Am păcătuit, din credinţă faţă de job. În toate sfintele zile de Paşte am lucrat, am editat părţi din ediţia de mai a FP, care intră în lucru imediat ce revin colegii la lucru….

Aşadar, în loc de vacanţe exotice – eventual la polii credinţei – am avut parte de o călătorie intelectuală între polii politici, de la o stângă care crede cu o religiozitate aproape fanatică în egalitate socială la o etică liberală care pune statului minimal eticheta de economie socială de piaţă. Am asamblat şi ilustrat texte de, în ordinea apariţiei, Victoria Stoiciu, Zoe Petre (care răspund la întrebarea: Este “stângistul” noul duşman al poporului?), Valentin Ionescu şi Thomas Kleininger (care introduc ordoliberalismul în România).

Discursul Victoriei Stoiciu, coordonatoare editorială la CriticAtac, poate stupefia – pare din trecut, însă ar putea fi din viitor. La finalul discuţiei i-am aruncat, în glumă, un stereotip comunist. Răspunsul vine dintr-un prezent, intelectual şi politic, pe care îl ignorăm.

Versiune needitată.

Mai e religia opium al popoarelor?

Depinde ce înţelegi prin religie – dacă ne referim la ierarhia BOR şi propaganda acesteia, atunci sigur e opium pentru popor, aş evoca în acest context ultimele declaraţii ale mitropolitului de Ardeal, Laurenţiu Streza, care spune foarte clar: “Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu.” De altfel, un studiu IMAS efectuat recent arată că tinerii care manifestă o încredere în BOR sunt mult mai puţin dispuşi să participe la o acţiune de protest de orice fel decât cei care au mai puţină încredere în biserică. Şi nu e vorba doar de revoltă aici, este vorba de o serie de asocieri care vin la pachet cu ortodoxismul, aşa cum este el înţeles şi promovat de BOR – intoleranţa faţă de minorităţile religioase, sexuale, militantismul pentru limitarea unor libertăţi civile, viziunea patriarhală, ierarhică despre societate, în care ordinea existentă e dată de sus şi nu poate fi contestată.

Dacă prin religie înţelegem ceva mai mult – sau mai puţin, ar spune unii – decât ierarhia ecleziastică, atunci lucrurile sunt mai complexe. Teologia eliberării, catolicismul de stânga sunt exemple grăitoare că religia nu inhibă neapărat spiritul justiţiar, ba din contra. Creştinismul evanghelic are un potenţial revoluţionar fantastic, Iisus este contestatarul prin excelenţă – se revoltă împotriva tradiţiei, a bisericii (vezi parabola din templu), ia apărarea tuturor marginalilor societăţii, a prostituatelor, a categoriilor sociale proscrise şamd. Isus şi învăţăturile sale pot fi, dacă vreţi, o sursă de inspiraţie şi un model pentru un pacifist de stânga.

Amen!

Articol publicat pe http://petremunteanu.ideilibere.ro/