OraNoua.ro
Publicat în 31 mai 2017, 19:42 / 1106 elite & idei

Petre Roman: Pentru nereântoarcerea fărămițării Europei

Petre Roman: Pentru nereântoarcerea fărămițării Europei

de Petre Roman

Nenorocirile și tragedia în Europa au venit cel mai des din fărămițare și exacerbarea naționalismului ca expresie radicală și extremistă. Dimpotrivă, stabilitatea și prosperitatea au venit din formele de solidaritate și unificare. Spargerea imperiilor după primul război mondial a condus la apariția bolșevismului și mai apoi a fascismului. Spargerea devenise inevitabilă acolo unde imperiile erau numite, cu dreptate, “închisori ale popoarelor”, imperiul țarist, dar și imposibila dualitate austro-ungară s-au prăbușit iar consecințele pe termen mai scurt sau mai lung au însemnat noi “închisori ale popoarelor”, noi forme de dominare și suprimare a sentimentelor și identităților naționale. România se găsea atunci între orbirea marilor puteri, brusc lansate spre război și posibilul război pentru eliminarea nedreptății la care au fost supuși românii, o lungă perioadă istorică în Transilvania; între două certitudini absolute: una legată de exercitarea unei dominații asupra Europei, alta legată de înlăturarea unei dominații asupra unui popor. Deși diametral opuse, în finalul războiului balanța se înclină miraculos în favoarea României reunite. Să-i zicem o certitudine legitimă a istoriei.

Este interesant de notat că arhiducele Ferdinand luase în considerare cu multă atenție soluția de a oferi României, Transilvania. Asasinat la Sarajevo nu a mai putut realiza acest plan. Însă, în ce privește exercitarea puterii în Europa, destul de repede s-a văzut că nimic nu era rezolvat durabil în urma devastatorului război în care au pierit fără noimă milioane de oameni.

Spre sfârșitul aceluiași secol XX prăbușirea lagărului sovietic părea să fie un mare început de concordie europeană, însă a venit tragedia iugoslavă care nici astăzi nu este pe deplin vindecată. Marea șansă istorică a refacerii unei Europe a luminilor a fost opera unor vizionari, așa cum fusese, fără succes, Nicolae Titulescu, inspirator și fondator al Ligii Națiunilor în anii ’30. Jean Monnet întâi, Maurice Schuman și apoi Adenauer și Charles de Gaulle au gândit proiectul ce părea imposibil al aducerii beligeranților cu un trecut încărcat de dușmănie și război la un model de consens.

În declarația Robert Schuman, din 9 mai 1950, inspirată și elaborată de Jean Monnet, există o precizare mai actuală ca oricând: “În opoziție cu cartelurile internaționale care au tendința de a impune practici restrictive asupra distribuției și exploatării piețelor naționale și

de a menține profituri mari, această organizație (n.a. Uniunea Europeană de astăzi) va asigura fuziunea piețelor și extinderea producției.”

Cred că în bună măsură scepticismul și chiar indignarea multor europeni de astăzi vine din tendința eurocrației de la Bruxelles de a “uita” care a fost piatra de temelie a comunității europene: competiția liberă, reângrădită pe piața unică și protejarea consumatorilor și industriilor naționale de practicile abuzive ale multinaționalelor, numite carteluri internaționale în 1950.

Marele istoric al secolului XX, Fernand Brandel, ne luminează și astăzi cu afirmația sa din 1976:

“O economie națională este un spațiu politic transformat de stat – pentru a face față necesităților și invențiilor lumii materiale – într-un spațiu economic coerent și unificat, ale cărui activități pot fi realizate în comun, în aceeași direcție.”

Am avut onoarea să mă aflu printre cei 17 inițiatori ai Mișcării de la 9 mai 2016 , care a lansat apelul pentru a reinventa proiectul european. Erau politicieni, artiști și scriitori. Constatau că beneficiile formidabile aduse de U.E. tuturor societăților europene s-au brodat în ultimii zece ani și au apărut inegalități și frământări periculoase.

A reapărut o falie între nivelul național și cele transnaționale, care a generat populism și naționalism auto-izolaționist. În sânul ei, Europa suferă de o criză de încredere și lidership într-o combinație cu o fragmentare între și în interiorul statelor membre. “Bruxelles”, spunea apelul nostru, a devenit sinonim cu letargia politică și conducerea U.E de către o elită ruptă de popor.

Un puternic ecou al opiniilor de acest fel ne-a oferit cu câteva zile în urmă Paul Krugman, Premiul Nobel pentru economie în 2008, strălucit jurnalist la New York Times: “Deși Bruxelles și Berlin au greșit în mod repetat în legătură cu starea economică – deși austeritatea impusă s-a dovedit în cele mai mici detalii atât de dezastruoasă economic pe cât o anunțau criticii săi – ele au continuat să acționeze ca și cum ar fi știut toate răspunsurile, iar orice suferință pe acel drum (n.a. al austerității) era, de fapt, o pedeapsă meritată pentru păcate din trecut. Politic vorbind, eurocrații au putut aplica acest comportament pentru că națiunile mici erau ușor de intimidat, prea stăpânite de teama de a fi “tăiate” de la finanțarea europeană pentru a cere ceva rațional. Însă, elita europeană va face o teribilă greșeală dacă își imaginează că se poate comporta astfel cu marii jucători.”

Victoria lui Macron în Franța, o victorie în mod clar a voinței pro-europene, nu trebuie să readucă la Bruxelles sentimentul atotputerniciei.

În fond, chiar François Hollande spunea cu câteva zile înainte de a-și încheia mandatul că “U.E. nu merge niciodată suficient de departe: ea poate fi greoaie și opacă în funcționarea sa, iritantă și îngrijorătoare în ce privește diviziunile din interiorul său.”

Nu am nicio îndoială că ceea ce înseamnă U.E. pentru România e cu mult mai pozitiv decât ceea ce nu ne place. U.E. este în esență un ansamblu de mecanisme, instituții și reglementări care au fost gândite spre a face ca toți europenii să trăiască în libertate și cu o șansă permanentă de prosperitate. Este ceea ce Kant vedea ca ideal: auto-disciplina în libertate.

Noi cei din Europa de Est eliberată de comunismul real am avut cel mai mult de beneficiat. Însă, am avut și avem uneori sentimentul, exprimat de Krugman, de a fi fost intimidați de anumite interese economice extreme care, departe de a se fi armonizat cu cele naționale, au retezat șanse reale pentru producția internă, îndeosebi cea industrială. Problema mea, ca om ce am purtat cu toată încrederea voința pro-europeană în politica românească, este că neâmplinirile noastre europene vin nu atât din impunerile birocratice și chiar umilitoare venite de la Bruxelles, cât și din incompetența și nepăsarea politicii de la București.

Căci nu ne-a fost impusă lichidarea unor activități de producție industrială din moment ce existau încă din 1990 (vorbesc în calitatea de prim-ministru de atunci)mari șanse de privatizare pentru modernizarea producției de camioane, autobuze, tractoare, locomotive și altele cu companii precum Mercedes, Fiat, Siemens sau Renault.Cunoscuta Aerosil economică a lui Schumpeter, a distrugerii creatoare ce însoțește capitalismul, la noi a fost aplicată masiv pe partea distrugerii și prea puțin pe partea creatoare. În 25 de ani, între 1990- 2015, producția industrială (manufacturieră) s-a redus cu 40% în România. Fenomenul este însă global. În aceeași perioadă în S.U.A. reducerea a fost de 33%, în Marea Britanie de 30%, în Franța de 28%. Pe această temă merită să vorbim mai mult cu alt prilej.

U.E. trebuia să fie și până la urmă a și fost un fel de scut care să apere România până și de marile ei slăbiciuni: indisciplină bugetară, incapacitate administrativă, corupție, instituții slabe. Nu este însă acceptabilă nici suspiciunea transmisă zilnic românilor că rezultatele nu sunt suficiente, iar dacă sunt destul de bune, n-ar fi durabile.

Nu trebuie să credem că soluțiile pentru problemele noastre dramatice (lipsa marilor investiții în infrastructură, colectarea insuficientă a veniturilor la buget, situația din penitenciare etc.) vor veni de la Bruxelles. Nu e nici misiunea, nici obligația Bruxelles-ului. E misiunea și obligația noastră. Bruxelles-ul are misiunea de a ne face mai puternici împreună. Orice socoteală, cât de rece și tehnică ar fi ea, ne arată că Europa, sub forma organizată a U.E. e o mare putere pe arena globală și într-o lume globalizată. Sub forma fragmentară, niciun stat național, fie el Germania, nu poate susține competiția cu marii jucători. E o altă certitudine legitimă a istoriei. În lumea incertitudinii globale nu poate fi decât rău dacă suntem singuri. Și să nu uităm că avem o voce în această Uniune. Dacă nu știm să o folosim e cel mai adesea vina noastră.

Ultima ora:

ObservatorVictor Vevera: Securing the Future and unlocking Cybersecurity Solutions

PoliticMarco Badea: S-au încheiat discuțiile între Biden și Putin. SUA au avertizat cu ”sancţiuni severe”. Rusia a amintit de al Doilea Război Mondial

EconomieFlorin Georgescu: România a asigurat echilibrele macroeconomice numai în cadrul programelor încheiate cu FMI, Banca Mondială și CE / Aplicarea terapiei de șoc a reprezentat o succesiune de „victorii à la Pirus”

ExternIulian Fota: Chiar daca pericolul razboiului impotriva Ucrainei s-a mai estompat el va continua sa pluteasca cat timp cererile Moscovei sunt nerezonabile

SocialDaniela Vișoianu: Din seria ”ce aș fi vrut să învăț în liceu”…

EvenimenteVictor Vevera: Securing the Future and unlocking Cybersecurity Solutions

CulturaDan Mircea Cipariu: Regulamentul celei de-a XII-a ediții a Galei Tinerilor Scriitori

EditorialRadu Magdin: Why the German Mittelstand is the way forward for CEE’s businesses



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe