de Ovidiu Raeţchi

Au trecut relativ neobservate anunţurile privind recrutările pe care Forţele pentru Operaţii Speciale Române le-au lansat anul trecut. În mai, de exemplu, au fost disponibile 20 de locuri la specialitate Forţe Speciale şi 40 de locuri la specialitatea militară Paraşutişti şi Comando.

Nu e o mişcare izolată. Inclusiv dotările forţelor speciale sunt semnificativ revizuite în această perioadă. Şi asta nu se întâmplă doar în România, ci şi în Polonia, cu care colaborăm puternic (şi) în acest domeniu. Asistăm, în fapt, la o dezvoltare strategică a acestui domeniu pe axa Varşovia-Bucureşti. Nu e vorba de o modă sau de o slăbiciune pentru un domeniu militar care sună spectaculos şi cinematografic – „operaţiuni speciale” – ci de o adaptare vitală la modul de acţiune al Rusiei în zone precum Georgia sau Ucraina, dar şi Siria sau Libia. Unde accentul nu cade, de cele mai multe ori, pe forţe şi atacuri simetrice, convenţionale, ci pe „omuleţi verzi”, atacatori „necunoscuţi” şi „voluntari locali”. În mod realist, nu loviturile directe şi asumate ar trebui să îngrijoreze pe termen scurt şi mediu – acolo suntem sub umbrela NATO şi suntem mai puternici, deşi expuşi în prima linie – ci strategia de destabilizare sub radar, neasumată, care îşi propune să evite un răspuns solidar al Alianţei Nord-Atlantice.

Aici e terenul de joc al forţelor speciale, iar ruşii sunt căliţi şi experimentaţi. România şi Polonia trebuie să aibă capacitatea de a se apăra cu oameni pe măsură. Din acest motiv, vom vedea în următorii ani Forţele Speciale ale României într-o dezvoltare continuă. Şi, pentru asta, nu doar resursa umană de elită (recrutare pe criterii dure, nu pentru că pune un văr o vorbă bună), modernizarea tehnicii de luptă (de la arma individuală la elicopter) şi experienţa partenerilor americani (şi, în mod ideal, israelieni) se vor dovedi factori decisivi. Ci şi prezenţa energică a României în teatrele de operaţii, unde misiunile sunt tot mai limitate tocmai la registrul forţelor speciale. Şi unde poate fi obţinută experienţa decisivă în momente critice.

Aş mai adăuga la această listă un argument – poate subiectiv: militarii români de elită – cei cu adevărat buni – sunt valoroşi nu doar pentru standardele naţionale sau regionale. Sunt printre cei mai buni din lume – şi toate mărturiile din Afganistan ale aliaţilor noştri americani sau europeni atestă asta (lucru valabil, în mod tradiţional, şi pentru Polonia, care a avut eroi memorabili la nivel individual în Primul şi Al Doilea Război Mondial).

Cred că în câţiva ani vom auzi tot mai des vorbindu-se despre performanţele forţelor noastre speciale în misiunile de menţinere a păcii. Şi acesta va fi rodul unui proces început recent, sub ochii noştri, care trebuie să se bucure de un sprijin total al decidenţilor români.

www.adevarul.ro