de Oana Moraru

Pe site-ul Ministerului Educației a apărut, discret, un document care propune repere pentru proiectarea și actualizarea curriculumului național, o versiune de lucru, datată aprilie 2015, dublat de invitații la dezbateri publice, fără nicio garanție a transparenței decizionale: nu există o persoană de contact, nici adresa de email, nici termen pentru transmiterea de observații.

Avem astfel, sub ochi: două documente: cel legat de curriculum și cel cu proiectul de lege, despre care nu știm exact cui îi aparține, în sensul că entitățile care l-au creat ar trebui, în principiu, să își justifice măcar oportunitatea acestei ”schimbări” sau a pretinsei ”actualizări”.

Proiectul pentru noua Lege a educației este o rețetă a stagnării. Plin de formulări pretențioase despre alinierea tinerilor noștri la nivelul competențelor europene și declarații îndârjite ale interesului nostru pentru șansele egale în dezvoltarea fiecărui  individ, textul ascunde, ca o casă proaspăt zugrăvită și cosmetizată pentru o grabnică și disperată vânzare, multe suprafețe mucegăite și pardoseli putrede.

Documentul în sine se contrazice pe el însuși: deși sărbătorește în fiecare formulare convingerea noastră că educația trebuie să formeze indivizi flexibili, creativi și autonomi, nu face decât să își constrângă sistematic, de la un articol la altul, exact oamenii care ar trebui să faciliteze formarea copiilor în acest sens. Se vorbește de ”un învățământ centrat pe valori, creativitate, capacități cognitive, volitive și acționare”, în imediată proximitate cu articolele care reglementează exact la 25 de procente îndrăzneala profesorilor de a adapta conținuturile curriculare și strategiile de lucru la specificul claselor.

Când se discută despre Programele școlare, același profil de om autonom, adaptabil, critic și conștient de rolul lui în societate, pare să fie complet interzis profesorilor ocupați cu îndeplinirea acestor deziderate. Pentru autoritatea din spatele acestui document nici nu se pune problema ca profesorul să își organizeze singur programa sau să cuteze la o reorganizare a conținuturilor, în funcție de propria gândire, viziune și cunoaștere. El este doar îndemnat să își aleagă manualele avizate de Minister, cu orice preț, bune-proaste, nu importă. (art. 60) Și asta în contextul în care în lume există directori de programe educaționale curtați și disputați de multe școli cu reputație – oameni care fac, cu talent, exact acest lucru: creează pe marginea conținuturilor și competențelor minimale cerute de statul respectiv.

Următoarea mare hibă a documentului este una care persistă chiar în inima facultății care formează educatori în țara noastră: conținuturile, pedagogia și competențele sunt încă entități distincte, nu sunt integrate în conștiința noastră, a celor de la catedră și a formatorilor lor, ca părți necesar simbiotice. Deducem din art. 57 (1) că 75 % e Programă și 25 % Metodă (strategie, atenție pe individ, recuperarea lui etc). ”A preda” și ”a învăța” așază profesorul și elevul în tabere distincte, cu responsabilități diferite. Strategiile didactice, talentul pedagogic, mijloacele și metodele unui profesor sunt mai mult un fel de cireașă pe tortul mare al conținuturilor, o pretenție suplimentară, nicidecum siropul care să lege armonios toate ingredientele pentru gust și integrare. Deci avântul cu ”învățământul centrat pe elev” moare din fașă. Peste tot, declarațiile frumoase și bunele intenții sunt subminate de aroganța noastră națională față de copil, ca individ slab, neterminat, susceptibil de a apuca pe căi greșite și neapărat, subiect al reglajelor noastre autoritare.

Se vorbește peste tot în document despre necesitatea formării și evaluării competențelor-cheie, fără să înțelegem precis cum.  Art. 62, secțiunea 1 a capitolului V susține că ”evaluarea se face prin notă”. În art. 63 (1) se adaugă: ”Evaluarea pe bază de competențe este unică și cu valoare orientativă”. Nu se sugerează nicăieri că aceste competențe ar putea fi corelate cu standarde și note. Articolul 65 (5) afirmă că ” Evaluările se exprimă prin punctaj”. Cum reflectă acesta nivelul în care sunt stăpânite competențele? De ce evaluarea se reduce la un număr și nu presupune și o descriere? De ce evaluările naționale nu măsoară nimic din cât de aproape suntem de idealul nostru educațional, așa cum e el deocamdată formulat? Cât din itemii de examen reflectă ce scrie în actuala lege a învățământului despre calitățile indivizilor pe care îi formăm?

În altă ordine de idei, nu văd nicio construcție ajutătoare pentru profesor: nicio modalitate limpede prin care i se sugerează cum se formează și cum se măsoară ceea ce numim comunicare eficientă, gândire critică, spirit antreprenorial, creativitate, colaborare eficientă, logică și rezolvare de probleme, sensibilitate culturală etc. Singurele ”cârje” recomandate sunt proastele sau inexistentele manuale și auxiliare aprobate de Minister.

În alt document pus discret pe site zilele aceste, ”Repere pentru proiectarea și actualizarea curriculumului național”, o versiune de lucru, datată aprilie 2015, se formulează, în sfârșit, profilul educabilului, așa cum trebuie să arate el la finalul fiecărui ciclu școlar. După lecturarea lui, nu poți însă nota exact care sunt lucrurile de bază pe care trebuie să le stăpânească orice copil român, de oriunde din țară. Nici cum vom măsura realizarea acestui profil nu știm sau dacă vom avea vreodată șansa să vedem dacă am făcut ce ne-am propus. Așa-zisul ”trunchi comun” reprezintă, de fapt, 80 % din spațiul meu de manevră, ca profesor sau școală. Șansa de inovare și personalizare se reduce la 1-2 ore de opțional pe săptămână.

O altă mare gravă persistență în trecut a noii legi este încă segregarea, separarea și specializarea timpurie a liceelor. Feliile ”uman”/”real”, de mult depășite de mentalitățile pedagogiilor moderne nu fac decât să blocheze copiii în alegeri formulate artificial la vârste imature, într-o perioadă a vieții lor în care educația școlară anterioară nu va fi oferit încă nicio sugestie despre presupusele lor talente, predispoziții sau interese.

Se continuă ierarhizarea școlilor pe bază de rezultate, nu după valoarea adăugată. Asta va încuraja goana după hârtii, diplome și concurența neloială între școli, mai ales când își corectează, încrucișat, la examene, lucrările.

Peste tot, ambele documente trâmbițează angajarea noastră față de un învățământ al egalității de șanse, despre cum ”activitatea de predare, învățare și evaluare proiectate în școală trebuie să ofere oportunități reale și egale pentru fiecare elev”. Cum e acesta un deziderat de vreme ce încă de la Clasa Pregătitoare copiii ”buni” sunt distribuiți la clase speciale, cu încadrări preferențiale? Când celorlalți li se pune deja eticheta ”second hand” și șansele lor de creștere sunt din start retezate de crudul adevăr că ei nu sunt la ”clasa bună”?

Cum vorbim noi de egalitate de șanse fără să menționăm strategii speciale de recuperare a decalajelor în mediul rural sau măcar de scoatere de pe piață a manualelor pline de stereotipii sexiste și sociale?

Am parcurs greu noianul de declarații frumoase și idealuri luminoase ale actualului proiect de lege. Mi-au rămas impresiile distincte ale păstrării aceleiași culturi organizaționale piramidale, bazate pe supunere oarbă și lipsa responsabilității individuale, pe aerul superior al inspectorilor școlari și reglementări până la os ale libertăților de inovare pe curriculum. Textul transmite peste tot rigiditate, obsesia controlului și probabilitate minimă să avem școli în care înfloresc creativitatea, cercetarea, colaborarea între oameni. Nicăieri textul nu recunoaște nevoile generației digitale, de racordare rapidă și autentică la informație, de aplicare flexibilă a tehnologiei în învățare. Nu vorbește despre marele nostru decalaj cultural și nici despre șansa ca un proiect bun pe educație să ne salveze ca națiune și ca spirit.

contributors.ro