OraNoua.ro
Publicat în 7 ianuarie 2015, 15:19 / 127 elite & idei

Ovidiu Nahoi: Bugeac – la Răsărit de Europa

Ovidiu Nahoi: Bugeac – la Răsărit de Europa

de Ovidiu Nahoi

Aceasta este povestea unei călătorii nu departe de România şi totuşi, parcă într-o altă realitate geopolitică şi într-un alt timp. Destinaţiile noastre: Bugeacul – teritoriul dintre Marea Neagră, Dunăre şi Nistru. Apoi Odesa, cel dintâi avanpost al Occidentului în spaţiul rusesc.

Este povestea realizării unui film documentar despre această regiune. Dar mai mult decât atât, este povestea unei explorări a frontierei Europei.

Ce este Bugeacul, azi? Are Europa vreo şansă aici? Va fi aici viitorul teatru al expansiunii ruseşti, după modelul Peninsulei Crimeea? Ce mai înseamnă România pentru oamenii de aici? Sunt doar câteva dintre întrebările cu care am plecat la drum, într-o zi de iarnă prematură.

1.  Izmail: atât de aproape, atât de departe

”Ştii, cred că aici se termină Occidentul”, îi spun cameramanului meu, Codruţ, în mall-ul de la intrarea în Brăila. A început să ningă şi presimţim că ne aşteaptă drum greu. Am oprit pentru o pizza, înainte de a trece dincolo. Dincolo, într-o altă realitate.

Ţinta noastră este ceea ce se numeşte Basarabia istorică.

Ziua se îngemănează cu noaptea când ajungem la Giurgiuleşti, la graniţa româno-moldovenească, puţin dincolo de Galaţi. De la vama Giurgiuleşti, încă un kilometru şi vine frontiera moldo-ucraineană.

Vom zăbovi aici preţ de vreo două ore, supuşi de către grăniceri unui adevărat interogatoriu (în Ucraina, frontiera e încă păzită de militari, nu de poliţişti). Dialogul ne este mijlocit de o femeie-grănicer, vorbitoare de română. Trăsăturile frumoase i se disting, la o privire atentă, dincolo de uniforma de camuflaj.

Ce vrem să facem în Ucraina? Ce fel de film? Despre ce? Unde vom merge? Cu cine ne vom întâlni? Avem autorizaţie scrisă de filmare pe teritoriul Ucrainei? Răspundem că nu, şi nici nu avem nevoie, ne-am interesat la ambasadă. Veţi avea mari probleme cu Securitatea, ni se răspunde.

Scăpăm, nu fără o inspecţie amănunţită a maşinii. Înainte să intrăm pe culoarul ”roşu”, al maşinilor ”suspecte”, poliţista de frontieră moldoveancă, cea care tocmai ne pusese viza de ieşire acum vreo două ore, la ghişeul vecin, mai stă la taifas cu noi preţ de câteva minute. Ne întreabă dacă e adevărat că la noi Crăciunul e la 25 decembrie  şi, în general, cum sărbătorim. Plus alte întrebări despre viaţa din România, aflată la doar un kilometru.

La controlul maşinii, elementul suspect se dovedeşte a fi cutia cu lavaliere – acele microfoane micuţe care se prind la reverul celui intervievat. Dăm explicaţiile necesare după care grăicerii, băieţi solizi, în uniforme de camuflaj, înarmaţi cu puşti Kalaşnikov, ne strîng mâinile şi de urează ”Good look!”.

Suntem liberi. S-a întunecat de-a binelea între timp. Ninge şi suntem singuri pe drum. Avem impresia căderii de pe hartă, sentiment ce avea să ne însoţească mereu în călătoria noastră. Mai avem vreo 60 de kilometri până la prima destinaţia călătoriel noastre: Izmail.

Ajungem după o oră de mers prin ninsoare, atenţi la gropile şi denivelările de pe drum. Orbecăim după hotelul la care făcuserăm rezervare prin internet. GPS-ul se declară neputincios. Ne învârtim mai bine de o jumătate de oră pe străduţele ninse, printre căsuţe scunde, aşa cum se pot vedea la noi prin Tulcea, Medgidia sau Sulina. Străzi desfundate, pline de gropi, adevărate capcane acoperite cu zăpadă.

Până la urmă, apelăm la ajutorul unui taximetrist cu o Lada ce stă să se dărâme. După ce ne aduce la destinaţie ne dă de înţeles că trebuie să-i plătim şi întoarcerea fiindcă hotelul e cam departe de centru. Ne învoim. E vorba de echivalentul a vreo şase-şapte lei…

E vineri seara şi, flămânzi după atâta drum, ieşim pentru cină într-un fel de restaurant-club de pe bulevardul principal al oraşului. Un loc plin de tineri, cărora nu poţi să nu le remarci frumuseţea – fie ei băieţi sau fete. Ne înţelegem cu frumoasa ospătăriţă doar prin semne – nimeni nu ştie engleza, nimeni nu vorbeşte româna sau măcar ”moldoveneasca”. DJ-ul mixează hituri ruseşti şi americane. Occidentul pare să vină aici pe filieră rusească.

Cina, foarte bună, ne ridică moralul pentru acea seară –  un grătar excelent alături de pâine neagră şi o salată cu legume proaspete, incredibil de gustoase în plină iarnă, stropită cu vreo două păhărele de vodcă locală şi ceva bere cehească, pe care aveam să o regăsim peste tot în Ucraina.

Explorarea oraşului Izmail rămâne pe a doua zi.

2. ”Vorbiţi româneşte?” ”Moldoveneşte….”

Oamenii, magazinele, maşinile, strada, ne amintesc de România începutului anilor  90. Printre puternice maşini de teren şi vechi modele de Lada, aceeaşi ciudată geografie mentală ne face să ne simţim departe, deşi România e la doi paşi.

Limba română nu e chiar absentă aici. Unii locuitori care ne aud vorbind româneşte ni se adresează, la rândul lor, în limba noastră. ”Ştiţi  româneşte?” întrebăm noi, bucuroşi. ”Moldoveneşte”,  ni se răspunde. ”E acelaşi lucru”, le spunem, până la urmă, celor două tinere cu care intrăm în vorbă într-una din puţinele cafenele cu internet din oraş. Sfârşitul conversaţiei. Fetele continuă să vorbească între ele în ruseşte.

Aici, să te declari român nu e chiar un delict. Dar n-ar strica să te reorientezi. Varianta ”moldovenească” e mult mai comodă, dacă nu vrei să apari ca un ciumat, ne explică Anatol Popescu, preşedintele Asociaţiei  ”Basarabia” a românilor din Regiunea Odesa.

La inceputul anilor 90, în regiune funcţionau 20 de şcoli în limba română – oficial, moldovenească. Au mai rămas doar cinci. Cel mai bine e să studiezi în ucraineană, dacă vrei să ai un viitor aici.

După Primul Război Mondial, mai bine de un sfert dintre cei circa 35.000 de locuitori erau evrei, cam tot atâţia români, restul germani, ruşi, lipoveni, ucraineni, dar mai existau familii de unguri, greci sau albanezi. În 2001, din cei peste 70.000 de locuitori, aproape 40 la sută se declarau ucraineni, 30 la sută ruşi, 13 la sută lipoveni şi 7% bulgari. De români nu e mai ştia nimic. Doar 4% se declarau … moldoveni.

3. Ţara-mamă, Republica Moldova

Am avut noroc să ne aflăm în Izmail chiar în ziua marcării sărbătorii naţionale a României. Asta nu s-a mai întâmplat aici de şapte ani. Peste 100 de români au înfruntat ninsoarea şi prejudecăţile şi au venit la teatrul din oraş. Teatrul, renovat acum câţiva ani, poartă numele clasicului literaturii ucrainene Taras Sevcenko, dar clădirea a fost ridicată în perioada interbelică, sub administraţie românească.

Alămurile formaţiei ”Tharmis” din Chişinău îi ridică pe oameni de pe scaune. Sârba moldovenească e la fel ca la Chişinău, la Botoşani, la Iaşi. Nu ai cum să stai pe scaun.

Sârbă moldovenească jucată într-un local din Izmail (Ucraina) de ziua României
Formaţie din Chişinău, în Basarabia istorică, de ziua României

Conducătorul formaţiei, Valentin Uzun a fost finalist la ”Vocea României” şi este de aici, din Izmail. Tatăl lui Valentin este chemat în scenă. Artiştii primesc din public uriaşe buchete de flori, după moda sovietică.

Spectacolul este oferit de Institutul Cultural Român, prin intermediul Consulatului de la Odesa. Este, până la urmă, o îngemănare fericită între România şi Republica Moldova. Da, Moldova, pe care localnicii o consideră ca pe adevărata lor ţară-mamă. Cei care doreau să meargă la studii universitare în română aveau ca singură variantă Chişinăul, timp de decenii farul cultural pentru Bugeac, ne explică Anatol Popescu.

Acum, românii din sudul Basarabiei au nevoie de paşaport pentru a ajunge la Chişinău. Cursele de autobuz între Izmail şi Chişinău s-au rărit mult în ultimii ani. Dacă drumurile europene se vor despărţi, adică dacă Chişinăul va merge mai departe pe drumul integrării, atunci, cine ştie, poate cei de aici vor avea nevoie şi de viză pentru Moldova, spune Anatol Popescu. România? România e departe. Din nou, aceeaşi geografie mentală.

4. ”Aici nu e Crimeea”

Îl întreb pe Anatol Popescu ce crede despre o eventuală repetare a scenariului Crimeea în regiune. Nu crede într-o asemenea posibilitate, întrucât ruşii nu sunt nici pe departe naţiunea dominantă. Nici măcar ucrainenii – ”naţiunea de bază”, cum spune el – nu sunt majoritari. Aici nu e Crimeea, întăreşte Anatol Popescu.

Această regiune de la malul Dunării, cu lacuri, bălţi şi smârcuri, nici nu se compară cu adevărata Floridă a URSS care a fost – şi mai este – Crimeea. Ruşii nu ar găsi aici mase de pensionari ai nomenclaturii politice, militare sau industriale, care să-i întâmpine cu flori după ce eventual, le- au pregătit venirea, în secret sau nu. În Bugeac ar găsi un mozaic etnic, cu mult mai greu de controlat.

Potrivit recensământului din 2001, în regiunea Bugeacului, cu puţin peste 600 000 de locuitori, există o majoritate relativă de populaţie ucraineană , circa 40%. Bulgarii, ruşii şi românii – care în majoritatea lor îşi zic moldoveni – alcătuiesc grupuri de dimensiuni relativ egale, cuprinse între 17 şi 20 la sută.

Deocamdată, românii din regiune se tem ei de ruşi, dar parcă mai tare de naţionalismul ucrainean. Tradiţional, ei votau în proporţie de peste 60% pentru Partidul Regiunilor al lui Ianukovici. Cu toată influenţa Maidanului, românii Bugeac şi-au menţinut, în proporţie de 50%, susţinerea pentru opoziţia ucraineană, care nu agrează drumul pro-european şi pro-NATO. Aceasta, în condiţiile în care, la ultimele alegeri, opţiunea ucrainenilor pentru partidele pro-vest a fost de circa 70%.

5. Secolul XXI şi sârma gimpată

Izmailul a dat României doi prim-miniştri şi în acelaşi timp comandanţi militari. Pe maresalul Alexandru Averescu, născut într-un sat din apropiere, numit în epocă Babele şi pe Artur Văitoianu, general român, comandant în Primul Război Mondial şi prim-ministru pentru trei luni de zile, la sfârşitul lui 1919. Tot de aici provin marele cronicar sportiv Ioan Chirilă sau muzicologul Gavriil Musicescu. Dar şi numeroase nume demne de menţionat ale culturii ucrainene, bugare, ruse, evreieşti sau germane. În istorie, Izmail era un veritabil creuzet cultural.

În 1790, cetatea otomană Izmail cade în mâna armatelor ruse comandate de generalul Suvorov, după o luptă crâncenă. Turcii au respins ultimatumul rusesc şi s-au bătut cu disperare. Ce a urmat a fost o baie de sânge. Se spune că peste 25.000 de turci, după alte surse chiar 40.000, de la copii din leagăn până la bătrâni, ar fi fost masacraţi de trupele disperate ale generalului Suvorov. Măcelul a ţinut trei zile şi trei nopţi.

Suvorov călare veghează azi parcul central din Izmail. În spatele său, impozanta biserică ortodoxă ridicată după smulgerea oraşului din mâinile turcilor.

Mergem să vedem un monument dedicat războaielor ruso-turce, pe malul braţului Chilia. Puţini ajung aici. Mai ales în acest sezon, în care îţi trebuie o maşină de teren ca să răzbaţi pe drumurile impracticabile. Faţa monumentului e îndreptată spre România – o sugestie că înaintarea poate continua.

România e la câţiva metri, dincolo de gardul de sârmă ghimpată şi de cursul braţului Chilia. Veniţi dintr-o Europă fără frontiere, sârma ghimpată ne trezeşte iarăşi senzaţia de întoarcere în timp şi de îndepărtare în spaţiu.

Semnalul la telefonul mobil trece însă dincolo de sârma ghimpată. Profităm ca să sunăm acasă. Şi evadăm, pentru câteva minute, în secolul XXI.

6. Lanţurile româneşti de la Cetatea Albă

Odată sfârşită experienţa de la Izmail, plecăm spre Odesa, dar facem un mic ocol până la Cetatea Albă. Înfruntăm iarăşi infernul şoselelor din regiune. Dar cel puţin, de data asta, fuseserăm preveniţi, la o staţie de benzină din Izmail. ”Odesa? Road-dizastăr”, ne atenţionează un tânăr cuplu cu o maşină de teren.

Staţia de benzină are reguli ciudate. Un bărbat îţi umple rezervorul şi transmite tipului de la ghişeu , prin staţie, cât ai de plătit. Bagi banii printr-o mică fantă (nu se acceptă carduri) şi primeşti bonul. Apoi, cel de la ghişeu îl anunţă, tot prin staţie, pe cel de afară, că pompa e liberă.

Nu căutaţi Cetatea Albă pe hărţile contemporane. Veţi găsi micul oraş sub denumirea de Bilhorod-Dnistrovskyi.

Cetatea, veche de pe vremea grecilor antici, luată în stăpânire de romani şi bizantini, întărită şi extinsă de domnitorii moldoveni Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, înainte de a fi cucerită de otomani, este astăzi bine întreţinută. Autorităţile locale încearcă să o exploateze turistic. Se plătesc bilete de intrare (cam cinci lei româneşti), iar în interior sunt câteva chioşcuri de suvenire, pe care le găsim deschise.

 

Este duminică şi nu suntem singurii vizitatori, cu tot vântul tăios de pe malul lagunei Nistrului. Întâlnim câţiva turişti individuali şi un grup destul de mare de elevi. Oaspeţii străini sunt însă puţini,din cauza izolării şi a şoselelor în stare foare proastă. Şi mai este, evident, situaţia geopolitică.

 

Un subiect despre care localnicii preferă să discute cu foarte multă prudenţă, în limitele unei corectitudini politice adaptate la specificul local. ”Oamenii de aici vor doar să fie pace. Nimic altceva decât pace”, sunt cuvintele pe care reuşim să i le smulgem viceprimarului Vladimir Mezelinţev.

Vitaliy Penkovskiy, preşedinte al ”Societatii Române naţional-culturale” din Bilhorod-Dnistrovskyi ( nevorbitor de română), crede la rândul său că un scenariu de tip Crimeea n-ar fi bine primit în această regiune. Ne spune apoi că Ucraina este o ţară puternică şi mare, care ar fi bine să aibă un parteneriat cu Uniunea Europeană dar şi cu Rusia.

Şi totuşi, România nu e chiar absentă aici. Un protocol de colaborare între primăria din Cetatea Albă şi primăria oraşului băcăuan Târgu Ocna este aproape oficial. Locuitori ai oraşului Cetatea Albă şi din împrejurimi ar putea ajunge la cură la Slănic Moldova şi Târgu Ocna, urmând a fi ajutaţi şi în obţinerea vizelor. Până acum, ei obişnuiau să meargă în staţiuni din Crimeea, devenită teritoriu interzis din primăvara lui 2014.

Poate aşa se va schimba puţin şi imaginea pe care România o are aici. Sau, cel puţin, cea pe care muzeul local de istorie o prezintă vizitatorilor.

Perioada românească, dintre 1918 şi1940 este redată printr-un tabou cu un jandarm român care bate un ţăran şi câteva perechi de cătuşe. Tatiana Bielaya, directoarea muzeului, ne face însă o favoare şi ne arată câteva obiecte din perioada administraţiei româneşti care nu sunt expuse: titluri de proprietate cu simbolurile regale şi alte acte oficiale, plus o plăcuţă indicatoare a vechii chesturi de poliţie.

7. Odesa: avanpostul Occidentului în Răsărit

Ajunşi la Odesa, avem impresia că ne-am întors în Europa. Pare a fi o mică Vienă – în realitate, un oraş nou după standardele europene. La sfârşitul secolului al VXIII-lea, când regiunea a fost cucerită de la otomani, împărăteasa Ecaterina cea Mare a poruncit să se ridice un oraş european pe acest promontoriu calcaros. Au fost aduşi arhitecţi şi administratori urbani din Franţa, din Austria, din Italia.

 

Ei au transformat Odesa în fereastra Rusiei către Europa de Sud, aşa cum Petersburgul este fereastra Rusiei către Nordul Europei. Hotelul în care am locuit, Frapolli, poartă numele arhitectului italian care şi-a lăsat amprenta asupra oraşului. Hotelul e pe strada Deribasivka, al cărei nume vine de la generalul spaniol de Ribas, care a luptat aici sub steagul Ecaterinei cea Mare. La câţiva paşi, chiar la capătul celebrelor scări Potemkin ( generalul favorit al împărătesei), este statuia Ducelui de Richelieu, guvernator al oraşului la începutul secolului al XIX-lea.

 

Scările ce coboară spre port şi-au câştigat faima datorită scenei groazei colective din filmul ”Crucişătorul Potemkin” al lui Serghei Eisenstein. Un film de propagandă din Rusia Sovietică a anilor 20, dar atât de bine realizat încât se află în programa multor academii de cinema din îngreaga lume.

În timpul mişcărilor revoluţionare din 1905, marinarii de pe crucişătorul Potemkin, s-au răsculat împotriva terorii ofiţerilor. După multe aventuri, vaporul cu marinarii răsculaţi a ajuns în portul românesc Constanţa. Marinarii au fost debarcaţi, şi li s-a asigurat libertatea de către statul român, iar vasul a fost înapoiat statului rus.

 

8. Moldovanka, raiul contrabandiştilor

Declarat porto franco, Odesa a atras de la bun început o lume pestriţă din Rusia şi din chiar afara graniţelor imperiului. Banii se făceau uşor aici. A rămas în legendă districtul Moldovanka, unde contabandiştii aduceau marfa din portul liber prin tuneluri săpate pe sub oraş. Nu e greu de ghicit cine erau cei care făceau legea în Moldovanka…

Ilf şi Petrov, născuţi în Odesa, au plasat acţiunea din nuvela ”Douăsprezece scaune” în oraşul Chernomorsk. Dar toată lumea ştie că era doar o convenţie  – în realitate, teatrul aventurilor banditului Ostap Bender nu putea fi decât Odesa.

Vadim Bacinschi, scriitor şi jurnalist, unul dintre puţinii etnici români existenţi astăzi în Odesa, ne este ghid pe străzile oraşului. Vedem palatul lui Alexandru Scarlat Sturdza – azi, adăposteşte un club de noapte numit, sugestiv, ”Rasputin”. Constructorul palatului a fost un diplomat strălucit, mare filantrop şi autor al primului statut al Basarabiei de după 1812. Era văr al domnitorului moldovean Mihail Sturdza.  Mergem apoi la Palatul Contelui Voronţov, primul guvernator al Basarabiei şi Novorusiei ( 1823-1828).

Mai este Novorusia un concept aplicabil azi?  Vadim Bacinschi e sceptic. ”Văd că cei care luptă în Donbas îşi spun Armata Novorusiei. Dar nu văd ca o asemenea provincie să mai poată fi înfiinţată azi. Cel puţin nu aici, în Odesa”.

9. De la ”ameninţarea românească” la naţionalismul ucrainean

Vadim Bacinschi ne vorbeşte despre spiritul comercial, liber şi pragmatic al Odesei. ”La Kiev sau în vestul Ucrainei, poţi fi ori pro, ori contra. Iar aceste opinii sunt susţinute foarte puternic. Pur şi simplu oamenii trăiesc cu asta. Aici, oamenii nu sunt nici pro, nici contra. Ei vor să facă bani, chiar dacă unii reuşesc mai mult, alţii mai puţin. De aceea, aici nu au fost mari mişcări în ultima perioadă. Cu excepţia evenimentelor din luna mai”, spune Vadim Bacinschi.

El se referă la cei 40 de activişti pro ruşi, arşi de vii în sediul Camerei de Comerţ, unde se baricadaseră după ciocniri de stradă cu susţinătorii puterii de la Kiev. Petrecut chiar în perioada anexării Peninsulei Crimeea, accest episod i-a arătat Rusiei că nu este bine primită în Odesa, oraşul fondat de împărăteasa Rusiei.

Hanna Shelest, cercetător la filiala locală a Institutului Naţional de Studii Strategice, spune că agresiunea rusă din Crimeea şi episodul din luna mai au avut un efect invers faţă de cel scontat la Kremlin:  ”Până în 2014, analişti de securitate şi responsabili ai serviciilor speciale susţineau ideea unei posibile agresiuni din partea României în Bugeac. Se făceau chiar estimări în cât timp ar putea ajunge tancurile trimise de Bucureşti. Evenimentele care au urmat Maidanului au schimbat această percepţie şi au încurajat dezvoltarea unui spirit naţional ucrainean”.

Un naţionalism ucrainean pe care şi Vadim Bacinschi îl vede tot mai prezent în  viaţa oraşului. ”Locuiesc de 27 de ani aici şi până acum nu am văzut atâtea manifestări ale naţionalismului ucrainean.  Avem acum şi Svoboda, şi Sectorul de Dreapta. Aşa ceva nu era ceva obişnuit în Odesa”, spune el.

Situaţia economică rămâne îngrijorătoare. Comerţul resimte şi el sancţiunile impuse Rusiei dar mai ales problemele cu care se confruntă economia ucraineană. De la Maidan încoace, cursul monedei naţionale, grivna, aproape că s-a dublat în raport cu moneda euro, de la 12 grivne pentru un euro în toamna lui 2013, la 20 la sfarşitul lui 2014.

Şi, dacă tot suntem la Odesa, nu putem să nu abordăm şi delicatul subiect al masacrului din octombrie 1941, când trupele române au ucis un număr de 25.000 de evrei, ca represalii pentru aruncarea în aer a clădirii comandamentului militar.

Tunelurile secrete, folosite în trecut de contrabandişti, se dovediseră de mare ajutor partizanilor din timpul războiului. Iar mitologia este întreţinută până în zilele noastre. Catacombele, cu poveştile lor despre bandişi dar mai ales despre rezistenţa din timpul războiului, reprezintă una dintre marile atracţii turistice ale oraşului.

Istoricul Andrei Fylypenko, director al filialei din Odesa a Institutului Naţional de Studii Strategice, ne spune că documentele arată foarte clar că a fost vorba despre trupele române, iar istoricii ştiu asta şi au apărut numeroase studii în acest sens.

Însă în percepţia generală, masacrul continuă să fie atribuit ”fasciştilor” – filmele sovietice cu acest subiect înfăţişau militari şi maşini de luptă cu însemne naziste.

10. Final de călătorie

Părăsim Odesa şi, pentru întoarcere, ascultăm sfaturile localnicilor  şi o luăm spre Republica Moldova, pe la Palanca, apoi prin Chişinău şi de acolo la punctul de frontieră de la Albiţa. E un ocol de peste 100 de kilometri, dar drumurile sunt cu mult mai bune. La ieşirea din Odesa dăm, în sfârşit, peste prima staţie de benzină la standarde europene şi în care ni se acceptă plata cu cadrul – aparţinea companiei petroloiere din Azerbaijan.

Republica Moldova ne apare ca fiind peste regiunea Bugeacului, cel puţin după calitatea drumurilor, felul în care este lucrat pământul sau aspectul satelor. Îmi amintesc de o călătorie în Republica Moldova, de acum aproape zece ani. Veneam dintr-o Românie care la acea vreme deborda de optimism şi aveam să dau de aceleaşi semne ale marginalizării şi lipsei de perspectivă, pe care le-am găsit azi în Bugeac.

Acum, Republica Moldova ne dă o imagine încurajatoare şi îmi place să cred că România, în părţile ei bune, a oferit un exemplu vecinei sale. Spun asta fiindcă, odată intraţi în Moldova, ne dispare acel sentiment ciudat de evadare în timp şi spaţiu, pe care l-am trăit în Bugeac.

Bugeac, pentru turci, înseamnă chiar ”colţ” – colţul dintre Dunăre, Nistru şi Mare – iar asta duce deja cu gândul la o zonă periferică. Poate că şi cei din vechime trăiau aici sentimetul acesta de abandon şi depărtare.

Şi iată că, dintr-o dată, nu departe, pe un promomtoriu calcaros, Europa este implantată forţat, prin poruncă împărătească. Occidentalizarea Rusiei de sus în jos, prin ucaz, nu a dat rezultate, dar la Odesa se pare că a prins.

Odesa trăieşte însă periculos, în vecinătatea Crimeei, la marginea unei adevărate falii geopolitice, ca ultimă frontieră a Europei.

Călătoria a fost posibilă cu sprijinul The Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST), German Marshall Found. Mulţumim Consulatului Român din Odesa pentru sprijinul acordat. 

Sursa: adevarul.ro

 

Ultima ora:

ObservatorZF 30 de ani de business. 3 generaţii de antreprenori: GRUIA STOICA, Grampet

PoliticLudovic Orban va avea întrevederi, la Zagreb, cu Ursula von der Leyen, Angela Merkel şi Donald Tusk

EconomieZF 30 de ani de business. 3 generaţii de antreprenori: GRUIA STOICA, Grampet

ExternOvidiu Nahoi: Revoluția de catifea – unde sunt Cehia și Slovacia după 30 de ani?

EvenimenteEmil Hurezeanu: Anticamera lui ’89 – Despre curaj și eroi invizibili

CulturaFlaviu George Predescu: Gaudeamus. Criticul literar Daniel Cristea-Enache la interviurile DC News

SocialCezar Ioan: Legătura dintre salam (de Sibiu), pui fericiți, coeziune și responsabilitate socială – Agricola Bacău. Cine mănâncă împreună, rămâne împreună!

MoldovaAndrei Vlasceanu: Tragedie antică şi teatru rusesc la Chişinău



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe