OraNoua.ro
Publicat în 11 octombrie 2017, 19:11 / elite & idei

Ovidiu Raeţchi: Jihadism şi post-jihadism. Ce urmează după ratarea Califatului?

Ovidiu Raeţchi: Jihadism şi post-jihadism. Ce urmează după ratarea Califatului?
ovidiu-raetchi

de Ovidiu Raeţchi

1. Vârsta inocenţei: În 1914, scrie Scott Anderson în „Lawrence in Arabia. War, Deceit, Imperial Folly and the Making of the Modern Middle East“, diplomatul şi spionul german Curt Prufer cutreieră Orientul Mijlociul şi Egiptul, alături de alţi orientalişti ai Kaiserului, convingând liderii turci şi arabi şi populaţiile locale să se revolte faţă de imperialismul britanic şi să înceapă un război sfânt. Să proclame Jihadul. Vă sună cunoscut?

În mod paradoxal, în acel moment arabii nu aveau încă gustul format pentru astfel de întreprinderi solemne, trăindu-şi ultimele decenii în care “occidentalizarea” reprezenta un miraj. Din acest motiv, orientaliştii “jihadişti” prusaci au fost surclasati, în Primul Război Mondial, de orientaliştii Majestăţii Sale Regina, britanicii Gertrude Bell şi Lawrence al Arabiei, şi ei diplomaţi şi spioni de elită. În locul unui Jihad islamic turco-arab îndreptat împotriva britanicilor, am avut un război intestin de independenţă al arabilor meccani îndreptat împotriva Imperiului Otoman.

2. Prima generaţie: Hassan al-Banna

La doar un deceniu de la sfârşitul Marelui Război în care arabii revin în istorie şi turcii pierd Califatul şi rolul de lider al Islamului, în anul 1928, ideea de Jihad nu le mai sună însă atât de ciudat egiptenilor. E anul în care învăţătorul Hassan al-Banna, născut într-o familie tradiţională de ulama, înfiinţează în Ismailia Frăţia Musulmană. E o mişcare în care vom regăsi trei tendinţe fundamentale – şi relativ incompatibile:

a. O sincronizare cu tendinţele intelectuale anti-Iluministe ale Europei. Era momentul în care europenii, plictisiţi de democraţie, libertăţi şi “materialism”, inventau tot soiul de fascisme şi legionarisme în căutarea “aventurii spirituale” care-l entuziasma pe Eliade;

b. O izbucnire de orgoliu a spiritului arab. Obişnuit cândva să conducă lumea, hrănindu-se cu amintirea gloriei militare şi culturale din urmă cu un mileniu, mai înclinat spre superbie decât alte civilizaţii din pricina structurilor interne de socializare, spiritul arab nu mai era dispus să-şi contemple pasiv decăderea, întârzierea majoră în raport cu Occidentul, supunerea şi dependenţa faţă de acesta;

c. O soluţie ciudată pentru aceste probleme: înaintarea prin întoarcere; modernizarea prin paseism. Acceptând că Islamul are nevoie de o dezvoltare ştiinţifică rapidă, de o aducere tehnologică la zi, al-Banna şi predecesorii săi intelectuali (al-Afghani, Muhammad Abduh, Rashid Rida) ajung la concluzia că acest obiectiv nu poate fi atins decât prin revenirea la puritatea originară a religiei Profetului, a primelor trei generaţii de musulmani, companioni ai lui Mahomed: al-salaf al-saliḥ, predecesorii pioşi – de unde “salafismul”.

Plecând de la astfel de premise, Frăţia Musulmană porneşte la drum indecisă, relativ confuză, în baza unui „fundamentalism moderat”. Ea îşi doreşte o revoluţie spirituală, anti-materialistă, anti-Occidentală, dar, simultan, ţinteşte o modernizare de tip Occidental, dorind să învingă Vestul materialist pe propriul tărâm tehnologic. Mişcarea lui al-Banna înfrunta Europa, dar o face imitând formulele organizatorice din partidele fasciste ale epocii: detaşamente de tineri pregătiţi sportiv pentru luptă în uniforme de cercetaşi, formaţiuni paramilitare secrete la dispoziţia liderului, principiul infailibilităţii Conducătorului (Fuhrerul se numeşte aici Murshid). Iar soluţia ideologică bizară pentru a înfrunta şi a depăşi spiritul Iluminist al Occidentului este Islamul pur, practicat în anul 630.

Frăţia Musulmană a lui Hassan al-Banna practică, spuneam, un “fundamentalism moderat”. Islamul este soluţia, Islamul este calea. Mijlocele de luptă sunt însă, în raport cu ce va urma, relativ gentile. Se urmăreşte, cel puţin declarativ, o reformare amplă a societăţii. După moda vremii, se caută “omul nou”, islamizat, reislamizat. Până când societatea în ansamblu nu va fi însănătoşită şi spiritualizată, Frăţia Musulmană nu îşi doreşte puterea (e drept, nici nu i se permite transformarea în partid politic). În unele cazuri, Frăţia iniţială recurge la asasinat politic sau atentate, dar în logica sângeroşilor ani 30-40, oarecum în maniera Gărzii de Fier, lovind şi fiind lovită (al-Banna însuşi este asasinat, ca răspuns pentru o serie de atacuri anti-guvernamentale), căutând căi pentru a lovi “imperialismul britanic” şi pentru a se adapta la realitatea fondării statului Israel. Nu suntem încă, totuşi, în secvenţa terorismului jihadist pe care îl cunoaştem azi. Doctrinar, nu s-a ajuns acolo; Fraţii încă pendulează între sistem şi anti-sistem; între instituţii şi violentă. Terorismul ridica o problemă pe care aceştia nu ştiu sau, mai degrabă, nu vor să o rezolve: uciderea fraţilor musulmani ca victime colaterale. Un atentat plănuit la Cairo nu loveşte exclusiv şi garantat interesele britanice; e foarte posibil că sunnitul care însoţeşte demnitarul englez vizat să fie şi el ucis. Cum să dezlegi această dilemă?

3. A doua generaţie: Sayyid Qutb, Ali Shariati

În anii 60, islamismul anilor 30 (e foarte importantă secvenţa temporală, veţi vedea) face primul pas spre radicalizare. Se construieşte întregul edificiu ideologic care va face posibil carnagiul al-Qaeda şi Daesh.

După trei decenii de activitate, Fraţii Musulmani contabilizează mai degrabă eşecuri, ani de închisoare, torturi, Liderul egiptean Gamal Abdel Nasser, care se întâmplă să fie o personalitate capabilă să-i eclipseze, cât şi noua speranţă a lumii arabe, are o atitudine fluctuantă faţă de Fraţi; iniţial colaborează, apoi îi arestează, apoi îi eliberează, sperând la o reconciliere. Printre cei care cunosc această experienţă se număra şi Sayyid Qutb (FOTO). Foarte scund, firav, Qutb acuza o experienţă traumatică a Statelor Unite, acolo unde studiază pentru câţiva ani. Dezgustul său sună că un manual de marxism din epocă: societatea americană este materialistă, consumeristă, rasistă, imperialist – o sumă a tuturor relelor. Groaza de Occident se transformă în radicalism islamic pe fondul închisorii şi al torturii. Micuţul Qutb e un tip ambiţios şi dur, pe care suferinţele îl întăresc în credinţă. Scrie cu furie, între zilele de tortură “Jaloane pe drum” şi un lung tratat de teologie. Proclamă că tot ceea ce nu e islamism reprezintă jahiliyya, adică o stare de ignoranţă pre-islamică. Dacă nu îţi asumi conducerea exclusivă a societăţii de către legea lui Mahomed, atunci te plasezi în mod voluntar într-o situaţie de jahiliyya. Nu e relevant dacă eşti, în mod formal, musulman; trebuie să fii islamist. Regimurile politice din lumea arabă a epocii – cel al lui Nasser, de pildă – se fac vinovate de jahiliyya. Sunt, pe scurt, blestemate. Le poţi înfrunta.

Devine acum tot mai influent un concept conex, takfir – nimic altceva decât excomunicarea atât de familiară creştinilor în anii marilor schisme. Problema e că, în lipsa unei autorităţi ecleziastice centrale-situaţie specifică sunnismului – takfirul poate fi rostit de orice grup religios, politic, terorist. Astfel, dacă un nucleu religios oarecare decide că un demnitar nu e suficient de pios, preferând să trăiască în jahiliyya, în ignoranţă spirituală, acesta poate fi excomunicat prin takfir. În mod automat, el poate fi ucis.

Nasser îi cere lui Qutb să retracteze astfel de teze care îl ţinteau în mod direct, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Pe acesta nu îl mai interesează însă viaţa , ci posteritatea pe care i-o oferă martiriul. Refuză şi este executat.

Era momentul în care martirajul devenea o modă intelectuală în lumea islamului combatant. De această dată, filiera era şiită, lucru natural având în vedere faptul că aici liderii religioşi învinşi şi ucişi – deci martirizaţi – reprezintă mai degrabă regula primelor secole islamice. Sociologul iranian Ali Shariati, format în Franţa , la şcoala lui Sartre, scrie “Jihad şi martiriu” în pregătirea revoluţiei iraniene, explicând că sacrificiul de sine în luptă constituie un ultim imperativ moral al războinicului, după ce sunt epuizate toate celelalte : “Martirul intră în scenă când mujahidul a eşuat”.

În acest moment, bagajul conceptual al terorismului jihadist e pregătit. Oricine (musulman sau nu) poate deveni o ţintă dacă alege să trăiască în jahiliyya; pentru musulmani e suficientă proclamarea excomunicării (takfir); iar instrumentul terorii – martirul – a fost legitimat.

4. A treia generaţie: Ayman al-Zawahiri şi Osama bin Laden

Zawahiri vine dintr-o familie foarte respectată în Egipt. A primit o educaţie solidă şi a devenit, aparent, un doctor priceput şi dedicat. Totuşi, acesta e prins în siajul grupului care pregăteşte şi realizează asasinarea preşedintelui egiptean Anwar Sadat, urmaşul lui Nasser care, progresiv, furtiv, schimbă linia socialistă, anti-americană şi anti-israeliană a acestuia cu una relativ opusă. După ce Sadat se arată dispus să încheie pacea cu Israelul, takfir-ul şi executarea sa (de către un grup desprins din Frăţia Musulmană şi pregătit pentru martiriu) devin uşor de anticipat. Tânărul Zawahiri ajunge în închisoare, unde, ca şi Qutb, e torturat. Mai mult, el cedează şi îşi trădează o serie de complici. În compensaţie, devine purtătorul de cuvânt al mişcării. Într-o înregistrare celebră, uşor de găsit pe Youtube, Zawahiri rosteşte o condamnare a regimului egiptean şi o invitaţie pentru continuarea luptei. Pentru a nu-şi păta mâinile cu sângele unui tânăr “dintr-o familie atât de bună”, Hosni Mubarak îl lasă să plece spre Arabia Saudita şi Pakistan.

Adică spre lumea lui bin Laden, care vine – şi el! – dintr-o familie la fel de bună (a se citi: bogată) şi care îşi dedică tinereţea sprijinirii războinicilor panarabi care doresc să lupte în Afganistan împotriva Uniunii Sovietice. Zawahiri îl cunoaşte pe bin Laden; iată întâlnirea explozivă între salafismul forjat în marea universitate-moschee de la Al-Azhar, din Cairo şi wahhabismul saudit care îşi propune, pe filiera gânditorilor purişti ibn Hanbal şi ibn Taymyyia, să instituie un islam strict, literal; iată întâlnirea dintre ideolog şi personajul charismatic; dintre strateg şi finanţator.

 

Prin această întâlnire, jihadismul ajunge la ultimele sale consecinţe. Războiul Sfânt pentru cucerirea întregii lumi în beneficiul Islamului poate să înceapă. Se urmăreşte instaurarea unui regim integral religios, salafit-wahhabit. Până când toată civilizaţia arabă se va ridica la Jihad pentru a-i înfrunta pe “cruciaţi”, terorismul este singura armă eficientă. Precum primii anarho-terorişti ruşi de tip Bakunin-Neceaev, Zawahiri-Laden înţeleg că violenţa generează haos şi neîncredere în autorităţi – deci sporeşte şansele unei revoluţii. Marea problemă cu care cei doi se confruntă este opţiunea tactică: în ce mod ar trebui să înceapă jihadul global? Asigurând baze de pornire în lumea arabă- aşadar cucerind mai întâi, prin revoluţii separate, state musulmane aflate sub jahiliyya (Egiptul, Irakul şi Siria baasiste, Iordania, Pakistan, Arabia Saudita)? Sau proclamând un război civilizaţional, cu potenţial publicitar spectaculos?

După înfrângerea Uniunii Sovietice, care le este atribuită cu o generozitate care îi va orbi, jihadiştii regrupaţi în al-Qaeda aleg prima variantă . Refugiaţi în Sudan după ruptura cu saudiţii pro-americani, bin Laden şi Zawahiri speră să pună mâna, prin atentate teroriste sângeroase, menite să erodeze guvernul, pe putere în Egipt şi alte state arabe. Înregistrează eşec după eşec, şi, după câţiva ani, sunt obligaţi să fugă în Afganistanul taliban. Aici, încearcă a doua variantă: jihadul civilizaţional anti-american. Lovesc ambasade americane din Africa, ţintesc armata SUA, apoi, în 11 septembrie 2001, dărâmă Turnurile Gemene din Manhattan.

Este momentul de inflexiune al jihadismului. Al-Qaeda tocmai a făcut 3000 de victime în inima Americii. Osama şi Zawahiri se arată întregii lumii. Oricine le poate asculta chemarea. Există o şansa teoretică – mică, dar reală – că arabii (sau, mai mult, musulmanii) să se ridice la luptă. Să le accepte chemarea. Să înceapă Războiul Sfânt. Acum putem măsura, pentru întâia dată, cu adevărat, forţa acestui concept atât de minuţios pregătit şi atât de supraestimat încă din anii Primului Război Mondial. Poate deveni Osama noul calif? Poate el fonda, ajutat din umbră de wazirul Zawahiri, un nou Califat universal?

Ei bine, nimic din toate acestea nu se întâmplă. Toată lumea îşi declară simpatia pentru America, nimeni pentru Laden şi Zawahiri. Bush jr, printre multele sale perle şi nerozii, îi înghesuie pe aceştia rapid în munţii din Afganistan, obligându-i să fugă şi să-şi piardă urmă.

Nu, nu vom avea nici Califat, nici Jihad. 

Nici nu mai contează dacă Osama sau Zawahiri trăiesc sau sunt lichidaţi. Potenţialul lor istoric a dispărut.

5. A patra generatie: al-Zarqawi si al-Baghdadi

Ceea ce urmează e doar posteritatea speculativă şi sterilă a jihadismului înfloritor din anii 1980-2002. Sunt mici „ferestre de oportunitate teroristă” pe care le ocupă personaje radical diferite de cele din primele trei generaţii. Aceştia nu mai provin din “familii de vază”; sunt săraci şi, de cele mai multe ori, needucaţi. În raport cu al-Banna sau Qutb, iordanianul al-Zarqawi, lipsit de orice rafinare teologică, e doar un tâlhar, un gangster.

Pentru această generaţie, islamismul devine doar un cover-story pentru a forma organizaţii de tipul cartelului de la Medellin şi pentru a controla contrabanda pe spaţii cât mai largi. Pentru Zarqawi, oportunitatea e oferită de anarhia adusă în Irak de ofensiva americană anti-Saddam. În zonele fără control politic clar, el îşi poate începe afacerile şi decapitările. Profitând de vechea rivalitate şiito-sunnită, e primul jihadist major care practică războiul interconfesional-o dovadă limpede a faptului că un Califat universal nu mai reprezintă o miză. Zarqawi este atât de violent-publicitar, încât până şi Zawahiri (ale cărui atacuri cu bombă au ucis copii în Egipt, de pildă) încearcă să-l oprească, sugerându-i că merge prea departe. Dar Zarqawi nu are o strategie pe termen lung. El se bucură de propria glorie atâta timp cât poate rămâne în viaţă, ştiind că emirii terorii nu supravieţuiesc decât câţiva ani.

Al-Baghdadi, califul Statului Islamic, pare mai degrabă o proiecţie, o invenţie a vechilor servicii de securitate ale lui Saddam Hussein, asociate cu o serie de grupuri infracţionale din Siria. În mod paradoxal, al-Baghdadi reprezintă, în teorie, marele vis jihadist la care teoreticienii radicali au muncit un secol şi pe care Osama nici măcar nu a îndrăznit să-l asume explicit. Asta pentru că planul secret a lui Bin Laden chiar ţinţea un Califat durabil, în timp ce Baghdadi e o fantomă născută din spuma Primăverii Arabe, din vidul de putere care se instaurează în centrul vechii lumi omeyyade şi abbaside, în spaţiul irakiano-sirian.

Dacă statul proclamat de al-Baghdadi nu a reprezentat niciun moment mai mult decât o acoperire pentru contrabandă şi o realitate geopolitică încurajată discret de unii actori zonali, moştenirea sa “de export” va fi mult mai durabilă. Încă din momentul în care al-Qaeda a fost strivită de SUA, jihadismul a făcut pasul către atomizarea on-line. Manualele de terorism jihadist (da, există aşa ceva) au fost traduse în engleză şi franceză, pentru ca mulţi tineri arabi din generaţia a doua şi a treia de emigraţie în SUA sau Europa nu cunosc limba lui Mahomed, deşi se visează mari martiri (astfel de manuale au inspirat, de pildă, atacul de la Boston, din timpul Maratonului). Daesh a perfecţionat acest sistem şi a pregătit atacurile din Europa , care vor rămâne, pentru mult timp, un reper pentru orice jihadist singuratic. Atomizarea jihadismului înseamnă, de fapt,că, de acum înainte, orice “lup izolat” poate produce un carnagiu transformând în armă de ucidere în masă un instrument relativ accesibil (maşină, cuţit).

6. Post-jihadismul

Lichidarea Statului Islamic ne va plasă, pentru o perioadă relativ îndelungată, într-un post-jihadism mimetic. Al-Qaeda va încerca să-şi reia poziţia centrală confiscată de Daesh, iar bătrânul al-Zawahiri va încerca, probabil, o ultima lovitură de graţie, capacitatea lui uluitoare de supravieţuire dovedind că este cel mai viclean dintre fundamentalişti; totuşi, pentru noile generaţii musulmane, Zawahiri pare “too old to rock ‘n’ roll, too young to die”. Mult mai răsunătoare vor fi loviturile izolate, realizate de mici celule auto-radicalizate sau de criminali izolaţi şi imprevizibili. Acestea vor continua, endemic, în următorul deceniu, amestecându-se cu momente de nebunie similară (vezi La Vegas) din zone culturale care nu au nicio legătură cu Islamul.

Pericolul real vine însă dintr-o posibilă transfigurare a radicalismului musulman într-o direcţie nouă, necunoscută. Jihadismul, aşa cum spuneam, a eşuat după 11 septembrie, bin Laden şi Zawahiri fiind marii săi jucători; urmaşii acestora au maimuţărit o confruntare pe care ştiau că nu o pot câştiga. Ideea unui Califat pur, războinic, anti-occidental, condus de un rege-sfânt nu va mai genera mişcări semnificative în lumea musulmană în următoarele decenii, deşi va rămâne întotdeauna în imaginarul Islamului. Extremismul are însă întotdeauna nevoie de noi căi ideologice, de un trup în care să se descarce. Acesta ar putea viza, de pildă, o mare ofensivă împotriva Israelului (greu de crezut, având în vedere eficienţa serviciilor speciale israeliene şi capacitatea acestora de a specula rivalităţile tribale intramusulmane); o confruntare sunnito-şiită extinsă sau o radicalizare expansionistă a unui regim deja existent, cu o bază de putere solidă, nu ipotetică – precum cea a teroriştilor (Turcia? Iran? Arabia Saudită?) Nu e deloc de neglijat potenţialul radical al zonei musulmane din Asia de Sud-Est, aşa cum nu e de neglijat nici scenariul prăbuşirii unei puteri aparent stabile (exemplu: Arabia Saudită), care să genereze un nou haos de un deceniu în regiune. Toate aceste scenarii sunt îngreunate însă de reglajul de putere extrem de riguros din lumea musulmană, acolo unde Marile Puteri au învăţat să practice un joc de echilibru care pare să anuleze mişcările neprevăzute.

Oricum ar fi, după secolul tentativelor jihadiste, lumea musulmană va intra din nou, aşa cum a făcut-o în perioada lui Sayyid Jamāl al-Dīn al-Afghānī, în febra căutărilor ideologice. Va fi un proces lung, nebănuit, care va oferi Europei un interval generos de timp pentru a-şi lămuri propria relaţie cu radicalismul. În timp ce jihadismul se stinge inerţial, zgomotos, sângeros, Europa arată, în mod surprinzător, un apetit proaspăt pentru secesionisme care pot deveni violente, pentru reaşezări teritoriale, pentru voci naţionaliste şi religioase tot mai groase şi mai hotărâte.

(Din Ovidiu Raeţchi – Istoria intelectuală a jihadismului, în curs de apariţie)

Ultima ora:

marius dunca

ObservatorMarius Dunca, la deschiderea Sports Business Academy

radu-magdin

PoliticRadu Magdin: PSD creează antipatie. La următoarele alegeri lumea va vota împotriva lor

noua-republica-gabriel-biris-3858

EconomieGabriel Biriș: Mutarea contribuțiilor – Calcule, probleme și posibile soluții

radu-carp-fcd-3028_n

ExternRadu Carp: Alegerile parlamentare din Austria – populismul ca parte a sistemului politic

Mihai-Daraban

EvenimenteMihai Daraban: OTP, LSRS și CCIR lansează proiectul FIA – Fii antreprenor acasă!

ionut-vulpescu-bw

CulturaIonuț Vulpescu: Fără Olga Tudorache suntem mai săraci cu o lumină

George-Butunoiu

SocialGeorge Butunoiu: Ierarhia preferinţelor pentru angajatorii străini

radu-carp-fcd-3028_n

MoldovaRadu Carp: Există un sistem electoral care poate produce un plus de democraţie în Republica Moldova?



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe