Adriana
Publicat în 13 iunie 2017, 20:05 / 186 elite & idei

Radu Albu Comănescu: Trump: dincolo de aparenţe

Radu Albu Comănescu: Trump: dincolo de aparenţe
+ Observator

Vizita preşedintelui Iohannis la Washington DC va fi amplu interpretată, sunt convins. Sunt la fel de convins că aportul ei la evoluţia pe termen mediu a României îşi va dovedi avantajele, în cazul valorificării transpartinice. Dar ceea ce mai trebuie înţeles este Donald Trump.
Act dificil, pentru că Trump nu a şlefuit niciodată contururile gândirii politice pe care o profesează, iar mass-mediei globale nu-i scapă o vocală ca reînnoit pretext de a-l minimiza în intelect şi conduită. Motive sunt. Vreau să trec dincolo de ecranul de aparenţe, şi refuz dramatizarea cu care Trump e înfăţişat la fel de impredictibil ca o ruletă din propriul Plaza Hotel & Casino. Caricatura generată tinde să ascundă elemente-cheie din ceea ce pare a defini preşedinţia începută în ianuarie 2017.
Cuvântul cheie la Casa Albă: pragmatism. Nu înseamnă că Trump va înregistra succese pe linie; dar nici nu avem în faţă sfârşitul Statelor Unite în versiunea lor postbelică. Realităţile sunt mai moderate.
Votul pentru Donald Trump (pentru discurs mai mult decât pentru persoană) e un dublu şi paradoxal ecou al perioadei wilsoniene de acum un secol, cu precizie. Pe de-o parte, reflectă un izolaţionism american născut din oboseala de a purta pe umeri, solitar, responsabilitatea unei ordini globale axată pe o etică în care economia de piaţă, societatea liberă şi democraţia joacă fără îndoială un rol axial, dar care e întâmpinată cu atât mai multă neîncredere şi critici cu cât ea serveşte preeminenţei americane. În al doilea rând (şi aici e paradoxul), pentru că spre deosebire de acum un secol, în lumea hiperglobală de azi, izolaţionismul este o imposibilitate.
Trump poate reconsidera reperele politicii externe americane pornind de la nevoile exprimate de societatea care îl votează. Rămâne în deplină legitimitate. Tinderea spre izolaţionism şi recalibrarea poziţiei SUA în interacţiunea cu actorii globali survine pe fundalul epuizării atracţiei exercitate de elemente considerate definitorii în ierarhia „frecventabilă” de valori. Refluxul actual al apetenţelor pentru virtuozitate angelică (întodeauna în căutarea unor noi culmi de morală) lasă la vedere limitele unui sistem de gândire construit chirurgical după anii 60, imposibilitatea realistă a Binelui perpetuu, facticitatea corectitudinii politice atunci când ea pierde simţul recompensei (deci al valorii) şi o contestare vie a incursiunilor armate în colţurile îndepărtate ale planetei, cu ecou dens de Vietnam. Adăugaţi consecinţele adânci ale crizei din 2007-2008. Doctrina neoconservatoare (clamând superioritatea modelului american şi necesitatea adoptării acestuia la scară globală, uneori prin intervenţii militare facilitante) s-a tradus prin alianţe dovedite toxice pe termen lung (mă gândesc la cea cu talibanii în Afganistan, la extremiştii religioşi în Irak), şi prin şapte războaie în ultimii 30 de ani. Nu există societate care să vrea să trăiască într-o tensiune permanantă şi atât de vie.
Îmbrăţişând imaginea anti-sistem (în care foarte probabil crede), Trump a putut arăta cu degetul spre disonanţele corectitudinii politice şi spre consecinţele neoconservatorismului. Când setul de idei exprimate a căpătat formă, politologii i-au putut detecta esenţa: era forma cea mai veche şi mai aspră de Republicanism, paleoconservatorismul, trăit în anii 20: protecţionism economic şi social, respingerea imigraţiei (înţeleasă ca ameninţare rasială), societate patriarhală, izolaţionism internaţional în numele suveranităţii. Dacă politicile New Deal ale lui F.D. Roosevelt au pus capăt influenţei paleo, ea a rămasă activă până în anii 60 fără a recupera puterea politică, cu toate că era ilustrată de voci severe (ultima fiind Pat Buchanan) şi păstra teren fertil pentru renaştere în America profundă.
Distanţându-se principial de neoconservatorism, acceptând (cu o marjă de dezinteres) că alte societăţi şi culturi nu pot fi adaptate valorilor americane, refuzând complezenţa faţă de un Islam revendicativ, Trump pare să confirme reflexul paleoconservator. Timpul o va infirma sau confirma, dar între timp triunghiul Iran-Israel-Arabia Saudită, ghimpii Turcia şi Qatar, Rusia, China, tratatele de liber-schimb, NATO şi Uniunea Europeană se vor dovedi probleme mult mai complexe decât considerase Trump-candidatul. Trump-preşedinte le descoperă cu vizibilă neplăcere. Însă noul locatar de la Casa Albă înţelege să-şi exercite responsabilităţile în primul rând faţă de naţiunea americană şi interesele ei, nu faţă de societatea internaţională, iar protecţia intereselor SUA nu ţine de o ideologie, ci de obiective politice precise, urmărite cu pragmatism ireductibil.
Iată de ce sugerez câteva chei de lectură.
(I) Ca principiu de guvernare, Trump intenţionează să reintroducă în politica centrală una din axele de gândire specifice Lumii Noi anglo-saxone, în plină diferenţiere faţă de Europa. Există în ADN-ul american genele unei respingeri instinctive a puterii centrale, provenite din specificul colonizării şi din profilul generaţiilor de colonişti emigraţi pentru a evita politica şi impoziţia religioasă a guvernelor din ţara de origine. E spiritul lui Calvin, al lui Zwingli şi John Knox, e cel al sfântului Augustin, transformat pe Mayflower: puterea nu e un bine. E un rău necesar. Fortifică prin coordonare şi asociere, dar răpeşte din libertatea de origine, din drepturile naturale. Dincolo de diversitatea sociologică, sentimentul public din ultimele decenii e defavorabil guvernului federal, perceput ca abuzându-şi repetat poziţia prin iniţiativele din sănătate, educaţie, prin intervenţii militare, deschiderea necontrolată a pieţei, şi prin favorizarea (sau impunerea) acelei corectitudini politice care, trecând de mizele electorale, a sfârşit într-o juridicizare sufocantă. Americanii, în várii cazuri, nu se simt consultaţi, nici luaţi în seamă. Bătălia dusă pentru sistemul Obamacare (semn de civilizaţie, văzut din Europa) ţinea nu de beneficiile care decurgeau, ci de amploarea lui birocratică, de efectele limitate pentru o parte din populaţie şi mai ales de intervenţionismul guvernului federal în sfera libertăţii individuale.
Trump promite spargerea dinamicii centralizatoare şi revigorarea alternativelor. Calculul e dublu, atât prin a oferi putere statelor împotriva instituţiilor federale (ceea ce îi atrage susţinerea Republicanilor, niciodată iubitori ai omnipotenţei executive), şi de a oferi putere de decizie nivelului local, asociaţiilor, clasei medii, întreprinderi şi indivizilor. Dacă stilul succint de exprimare a ideilor (similar celor 140 de caractere Twitter) şochează gândirea sofisticată a actorilor politici, sociali şi economici clasici, schematismul lor e mai degrabă o expresie de ancorare în eficient, în business thinking.
Forma alertă propusă – presărată cu hiperbole, emfază şi rodomontade – e evident insuficientă pentru a deveni credibil în afaceri externe, în securitate, în fiscalitate, economie, industrie, educaţie, mediu, societate şi cultură, iar Trump o descoperă de fiecare dată când trebuie să-şi nuanţeze declaraţiile. Rămâne în schimb argumentul iniţial, valabil ca intenţie.

II) În domeniul economic, amestecul de iniţiative liberale şi protecţionism, este departe de a cauza ruptura între el şi Republicani. Trump e bine cantonat în cultura de partid şi va continua să o asimileze într-o anumită măsură, cu precauţie. Republicanii nu sunt un bloc; au curente proprii şi flexibilitate în interpretarea propriei moşteniri politice (trimit la acei „Rockefeller Republicans” activi în anii 60-70, favorabili protecţiei sociale, culturii şi inovaţiei, sub egida lui Nelson Rockefeller, guvernator al statului New York). Formula „America First” are toate motivele să placă mediilor republicane atât ca poziţionare business, cât şi ca referinţă patriotică: conceptul îi aparţine lui Andrew Jackson, preşedinte între 1829-1837, iar Reagan îl reactivase cu succes după 150 de ani, pe plan politic. Se traduce simplu: interesul naţional american primează absolut. Contează ceea ce e realizabil şi cuantificabil pentru cetăţean, nu promovarea discursivă a americanităţii ideatice (şi idealizate) în etalon global de reuşită. Trump vrea ansamblul politicilor publice orientat spre crearea de prosperitate şi bogăţie internă, singurul mod de a face America mai puternică. În viziunea lui, creşterea economică e subsumată creşterii proporţionale în putere. Scăderea impozitelor pentru firme de la 35 la 15%, voinţa de a plafona la 33% impozitele individuale, cea de a lichida o parte din administraţia fiscală, de a simplifica legislaţia, de a lăsa statelor federale şi indivizilor un plus de libertate fac parte din acest tropism, chiar dacă după cinci luni ansamblul de propuneri rămâne în stadiu incipient sau deziderat.
Pot să surprindă ideile de a angaja lucrări publice de până la 500 miliarde $, coordonate de la Washington. Din perspectiva Trump, statul federal are în mod cert obligaţia să dezvolte infrastructura, confortând iniţiativa individuală şi dinamica antreprenorială. Nu înseamnă că finanţarea se va face prin taxe şi impozite; dacă finanţarea e deocamdată neexplicată, originea ideii ţine de comparaţia cu extraordinara dezvoltare a Chinei, unde infrastructura coagulează în crescendo o piaţă de 1,4 miliarde oameni. America e în întârziere. Revenirea la cărbune (şi non-reactivitatea administraţiei Trump la problemele ecologice) constituie tot o modalitate de a recâştiga puterea în domeniul industrial, ca şi prin nuclear şi gaz de şist. Energiile alternative rămân pe listă, dar nu primează, şi noul preşedinte pare insuficient consiliat pe capacitatea politicilor ecologice de a crea numeroase locuri de muncă.
Ideile Trump par „ingenue” şi au aparenţe liberale. În realitate ele derivă dintr-un veritabil cult al pieţei, vigilent la „laissez-faire”. Dacă a câştigat voturi atacând China, este tocmai pentru că a ţintit ceea ce europenii înşişi numesc ultraliberalism: un sistem cu exces de dezordine creatoare, în care regulile sunt respectate doar de către unii, unde convenţiile admise internaţional servesc economii agresive, dumpingul este predilect, la fel şi contrafacerile, cópiile de brevete şi costul mâinii de lucru (de adult, de copil…). China nu joacă corect, şi nici Mexicul într-o oarecare măsură, consideră Trump. „America First” se traduce şi prin a scoate armele atunci când concurenţa nu e onestă. Patriotismul de la Casa Albă include acest aspect – care explică şi solicitarea de a vedea membrii NATO alocând fiecare 2% din PIB cheltuielilor militare. Fiecare poate fi patriot pentru ţara lui, dar noua regulă este egalitatea în concurenţă, iar Trump este moralmente pregătit să intre în conflicte economice. (Economia americană mai puţin, iar acest lucru i se reproşează.)
Clasa medie – afectată de criză, de masivele transferuri de capital, bogăţie şi creştere economică din Occident spre Asia –, nu uită să-i recompenseze electoral atitudinea critică şi revanşardă. Proiectele de infrastructură ar aduce 25 de milioane de locuri de muncă, salarizările ar fi ascendent favorizate prin scăderile de taxe şi impozite, iar recuperările din şomaj ar avea loc prin joburi reale, nu subvenţionate, asistate, temporare sau aleatorii. În termeni realişti, o criză ar lovi piaţa americană doar dacă această politică eşuează.

III) Donald Trump, factor de instabilitate în relaţiile internaţionale? Barak Obama dorea să se poziţioneze cu maximă prudenţă raportat la excesele intervenţioniste anterioare. Realitatea s-a tradus în schimb printr-o absenţă accentuată, percepută ca atare şi exploatată de terţi. Nu a servit nici procesului de pace israelo-palestinian, nici relaţiilor cu Orientul Mijlociu, nici reconcilierii cu un Iran rămas capabil să producă „in secretum” armament nuclear. Revenirea în forţă a Rusiei ca vechi factor de echilibru a devenit astfel posibilă, iar Kremlinul nu a ezitat o secundă.
Trump admite că fiecare stat îşi poate urmări interesele vitale şi strategice, fără a fi legate de cele ale Americii. Aceasta pregăteşte terenul pentru rivalităţi. Eroarea de a cădea, săptămâna trecută, în jocul disputei între Arabia Saudită şi Qatar îngreunează ceea ce preşedintele îşi fixase ca obiectiv: o redistribuţie a mizelor în Orientul Mijlociu, renegocieri cu Emiratele Arabe Unite, reluarea legăturilor cu regatul Iordaniei, refacerea alianţei ferme cu Israelul. Pe de altă parte, dacă Rusia putea să contribuie la eradicarea djihadismului din regiune, atunci alianţa dintre Moscova şi Trump nu putea fi decât firească. Principiu egal cu vechea alianţă Roosevelt-Stalin.
Nu îl cred pe Trump pro-rus. Kremlinul oferă iluzii optice, încercând să maximizeze mediatic o realitate mai modestă, legată de tatonările echipei lui Trump în căutarea răspunsului la sugestia unei acţiuni comune împotriva pretinsului califat djihadist. Calculele moscovite nu au adus beneficiul scontat; şi dacă mâine interesele lor s-ar ciocni cu cele americane, orice alianţă ar înceta fără preaviz şi peste noapte. Trump aplică acelaşi criteriu asupra NATO: e obsolet pentru că aduce a contract în care părţile nu şi-au respectat obligaţiile. Eficienţa business-like trebuie să prevaleze, chiar dacă ea riscă să atingă principii de parteneriat şi încredere. Pragmatismul domină şi în relaţiile cu China. Beijingul nu e onest; joacă neloial pe piaţă; răspunsul nu poate fi decât un război economic. Ecuaţia e simplificată… Donald Trump e el însuşi un „Ucenic” în relaţiile internaţionale, descoperind cât de dificil gestionezi o atitudine radicală; dar e departe de a crea dezordine în lumea multipolară de azi. Vrea o ordine, dar o ordine favorabilă Statelor Unite. Iar România pare că a sesizat deplin acest moment.

IV) Tot cheia de lectură jacksoniană e necesară pentru a înţelege relaţionarea cu Europa şi NATO. Văzută din Biroul Oval, UE nu-şi joacă rolul propus iniţial nici în materie economică, nici în securitate. Structură informă, lipsită de soliditate, incapacitată în sfera economică şi monetară, ea eşuează repetat în raport cu ameninţarea islamică, e nesubstanţială în identitate şi incertă ca tip de instituţie sau proiect. Mai mult, în Europa Trump recuză aceleaşi aspecte pe care le denunţă şi-n guvernul federal american: un Bruxelles-Washington birocratic impunând reguli şi uniformizând statele membre. Să vrea să distrugă UE e absurd; de ce, când UE se autodistruge prin incapacitate?
Brexit-ul apare aşadar salvator, fezabil, chiar meritoriu în ciuda consecinţelor dovedit greu estimabile pentru Londra. Conservatoarea Theresa May e plasată în antiteză cu Angela Merkel, în speţă asemenătoare lui Obama prin corectitudine politică, acţionând în spirit contrar intereselor naţiunii. Britania ar fi aliatul american privilegiat, mai puternic economic după ieşirea din chingile unioeuropene, aliat adept al celor 2% pentru apărare, stabil politic, fidel militar. Alţii, din Europa centrală şi orientală, i s-ar putea alătura (Vişegradul) sau Olanda, nemulţumită de Bruxelles. Că situaţia nu e tranşabilă ca un nod gordian, Trump îşi poate da seama din dezorientarea britanică şi glaciala unitate europeană anti-brexit.
În NATO, neregulile sunt de ordin contabil. Cu excepţia Greciei, Estoniei, Portugaliei şi Marii Britanii, acordurile Riga 2006 cu privire la alocarea a 2% din PIB bugetului militar nu au fost respectate. Dimpotrivă, Franţa şi Germania au diminat procentul. În finanţarea NATO, SUA contribuie cu 72,5%, cheltuind 3,5% din PIB (generând un raport de 625 mld.US$ faţă de 224 întreaga Europă). Când Franţa decide să intervină în Mali, solicită drone şi avioane de la Washington; Germania îşi lasă securitatea pe mâna terţilor, cu cheltuieli minime; NATO trebuie să fie permanent la disponibilitatea europenilor, în fosta Yugoslavie sau în Mediterana; iar nota de plată este remisă Casei Albe. Calcule elementare ale echipei Trump demonstrau inechitatea din partajul sarcinilor de apărare. Întrebarea putea fi în ce măsură securitatea SUA este mai puternică atunci când mii de soldaţi şi material sunt trimise în serviciul securităţii europene în loc să fie folosiţi în interes naţional. Suplimentar, nu Rusia este duşmanul SUA şi al NATO, aşa cum încercau să acrediteze ideea administraţia Obama şi CIA – alt braţ al guvernului central –, ci Islamul. De ce s-ar îndrepta cheltuielile militare pe o strategie care nu reflectă realitatea? Dacă există clarificări de dat, ele sunt de datoria Europei, iar perimarea NATO e înţeleasă din acest punct de vedere… Între timp, încă o dată, poziţia Biroului Oval a regăsit nuanţările necesare.

Paradigma de acţiune cu care Trump şi-a început preşedinţia este simplă pentru că vizează profitul în numele Americii, chiar dacă riscă să-şi suprasolicite executivul, să supraestimeze capacitatea SUA de a se impune la nivel planetar şi să-şi înstrăineze considerabil mai-vechii aliaţi. Tranzacţionalitatea e piatră angulară. În schimb, celebrul răspuns al lui Catargiu („Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă aşa se pierde Ţara”) s-ar potrivi poziţionărilor dificile, inconsistenţelor şi ritmului lent de avans cu care se confruntă iniţiativele Casei Albe. Societatea internaţională nu este întotdeauna tranzacţională, nici expeditivă, iar până în acest moment Donald Trump nu pare să accepte magnitudinea reală a globalizării şi modul în care ea inervează ţesutul eco-social cel mai avansat al Americii. Blocajele şi dialogul dificil vor fi pe agendă. În cazul relaţiei cu Europa, datoria României – validată ca partener statregic – , va fi să asume o poziţie de mediator inteligent pentru că preşedinţia Trump are toate şansele de a rămâne în parametri funcţionali, ţinând cont de rolul regularizator al instituţiilor de Stat. În ce Europă o vom face, şi în ce fel – e un subiect care merită explorat pe viitor.

Radu Albu-Comănescu este lector la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Este specializat în instituţii şi guvernanţă, doctor în istorie şi cofondator al Cluj Business Forum.

Ultima ora:

ObservatorAndreea Paul: Digitalizarea administrației – România are nevoie de un plan coerent pe verticală

PoliticSebastian Burduja propune o întâlnire cu părţile implicate în problema gunoiului şi constituirea unui grup de lucru

EconomieBogdan Chiriţoiu: 2020 a fost clar un an diferit; pe ansamblu economia noastră a mers surprinzător de bine

ExternMarco Badea: Moștenirea politică a lui Netanyahu nu va fi o națiune mai sigură, ci o societate israeliană profund fracturată, care trăiește în spatele zidurilor

SocialManuela Catrina: Ne luptam cu birocratia, iar unii cred ca hartia e mai safe

EvenimenteAndreea Paul: Digitalizarea administrației – România are nevoie de un plan coerent pe verticală

CulturaIonuț Vulpescu: Proiectul pe care l-am inițiat, prin care mi-am propus să rezolv una dintre problemele dificile cu care se confruntă în special muzeele, a devenit lege!

EditorialCorneliu Vișoianu: Voluntarul și Club România după 10 ani | Bogdan Gavrilă, Spiritul Voluntarului care dă, fară să aștepte răsplată ci doar construiește ”Zero-risk” society



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe