OraNoua.ro
Publicat în 14 ianuarie 2015, 16:07 / 305 elite & idei

Oana Popescu: L’Europe foutue. Liberté fără égalité şi fraternité

Oana Popescu: L’Europe foutue. Liberté fără égalité şi fraternité

de Oana Popescu

Atentatul de la Paris asupra unor jurnalişti este abominabil după orice standarde. A ne limita însă înţelegerea asupra contextului mai larg (care şi-a găsit aici o manifestare extremă) şi a refuza să acceptăm că ne exprimăm azi într-un mediu tensionat de globalizare, la care indivizii echilibraţi şi puternici răspund echilibrat, iar cei dezechilibraţi ori mai slabi răspund cum îi ajută capul sau cum îi împing alţii este ignorant şi iresponsabil.

O parte a presei europene a ales să-şi exprime libertatea prin exercitarea responsabilităţii.

Premise (după Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – vezi extrase, în anexă):

1. nimic nu poate justifica un act de terorism sau o crimă (Art 3)

2. orice om are dreptul să urmeze şi să practice orice religie doreşte şi să se manifeste astfel în mod public sau privat (Art 18)

3. nimic nu trebuie să îngrădească libera exprimare, atât timp cât aceasta respectă libertatea şi demnitatea persoanei (Art 19)

4. drepturile individuale se exercită în colectivitate. Libertatea individuală se termină acolo unde impietează asupra libertăţii altora. Libertatea individuală se subordonează normelor legale care asigură bunăstarea comunităţii. Doar legea poate îngrădi şi reglementa libertatea individuală (Art 29).

Atentatul terorist de la Paris asupra unor civili nevinovaţi – cu atât mai mult motivat de faptul că erau jurnalişti şi că erau critici – este abominabil după orice standarde. A limita însă înţelegerea noastră asupra fenomenelor care stau în spatele acestui atac la patologia individuală şi a refuza să acceptăm tensiunile inerente generate de globalizare în imediata noastră vecinătate, tensiuni la care indivizii echilibraţi răspund echilibrat, iar cei dezechilibraţi ori mai slabi răspund cum îi ajută capul sau cum îi ghidează alţii, arată ignoranţă şi iresponsabilitate. Dezbaterea în Europa, care s-a ciocnit deja de problemele pe care le pun migraţia şi ciocnirea între sisteme de valori diferite este mult mai nuanţată decât este ea acum în România.

Libertatea de expresie trebuie să fie neîngrădită – atât timp cât nu aduce atingere demnităţii şi libertăţii persoanei,

DAR

în orice societate matură şi responsabilă, libertatea vine însoţită de responsabilitate.

Preocuparea pentru protejarea demnităţii fiinţei umane şi a libertăţii religioase şi de alegere a fiecăruia a făcut ca numeroase publicaţii să îşi stabilească propriile coduri etice şi de conduită în chestiunile care implică o responsabilitate specială a presei faţă de publicul său. De altfel, majoritatea mass-media îşi asumă rolul de a sluji interesului public (nu a interesului publicului, care poate fi amator de pornografie, violenţă şi grotesc!). În numele acestui interes public, multe dintre televiziunile şi publicaţiile occidentale nu vor arăta cadavre ale militarilor morţi în războaie, pentru a proteja demnitatea acestora şi pentru a nu descuraja forţele aflate încă în acţiune. Oare imaginea trupurilor descărnate ale conaţionalilor, împrăştiate prin Afganistan sau Irak, ar determina populaţia statelor participante la aceste războaie să-şi preseze guvernele pentru a retrage trupele? Posibil. Ar fi decizia corectă? De discutat. Dar cu certitudine absenţa acestor imagini contribuie la absenţa presiunii, deci presa îngrădeşte în mod deliberat posibilitatea publicului de a opta în deplină cunoştinţă de cauză. Majoritatea presei occidentale şi-a asumat însă acest principiu – s-o fi făcut la presiune politică? (Atunci unde mai este presa liberă pe care o apărăm zilele acestea?)

În numele aceleiaşi responsabilităţi, jurnaliştii aleg să respecte caracterul „off the record” sau cu embargou temporar al unor informaţii care pot influenţa siguranţa naţională sau aleg să nu difuzeze informaţii care pot servi unor interese anume, fiind livrate selectiv în mod deliberat.

În numele aceleiaşi responsabilităţi, conducerea editorială judecă asupra efectelor sociale a ceea ce publică. Sau nu o face, ca în cazul emisiunii de televiziune franceze care, acum câţiva ani, îi ironiza pe români (nu fără motiv!) şi celebrul „salut roumain – S’il vous plait, Monsieur!” Emisiunea era un pamflet. La acel moment însă, statul român a reacţionat pe cale oficială şi a înaintat un protest ambasadei Franţei, întrucât s-a considerat că gluma ducea la consolidarea percepţiei românilor din Franţa drept cerşetori, profitori, consumatori de beneficii sociale pe spatele muncitorului francez – iar această percepţie putea produce efecte concrete dintre cele mai grave asupra cetăţenilor români din Franţa, de la atacuri fizice la refuzarea angajării, rele tratamente, discriminare etc. Desigur, niciun român nu au pus mâna pe kalashnikov să-i execute pe pamfletari, dar statul român a considerat că este cazul să trateze cât se poate de serios gluma, care putea avea efecte deloc amuzante. Este acelaşi principiu care stă la baza interzicerii ‘hate speech’ – riscul de a stigmatiza comunităţi întregi, pentru că publicul generalizează: pentru mulţi, ‘un cetăţean rom a furat’ înseamnă ‘toţi romii sunt hoţi’.

De altfel, ironia, umorul, satira sunt într-adevăr instrumente extrem de puternice în combaterea tiraniei, obscurantismului şi a îngustimii de vederi – dar asupra celor care le înţeleg, atunci când sunt înţelese şi de asemenea, când sunt practicate cu măsură şi discernământ. Linia de demarcaţie este extrem de dificil de trasat. Pe mine, ca agnostică, sau membră a majorităţii, care nu mă simt discriminată sau dezavantajată, glumele despre orice religie, lipsa ei, rasă, etnie, sau despre orice alt atribut al comunităţii căreia îi aparţin, nu mă ating şi nu mă deranjează. Mă amuză chiar glumele sexiste, atunci când vin de la oameni inteligenţi, pentru care ele sunt exact asta: glume.

Când vin de la cei care le iau în serios, le ignor; şi o pot face pentru că ei nu se află într-o poziţie în care să îmi poată impune sistemul lor de valori. Dar dacă aş aparţine unei comunităţi dezavantajate social, unei minorităţi, care are de luptat zi de zi pentru a-şi obţine drepturile altfel legitime de a trăi liber, aşa cum doreşte, nu m-aş mai amuza la fel. Nu m-ar amuza glumele făcute pe seama a ceea ce sunt, dacă aş fi homosexual, rom, stângist într-o ţară excesiv ‘de dreapta’, pensionar într-o ţară care nu respectă pensionarii, ateu între habotnici sau creştin practicant într-un grup de atei care s-ar hlizi copios pe seama credinţelor mele – chiar dacă nu neapărat pe seama mea! De altfel, mă distrează glumele românilor despre români, dar mă irită insistenţa străinilor de a ne arăta, în glumă sau în serios, numai drept cerşetori, hoţi, profitori, sărăntoci. Înţeleg motivele lor (mai deunăzi m-am simţit jenată în avionul Londra-Bucureşti de gloata de conaţionali care se manifestau ca nişte sălbatici!), dar mi se pare că presa responsabilă ar trebui să-şi echilibreze ocazional prezentarea tarelor vizibile ale comunităţii cu dezvăluirea contribuţiei mai puţin vizibile a acesteia la sistemul de sănătate, creşterea economică sau forţa de muncă a ţării-gazdă.

Comunităţile aflate într-o poziţie dezavantajată sau vulnerabilă nu au simţul umorului la fel ca acelea aflate într-o poziţie confortabilă. A fi imigrant, a fi minoritar este o poziţie dificilă, mai ales când conducerea politică a statului în care te afli ca cetăţean sau azilant sau chiar rezident ilegal este una care conţine elemente consistente radicale, xenofobe, rasiste, care îţi neagă drepturi egale cu ale majorităţii şi care au fost votate în poziţia respectivă tocmai de această majoritate socială, care le împărtăşeşte aşadar convingerile şi care te poate face să te simţi marginalizat, umilit, ameninţat chiar cu eliminarea fizică. La acest sentiment de teamă, cei mai echilibraţi reacţionează mai echilibrat; cei mai puţin echilibraţi şi eventual influenţaţi de alţii, abili, pot reacţiona ca un animal mânat de instinctul de conservare.

Europa de azi este o Europă a imigraţiei, fie că ne place, fie că nu. Atât timp cât suntem încă un pol de prosperitate, de libertate, de oportunitate, vom fi destinaţia celor care doresc să îşi realizeze aspiraţiile individuale şi nu o pot face în ţările lor. Mi se pare inutilă vreo discuţie în România despre responsabilitatea morală pe care ar avea-o sau nu Europa de a-i primi pe aceşti oameni, care vin cu religii, rase, etnii, obiceiuri, credinţe, niveluri de dezvoltare, educaţie, cultură civică diferite.

Cred că este suficient să luăm act de faptul că noi înşine suntem parte a unei societăţi aflate în plină migraţie şi că ‘deranjăm’ semnificativ modul de viaţă al societăţilor-gazdă, iar asta ar trebui să ne faciliteze empatia cu migranţii din afara UE. Aceste comunităţi vin cu o zestre culturală adesea radical diferită şi nu întotdeauna sunt dispuşi să-şi însuşească modul de viaţă şi regulile sociale ale statului care îi primeşte. Cui vrea să se indigneze că nu e corect să profiţi de pe urma oportunităţilor care îţi sunt oferite, dar să refuzi să respecţi legile şi cutumele locale i-aş aminti doar că avem destui conaţionali care fac exact acelaşi lucru: vor banii mai mulţi şi viaţa mai bună de acolo, dar pe cât posibil, fără vreo obligaţie şi chiar în dispreţul flagrant al legii. Moral sau nu, ţine de natura umană şi este o realitate cam la fel de uşor de modificat ca vremea de afară!

În consecinţă, un stat care doreşte să reducă pe cât posibil tensiunile sociale, infracţionalitatea etc. va încerca să menajeze atât rezistenţa firească la schimbare a propriilor cetăţeni, care se văd ‘invadaţi’ de nişte musafiri nepoftiţi, diferiţi, care le alterează stilul de viaţă, cât şi dificultatea de adaptare a acestor musafiri, cărora nu este suficient să le impună legea pentru a-i integra. Radicalizarea vine din frustrare, din marginalizare, din a te simţi nereprezentat, privat de instrumentele legitime de a-ţi avansa revendicările. Neputându-te defini ca cetăţean al statului respectiv, ajungi să-ţi cauţi identitatea în comuniunea de credinţe sau rasă sau etnie sau orice altceva cu un grup similar. De la criza de identitate la a fi manipulat şi sedus de ideologii radicale e doar un pas. Iar zilele acestea, îl fac mulţi, pentru că opţiunea e întrucâtva la îndemână (Siria, Irak, ISIS), dar şi pentru că societatea-gazdă este la fel de puţin pregătită să îi primească pe cât sunt ei să se integreze.

‘Je suis Charlie’ înseamnă, oare, şi ‘Je suis Marine Le Pen’? Franţa republicană, întruchipare a ‘Liberte, Egalite, Fraternite’, a votat masiv în alegerile europene cu Frontul Naţional intolerant, xenofob, islamofob. Semnele crizei sociale trebuiau să fie evidente măcar atunci când suburbiile Parisului au fost incendiate, iar Nicolas Sarkozy a reprimat în forţă protestele acestor marginalizaţi. Marea Britanie se pregăteşte să voteze în procent semnificativ cu UKIP. Parlamentul european colcăie de radicali, la fel ca şi parlamentele şi guvernele naţionale. Asta arată o societate în criză profundă, cu un deficit democratic şi de reprezentare politică ce trădează nepregătirea pentru confruntarea cu ‘The Other’ pe propriul teritoriu.

Numeroase publicaţii occidentale au ales să nu publice caricaturile din Charlie Hebdo pentru a nu leza sensibilităţile religioase ale unora dintre cititori. Au făcut-o în numele libertăţii individuale de conştiinţă? (care, apropos, ar spune că dacă eu trăiesc într-o societate şi după principii laice, cine îmi dă mie dreptul să-ţi impun ţie acelaşi lucru, care vii dintr-o societate religioasă, unde întreg sistemul de valori este articulat de religie, nu de morală, nu de constituţionalism?) Sau s-au gândit la efectele sociale? Ambele sunt motive valide. Nu cred că au făcut-o din teama de atacuri teroriste. O parte a presei daneze, care a publicat caricaturile Profetului Mohamed în 2005, a ales să ceară scuze comunităţii musulmane, care s-a simţit lezată (o notă: islamul este o religie aniconică, unde reprezentarea în sine a Profetului este blasfematoare), după ce protestele pe tot globul făcuseră deja 200 de victime. O altă parte a presei a fost indignată de această cedare, după ce jurnaliştii fuseseră deja ameninţaţi cu moartea, siliţi să lucreze în condiţii de securitate aproape militare etc, deci plătiseră un preţ personal pentru libertatea de expresie.

Amploarea fenomenului a pus însă pe umerii editorilor o decizie dificilă – un atentat poate fi comis de un scelerat, dar când o masă de oameni reacţionează, fie şi violent, poate avem de-a face cu mai mult de atât. Da, Islamul se află astăzi, după toate aparenţele, în stadiul în care creştinismul s-a aflat, ca religie, pe vremea Inchiziţiei şi nu numai. Nu are sens să negăm acest lucru în numele corectitudinii politice. Europa are un nivel de trai, de democraţie şi, iată, religios diferit faţă de Orient. Chiar aceste principii europene ‘luminate’ nu ne permit însă să tratăm ‘diferit’ drept ‘inferior, demn de dispreţ şi care trebuie reglementat după valorile noastre’ – atât timp cât acest ‘diferit’ nu pune în pericol propriul nostru sistem. Adică nu islamul este problema, în orice stadiu s-ar afla el acum, ci islamismul, derapajele fundamentaliste.

Rămâne valabilă, desigur, întrebarea în ce măsură putem să ne limităm libera exprimare fără să renunţăm la sistemul nostru de valori. Fără ca terorismul să aibă astfel căştig de cauză. Este o întrebare la fel de valabilă ca şi aceea care vizează modul în care putem integra aceste comunităţi de imigranţi fără a ne schimba în mod radical sistemul de valori; pentru că modul de viaţă nu avem cum să nu ni-l schimbăm, oricât am ţine la el. Printre altele, umorul lui Charlie Hebdo are o trăsătură discutabilă (ceea ce nu legitimează, evident, ‘sancţionarea’ cu execuţia!): multe dintre desene nu satirizează excesele, fundamentalismul, ci religia în sine – ori nu văd nimic rizibil nici în islam, nici în creştinism şi nu văd nici ce este legitim în a râde de ceea ce este cineva (întrucât religia este formatoare de identităţi!); e ca şi cum ai râde că e înalt sau scund, alb sau negru, femeie sau bărbat. Întrebarea anilor care vin va fi: în ce măsură sistemul european/occidental, care crede în toleranţă, valoarea diversităţii, integrare, incluziune, va avea realmente capacitatea să integreze atâta diferenţă într-un timp atât de scurt; ce va trebui să sacrifice în acest proces; şi va putea el supravieţui mariajului cu sisteme care contestă chiar acest principiu al toleranţei faţă de ceea ce este diferit?

Anexă: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – extrase
Articolul 3

Orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei sale.

Articolul 18

Orice om are dreptul la libertatea gindirii, de constiinta si religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, singur sau impreuna cu altii, atit in mod public, cit si privat, prin invatatura, practici religioase, cult si indeplinirea riturilor.

Articolul 19

Orice om are dreptul la libertatea opiniilor si exprimarii; acest drept include libertatea de a avea opinii fara imixtiune din afara, precum si libertatea de a cauta, de a primi si de a raspindi informatii si idei prin orice mijloace si independent de frontierele de stat.

Articolul 29

Orice persoana are indatoriri fata de colectivitate, deoarece numai in cadrul acesteia este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.

In exercitarea drepturilor si libertatilor sale, fiecare om nu este supus decit numai ingradirilor stabilite prin lege, exclusiv in scopul de a asigura cuvenita recunoastere si respectare a drepturilor si libertatilor altora si ca sa fie satisfacute justele cerinte ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale intr-o societate democratica.

Aceste drepturi si libertati nu vor putea fi in nici un caz exercitate contrar scopurilor si principiilor Organizatiei Natiunilor Unite.

Sursa: www.adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorAneta Bogdan: Meaning 2021

PoliticLudovic Orban, despre comunicarea în Coaliţie: Nu fac bine declaraţiile polemice, coeziunea în comunicare e esenţială

EconomieCorina Popescu: Electrica anunță finalizarea primei etape a fuziunii prin absorbție a celor trei companii de distribuție a energiei electrice din cadrul Grupului

ExternRobert Lupițu: Președintele Klaus Iohannis îl decorează pe ambasadorul american Adrian Zuckerman pentru implicarea în dezvoltarea Parteneriatului Strategic România – SUA

SocialVictor Negrescu: Recomandări pentru sprijinirea educației și reducerea decalajelor

EvenimenteRăzvan Orășanu: Vrem să creăm un program săptămânal – un soi de mix de conferințe dedicate subiectului și webinarii dedicate profesorilor, toate legate de digitalizarea în educație

CulturaCristina Popescu: ZIUA CULTURII NAȚIONALE. 150 DE ANI DE LA PRIMA SERBARE A ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI

EditorialAneta Bogdan: Meaning 2021



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe