolstoi… Când primeam premiile de la şcoală, aproape că făceam lobby pe lângă dirigintă şi educatoare ce carte să-mi dea. Într-un an vroiam neapărat să citesc „Mizerabilii”, care era în cinci volume. Şi le-au cumpărat, la şcoală, pentru premii, dar era prea mult să mi le dea pe toate cinci. Mi-a dat vreo 2-3 şi a trebuit să mi le cumpăr pe celelalte. Deci al doilea mentor al meu a fost biblioteca sătească, lecturile. Acolo, la Dăbuleni – spre ruşinea mea pot spun asta – am citit cel mai mult, deşi mergem împreună cu mama la toate muncile câmpului – secerat, prăşit sau păşteam animalele. Când mergeam cu vaca la păşune citeam şi câte o carte pe zi. Odată am pierdut vaca, aşa de cufundat eram în lectură. Mi s-a mai întâmplat recent la Istambul în aeroport, aşteptam avionul şi citeam, citeam… şi n-am sesizat când a plecat cursa mea.

Portret de familie la Dăbuleni: Mişu Negriţoiu cu căciula lui de blană de miel, alături de mama si cele două surori mai mari (în rândul din spatele său)

Cine v-a îndrumat către Facultatea de Comerţ Exterior?

În Dăbuleni era o unitate militară de transmisiuni, unde veneau băieţi mai educaţi, cu liceu. Noi eram vecini cu ei, iar ei veneau pe la mama, că avea vin şi fructe. Unul dintre băieţi, bucureştean, absolvent de liceu, îmi dădea cărţi să citesc, opere destul de sofisticate pentru mine la vremea respectivă, cum ar fi Manuscrisele de la Marea Moartă. El mi-a spus că a dat admitere la Facultatea de Comerţ Exterior, pe care o considera cea mai bună facultate. Nu ştiam eu atunci ce e comerţul exterior, dar mi-a intrat atunci în cap chestia asta. Făceam abstracţie de ceea ce se întâmpla în jurul meu – bunicii mei au suferit, ei au fost chiaburi, am trăit episoade când ne-au luat totul din curte şi din casă, dar asta nu m-a împiedicat să-mi doresc să merg la cea mai bună facultate. N-am spus nimănui asta, nu îndrăzneam. Pe furiş, când s-au afişat locurile de la facultăţi la mine la liceu, am văzut că se dă examen la matematică şi la o limbă străină. La matematică eram bun, dar aveam o problemă cu limba străină – cum să înveţi o limbă străină la Dăbuleni? Am făcut două limbi obligatorii – una pe care m-am străduit s-o uit, rusa, şi a doua franceza, destul de de baltă, aşa. Până la urmă m-a adoptat un unchi de-al meu, în ultimul an de liceu, ca să pot să fac franceză mai bine. Şi aşa am ajuns la Comerţ Exterior şi la Bucureşti.

Dar mama ce-a zis când i-aţi spus că vreţi să mergeţi la Facultatea de Comerţ Exterior? Nu v-a întrebat ce-o să vă faceţi?

De-asta zic că, până la urmă, a fost mentorul meu principal… Mama, ca toţi ţăranii adevăraţi, a fost de o înţelepciune fără margini. Mai aveam două surori, mai mari decât mine, şi conform tradiţiei, ele urmau să se căsătorească şi să plece de acasă, iar eu ar fi trebuit să rămân cu familia. Dacă m-aş fi făcut tractorist şi aş fi rămas să lucrez pământul, mama mea ar fi fost cea mai fericită. I-ar fi plăcut şi dacă mă făceam inginer agronom sau silvic sau chiar doctor, pentru că şi aşa aş fi putut să mă întorc şi să profesez de acasă. Însă niciodată nu s-a văicărit, nu s-a plâns că o las singură, când am decis să plec… Dacă făceai Comerţ Exterior, era clar că nu te mai întorceai niciodată acasă. Mama a suferit pentru mine şi pentru binele meu. Ăsta era modelul de educaţie atunci – sacrificiul propriu pentru binele celuilalt. Nu sacrificiul celuilalt pentru binele tău. Ea m-a lăsat să zburd, a fost extrem de înţelegătoare.  Dar repet, asta are la bază o înţelepciune de-aia ţărănească la bază. Era un sistem de valori la care se raporta comunitatea.  Ei, aceste valori s-au pierdut ulterior. Generaţia mea care a rămas acolo nu mai avea măsură, nu mai avea valori, nu ştiau nici ce mâncau. Adică până la urmă, dacă te uiţi la reţetele de atunci, sunt într-o combinaţie care se adresează unor anume nevoi, veneau din tradiţie. Acum totul e alandala, nu mai există nici oră de masă. Atunci totul era foarte bine dozat, inclusiv munca, zilele de odihnă, duminicile, sărbătorile. Acum oamenii nu mai au această structură a vieţii, în ciuda faptului că au acces la servicii moderne. Poate cel mai mare cadou pe care l-am făcut Dăbuleniului este că am ajutat să se facă acolo un liceu şi un centru medical care a devenit un spital foarte important în zonă. Eu le-am cumpărat primul ecograf. Dar deşi acum au posibilităţi mai mari să-şi urmărească sănătatea, comunitatea nu e organizată. Cred că ne lipseşte capitalul social care înainte era.

De la comunitate închegată şi cu valori, cum era Dăbuleniul, aţi ajuns în Bucureşti. Cum a fost? Aţi avut ocazia să locuiţi şi în alte metropole. Este Bucureştiul un oraş în care să vrei să trăieşti?

Pentru un ardelean, cred că-i o spaimă. Pentru mine a fost un şoc, aproape că n-am rezistat, şi-o nostalgie – m-a apropiat de Goga. Nu înţelegeam ce caut acolo. Până atunci nu ajunsesem în niciun oraş mare. Ultimul an de liceu l-am făcut la Corabia, care-i o urbe liniştită. Şi am ajuns dintr-o dată, în 1969, într-un oraş foarte agitat, cu trafic, cu lipsa de reguli, cu aglomeraţia, cu îmbrânceala de la facultate, cu bătălia pe cartelă, pe cămin. Şi nu aveam bani. Am plecat de-acasă cu 600 de lei pe care mi i-a dat o soră de-a mea, care era tot salariul ei pe o lună. Vreo doi ani am avut agonii aproape, nu aveam nimic urban în mine. Am vrut să mă întorc acasă şi din nou mama mea a intervenit să nu plec, că dacă m-am apucat de un lucru, să-l termin. Partea bună a fost că la facultate era lume de peste tot – Cluj, Mediaş, Sighetu Maramaţiei, Baia Mare, Craiova, Bucureşti. Toţi erau şefi de promoţii, cum am fost şi eu, la liceul meu. În primii ani, totuşi, chiar şi facultatea m-a dezamăgit, pentru că nu era chiar ceea ce credeam. Era mai seacă, aşa. După aia a devenit mai interesantă, partea de drept comercial, de drept internaţional….

„În '90 am descoperit ce stătea la baza economiei americane, a societăţii, instituţiile pieţei, proprietatea privată, bursa de valori, lucruri. Şi aşa am şi ajuns să acumulez o experienţă şi cunoştinţe care să mă ajute să vorbesc cu investitorii străini, să înţeleg ce vor ei”

Ce aţi făcut cu primii bani pe care i-aţi câştigat?

Îmi plăteam gazda. Eu n-am făcut bani decât din salariu, n-am avut alte surse de venit. Verile lucram şi în liceu şi la facultate, la Dăbuleni, la staţiunea viticolă şi IAS. După ce am intrat la facultate, primeam acasă mai puţin de lucru, pentru că de-acum eram cineva în Dăbuleni. Nu se prea ştia ce-i cu Comerţul Exterior, dar oricum, eram la facultate. Şi pentru că nu mă mai puneau la sapă, puteam să lucrez pe bani, cu care-mi cumpăram haine – uniformă, echipament de sport… mi-am luat şi pastă de dinţi şi periuţă de dinţi… mă urbanizam. Erau deja lucruri mai sofisticate. Făceam ceva economii şi pentru vacanţe, în studenţie mai mergeam în tabere la Costineşti. Când am terminat facultatea, salariul meu mergea pe masă, casă şi nu mai aveam altceva, cât am stat în gazdă. Pe urmă am luat un apartament mai mic şi aveam de plătit rate. Şi cam asta am făcut, până târziu de tot. Bani aşa îndestulători am avut de-abia când m-am dus la bancă. Până atunci tot făceam socoteli în fiecare zi, să vedem cât mi-a mai rămas. Făceam liste de cumpărături, toate astea… Am şi acuma liste, bonuri şi chitanţele de întreţinere din perioada respectivă şi mă uit la ele aşa, cu nostalgie.

Aţi avut ocazia să mergeţi în America la începutul anilor 80, când România comunistă trecea prin cea mai sumbră perioadă. Care a fost prima impresie? Cum v-aţi explicat ceea ce se întâmpla acasă, având acest termen de comparaţie?

Ăsta a fost al doilea meu şoc, după Bucureşti. Am început să ies din ţară chiar mai devreme, am lucrat la o întreprindere de comerţ exterior care avea contracte prin Europa, şi primul oraş pe care l-am văzut a fost Bruxelles, apoi Roma, ba chiar mi-am făcut un stagiu de practică la Paris, în septembrie 1972. Băteam Parisul cu piciorul şi mi-a rămas în amintire foşentul frunzelor din cimitirul Pere La Cheze. Nu mâncam aproape nimic ca să economisesc banii de cadouri pentru familie. În America m-a trezit în altă lume. Am ajuns la New York în toamnă şi am prins acolo Crăciunul şi a fost poate prima mea conştientizare că lumea noastră dinainte trebuie să fi fost alta; că lumea este alta. La noi, sărbătorirea Crăciunului – ca şi cununia, de altfel – era cel puţin descurajată. Când am ajuns la New York şi am văzut oraşul luminat de Crăciun, şi-am auzit cântecele, şi-am simţit veselia aia continuă mi-am zis că asta este lumea în care ar trebui să trăim. Toate astea mă duceau cu gândul la tradiţiile pe care le ştiam eu la nivel mic, din Dăbuleni, dar erau mult mai strălucitoare şi mai luminoase. A doua oară când am fost în State am ajuns la Washington. Eram în acordul comisiei mixte România – Statele Unite şi departamentul comerţului ne-a dus la teatru, la o piesă teatru, „Christmas Carol”. Şi văzând toată lumea aia din sală urmărind o piesă de Crăciun, mi-am dat seama că civilizaţia nu presupune renunţarea la tradiţii, dimpotrivă. Şi atunci s-a produs pentru mine declicul, care s-a accentuat ulterior prin alte experienţe. Eram mult prea închişi, mult prea închistaţi. Atunci cred că mi-a trecut pentru prima dată în minte că suntem într-un fel de închisoare asumată, şi stăm acolo între aceşti pereţi şi nu vedem nimic din ce este dincolo. Mă simţeam întârziat cu 10 ani faţă de colegii mei şi nu doar pentru că eu veneam de la ţară, ci şi pentru că ei au înţeles aceste lucruri mult mai devreme. Au aflat ce se întâmplă poate din familie, din cărţi, de la radio… Eu nu aveam chestiile astea. Foarte curios este că acolo m-am adaptat foarte repede.  La New York – primul oraş în care am ajuns, oraşul care te lasă pe tine cu tine însuţi – făceam analize, mă uitam la piaţă şi le trimiteam în ţară. Îmi luam o cărămidă de ziare la sfârşit de săptămână şi o cafea şi stăteam şi citeam fără niciun fel de presiune. Era o dezinhibare totală, opusul presiunii permanente pe care o simţeai când te întorceai. Nu am avut niciodată sentimente mai rele decât când mă întorceam în ţară, aşa mare era diferenţa între cele două lumi.

INTERVIUL COMPLET IN REVISTA SINTEZA – http://revistasinteza.ro/america-bancherul-si-dabulenii-codex-aureus-povestea-reala/

Ultima ora:

ObservatorMarian Murguleț: SMART-Edu – apel la acțiune pentru a pregăti copiii de astăzi pentru meseriile care nu s-au inventat încă

PoliticRadu Carp: Alegeri în pandemie – exemplul Lituaniei

EconomieIonuţ Stanimir: 10 companii au fost selectate pentru a treia grupă a programului de start-up-uri a Acceleratorului BCR-InnovX

ExternAlexandru Grumaz: Ce urmează pentru Erdogan după estul Mediteranei şi Caucaz?

SocialMarian Murguleț: SMART-Edu – apel la acțiune pentru a pregăti copiii de astăzi pentru meseriile care nu s-au inventat încă

EvenimenteGratian Mihailescu, despre proiectul @ROeVOLUTION

CulturaCristina Popescu: „Tratatele de Pace de la Paris, 1919–1920”

EditorialAlexandru Lăzescu: Propaganda „verde”, de la scenarii idilice la impactul cu lumea



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe