Adriana
Publicat în 23 iulie 2013, 21:16 / 104 elite & idei

Misu Negritoiu: Mi-am cumpărat primele haine cu o damigeană de ţuică

Misu Negritoiu: Mi-am cumpărat primele haine cu o damigeană de ţuică
+ Observator

Mişu Negriţoiu, 63 de ani, rememorează etapele unei vieţi începute în sărăcia lucie din Dăbuleni, continuată în comerţul exterior socialist şi în politica post-decembristă şi oprită, momentan, pe scaunul de preşedinte al uneia dintre cele mai mari bănci din România. Interviul s-a terminat, iar Mişu Negriţoiu priveşte uşor încordat la ceasul de firmă de pe mână. „S-au dus două ore jumate’. Am cam exagerat.“ Ne ridicăm şi o pornim pe unul dintre coridoarele aseptice ale clădirii uriaşe, din Bucureşti, ce adăposteşte sediul central al băncii unde interlocutorul îşi desfăşoară activitatea. Ne întreabă cum mai merge presa scrisă. Prost, îi zicem, tot ameninţă că îşi va scrie testamentul. Zâmbeşte şi zice că a văzut şi el asta. Acum câţiva ani avea ce să citească: analize, interviuri, texte documentate, ce mai, calitate! Astăzi, abia mai sunt vreo doi-trei editorialişti pe care-i caută pe net sau prin paginile ziarelor. Aşteptăm liftul să coborâm, timp în care ne spune că nici sistemul bancar nu a dus-o prea bine în ultimii ani, dar, mai nou, dă semne de viaţă. Privim printr-un geam de sticlă, într-o sală clasică de corporaţie, calculator – birou – plantă – cană personalizată, la vreo 20 de tineri impasibili, atenţi la nişte grafice. „Ştiţi ce fac aici? Tranzacţii de peste două miliarde de lei pe zi.“ Îi privim admirativ. Noi nu prea avem cu ce să ne lăudăm. Negriţoiu ne zâmbeşte şi începe să ne spună ceva, pe un ton blajin, căutând parcă un contraargument la neputinţa declamată. Nu apucă să spună mai mult de trei cuvinte. A sosit liftul, ne strângem repede mâinile şi ne despărţim pe fugă, abia mai zicem „La revedere!“. Prin geamul exterior al liftului ce coboară, străzile unui Bucureşti încins, aglomerat şi obosit se apropie treptat. „Weekend Adevărul“: Mai mergeţi pe acasă, pe la Dăbuleni? Mai aveţi pe cineva acolo? Mişu Negriţoiu: Mai merg, din când în când. N-am mai fost de ceva vreme, dar sunt destul de legat de locul respectiv. Am şi revenit acolo în politică, fiind deputat de Dolj, şi am făcut câte ceva pentru comuna mea natală. Ştiam că e oraş… O fi oraş, dar eu tot comună îi zic. În general, oamenii ştiu despre Dăbuleni că de acolo vin cei mai buni pepeni şi, din când în când, mai ştiu şi despre omul politic Mişu Negriţoiu. Şi despre Mircea Geoană, mai nou. Da, aici chiar trăiesc o uşoară gelozie. El este orăşean, din cartierul Primăverii, totuşi, iar eu încă îmi reclam originea sătească şi nisipurile Dăbuleniului. Cum arăta Dăbuleniul când eraţi copil? Am avut un bunic din zonă şi ţin minte că, atunci când am mers cu el în satul natal, deşi eram doar un copil, tot am fost şocat de sărăcia din zonă. De unde era bunicul dumneavoastră? De lângă Corabia. Corabia încă era un orăşel frumos, pe atunci. Sigur, astăzi are problemele lui, dar pe vremea când am făcut ultimul an de liceu, pentru că în Corabia mi-am încheiat studiile liceale, era un mic oraş cochet, cu străzi drepte, paralele, şi castani. Eu am ajuns la Corabia din Dăbuleni la 18 ani. Până atunci, nu văzusem decât comuna natală. A, da. Mai avusesem un drum, în clasa a IX-a, cu autobuzul, de la Dăbuleni la Craiova. Atunci mi-am cumpărat şi primele haine, pe o damigeană de ţuică: un trening de sport. Mi-o dăduse mama, să o vând ca să-mi plătesc drumul şi să-mi cumpăr un echipament pentru orele de educaţie fizică, că doar intrasem la liceu. Am ajuns în Craiova şi, pe vremea respectivă, exista o stradă, Unirii, unde ieşea toată lumea. Strada era mică, dar din cauza numărului mare de persoane care se îngrămădeau, zgomotul era amplificat. Când m-am apropiat, pentru prima oară, de strada respectivă, l-am întrebat pe unchiul meu: „Ce este aici, o nuntă?“. Pentru că nu auzisem aşa o hărmălaie decât la nunţi. Strategii de colectivizare Greu cu viaţa socială în Dăbuleni… Da, dar să ştii că, atunci când eram copil, Dăbuleniul era extrem de exotic. Zonă de nisipuri, fusese practic un deşert legat cât de cât prin plantarea de salcâmi. Primele mele amintiri din Dăbuleni sunt extrem de neplăcute. Tatăl meu s-a prăpădit când eu aveam trei luni. Am trăit într-o familie destul de îndurerată şi de cătrănită. Mama a fost măritată zece ani, dintre care cinci ani tata a fost plecat în război, iar alţi cinci ani a fost grav bolnav. În aceşti ultimi cinci ani, a făcut trei copii, dintre care eu eram ultimul. Ştia că nu o să o mai ducă mult şi totuşi au continuat să facă copii. Am avut un bunic care făcuse averea familiei. Avea şi pământuri şi pădure şi nişte ateliere. Asta se întâmpla când m-am născut eu. Mama plângea şi nu avea chef de viaţă, pentru că tata murise de nici trei luni, iar bunicul începuse să fie hăituit, fiind considerat chiabur. Viaţa era grea. Pe mama o ajutau nişte surori din partea tatălui, dar la nivelul de minimă subzistenţă. În acelaşi timp, din curtea noastră dispăreau lucruri în fiecare zi: un cazan, un butoi, un atelier, un banc de lucru, până la animalele de plug. De asta şi de fiecare dată când mă trimiteau cu animalele la câmp, de fiecare dată ne schimbau locul. Era prima formă prin care autorităţile încercau să descurajeze oamenii, până la încheierea colectivizării. Când se întâmpla asta? Prin 1953-1954. Mergeau oamenii la câmp să însămânţeze şi, când ajungeau acolo, dădeau peste un pământ tare de nici nu puteau să bage plugul în el. Erau strategii pentru descurajarea ţăranilor. Le luau animalele. Se întâmpla noaptea şi funcţiona cu declaraţii de donaţie. Veneau pe întuneric, cu lumini, lanterne, ca să impresioneze şi să sperie şi să te oblige să semnezi că cedezi statului tot ce ai. Cum a rămas cu averea bunicului? S-a ales praful de ea. Probabil că a donat-o în nopţile acelea de teroare. Dar aveaţi unde să vă jucaţi în acei ani? Asta apropo de ce ziceaţi mai devreme, că întreaga zonă era un soi de deşert cosmetizat… Da, partea pozitivă era că aveam o uliţă generoasă, plus curtea mare din spatele casei părinteşti, cu grădină. Mai era şi moara din localitate, care îi aparţinea bunicului lui Florin Andronescu, fostul patron de la Flanco. Acolo, pe Dealul Morii, cum îi spuneam, jucam fotbal. ;

integral pe http://adevarul.ro/economie/bani/interviu-misu-negritoiu-mi-am-cumparat-primele-haine-damigeana-tuica-1_51e92089c7b855ff565429b7/index.html

Ultima ora:

ObservatorHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla

PoliticLudovic Orban: La nivelul primăriilor este nevoie de o reechilibrare a bugetelor locale

EconomieSilviu Cerna: Pericolele populismului macroeconomic

ExternClara Volintiru: Taking stock of ‘election season’ in the Eastern Partnership countries

SocialCiprian Negură: Micro-sesiune marca Skills Of The Future

EvenimenteIon M.Ioniţă, Iulian Fota: Dezbatere Historia Live – Rusia şi Turcia în Nagorno-Karabah, consecinţele războiului

CulturaCristina Popescu: Nuduri în pictura românească

EditorialHorea Mihai Bădău: Inteligența Artificială – Ce se va întâmpla



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe