Matei Bogdan
Publicat în 12 februarie 2020, 20:48 / 38 elite & idei

Radu Carp: Evaluări și perspective ale filantropiei în România

Radu Carp: Evaluări și perspective ale filantropiei în România

Asistența socială românească a cunoscut după căderea comunismului un parcurs ce merită luat în seamă, deși sunt încă multe de făcut, iar în acest context un loc important îl are Biserica Ortodoxă Română, care în ultimii ani a investit enorm în acest sector. Despre cum stăm actualmente la acest capitol ne-a vorbit recent profesorul Radu Carp, director al Şcolii Doctorale de Ştiinţe Politice din cadrul Univer­sității din București, cadru didactic cu expe­riență pedagogică în diferite instituții de învățământ euro­pean, universitar preo­­cupat de relaţia Stat-Bi­serică în Europa și căutător al unei viziuni creștine a democraţiei româneşti.

Domnule profesor, statistici recente arată că în doar ultimii cinci ani Patriarhia Română a cheltuit nu mai puțin de 100 de milioane de euro în direcția serviciilor social-filantropice. Puțină lume cunoaște acest lucru, iar mass-media pare total neinteresată să aducă în fața opiniei publice acest efort financiar deosebit al Bisericii îndreptat spre segmentul de populație cel mai defavorizat din țară: bătrâni, bolnavi, copii din familii sărace sau cu părinți plecați în străinătate. În ce constă eficiența Bisericii în acest domeniu în comparație cu alte organizații nonguvernamentale?

Există diferențe foarte mari în ceea ce privește asistența socială raportată la diferitele județe ale României. Acolo unde statul a păstrat un oarecare monopol, rezultatele nu se văd, pentru că acesta nu poate să gestioneze eficient problema asistenței sociale. De ce? Pentru că tendința auto­rităților este să birocratizeze, să angajeze mai multe persoane, să existe cât mai multe documente. În județele în care Biserica s-a implicat mai puțin, asistența socială este total ineficientă, în schimb, în județe în care implicarea Bisericii este mare, rezultatele se văd, și la nivel calitativ, în sensul îmbunătățirii serviciilor, dar și la nivel cantitativ. Am luat drept exemplu județul Alba, unde practic există o „concurență” între trei furnizori de servicii de acest fel: bisericile Ortodoxă, Catolică și Protestantă. De ce Biserica este mai bună în gestionarea acestei probleme? Diferența este dată de partea spirituală, pentru că în asistența socială este nevoie și de înțelegerea nevoilor persoanei, nu este doar o simplă problemă de sănătate. Sănătatea care se întreține prin credință este fundamentală în tipul acesta de asistență socială. Acest lucru se vede cel mai bine la cei care beneficiază de servicii sociale și medicale aflându-se în pragul morții. Cei care beneficiază de îngrijiri paliative practic nu pot fi tratați deloc de un asistent social și chiar de către un medic. Aici, rolul Bisericii este de a oferi acea compasiune atât persoanei care se află în pragul morţii, cât și familiei, după trecerea la Domnul a persoanei respective. Am cunoscut cazuri de persoane care nu au beneficiat de această asistență spirituală și care au suferit mult mai mult, chiar dacă au avut parte de o îngrijire medicală excep­țională. Biserica are această calitate de a se îngriji și de sufletul bolnavului, în cadrul ei gă­sindu-se totodată persoane foarte bine pregătite în domeniul asistenței sociale, dar și medicale. Am cunoscut oameni devotaţi credinței, chiar monahi, care au făcut o facultate de medicină sau de asistență socială, și-au definitivat studiile și au reușit la rândul lor să fie exemple în comunitate. Există preoți care sunt în același timp medici de familie și reușesc să facă asta cu egală competență, există, la fel, preoți care sunt foarte buni în asistența socială, având grijă nu numai de acele așe­zăminte, ci de fiecare om în parte. Există foarte multe asemenea locuri în România, unde oamenii Bisericii îngrijesc aceste persoane aflate în dificultate și drămuiesc fiecare ban cu înțelep­ciune, având o mai mare responsabilitate față de fondurile care sunt alocate acestui tip de acti­vități. Sunt multe exemple care se pot da de asemenea stabilimente în care beneficiază de asistența necesară cei aflați în nevoie.

Anul trecut ați participat la un seminar, organizat la Sibiu, legat de implicarea cultelor religioase în domeniul social și medical. Ce s-a discutat acolo? Ce ar trebui făcut pentru ca asistența social-filantropică să devină un serviciu cu adevărat viabil în România?

Sunt multe probleme ale sistemului. Noi organizăm acest seminar încă din 2005. L-am organizat multă vreme la Sighișoara, pentru că acolo sunt mai multe așe­zăminte de acest fel care sunt administrate de Biserică. L-aș da ca model aici pe părintele Ovidiu Dan, care a făcut un centru de zi absolut extraordinar și oferă acest tip de asistență alături de oamenii Bisericii. Tot aici l-aș da ca exemplu pe doctorul Petru Oprean, care în calitate de creștin are două astfel de așezăminte, unul la Laslea, și altul în Sighișoara. Acolo s-a creat, să zicem așa, ceva de urmat pentru tot restul țării. Anul acesta l-am făcut la Sibiu, unde am fost găzduiți de Academia Evanghelică. De ce? Pentru că și ei ne-au spus că sunt inte­resați de felul în care pot conlucra în teritoriu toate cultele din România, în special cele creștine, pentru rezolvarea acestor probleme de asistență socială. Sigur că nu există teoretic nici o discriminare între culte în ceea ce privește absorbția acestor fonduri oferite de către stat. Cultele participă la licitații în condiții de egală transparență, nimeni nu se plânge de asta, însă există mai multe piedici, mai multe obstacole, care sunt comune tuturor celor care sunt implicați în asemenea servicii. De exemplu, unele primării sunt mai înțelegătoare față de acest fenomen, altele mai puțin, în sensul că unele primării pun la dispoziție gratuit anumite imobile, sau din banii primăriei se alocă fonduri și oferă acest tip de asistență socială; alte primării preferă ca din veniturile proprii să finanțeze concerte sau manifestări electorale. Aici este o varietate foarte mare și mulți dintre cei implicați practic în această activitate se plâng de faptul că birocrația a crescut foarte mult, se cer foarte multe documente și practic cei implicați în asistența socială nu mai au timp de îngrijirea efectivă, căci trebuie să completeze foarte multe documente. Aceasta a fost și principala cerință a lor în cadrul acestui seminar, și către Ministerul Muncii și către Ministerul Sănătății: debirocratizarea. Biserica nu poate să intervină prea mult în acest proces, poate să ofere un exemplu de bune practici prin gradul redus de birocrație pe care-l practică, dar atât. Este sarcina statului să vină cu soluții concrete pentru a ușura activitatea.

Mai este o altă problemă fundamentală în România: se alocă foarte mulți bani ca prestații sociale. Iată, astăzi avem discuția: cât ar trebui să fie alocația pentru copii, și mai puțin se intervine cu acești bani în mod direct, în sensul de a oferi hrană, medicamente sau adăpost pentru oamenii în nevoie. Aici se investesc mai puțini bani, din păcate. Pentru Biserică și pentru organi­zațiile care activează sub patronajul Bisericii este foarte important ca accentul să se mute în direcția aceasta concretă, a oferirii de sprijin. Sunt puține fonduri alocate, de exemplu, meselor calde care pot fi oferite celor aflați în îngrijirea Bisericii. Aici ar trebui să fie mult mai relaxată abordarea, iar accentul să cadă mai degrabă către prestații directe, nu neapărat în bani. Degeaba ai un cont în bancă în care primești o prestație socială de acest tip dacă tu nu te poți deplasa să beneficiezi de ea.

În acest sens aș aminti aici măsurile de stimulare ale nata­lității. Sunt unele state care oferă mai mulți bani, dar constată că nu crește natalitatea, iar alte state, precum Israelul, care are o abordare comunitaristă aș spune, în care familiile primesc sume de bani pentru a avea grijă de copiii altor familii. Odată ce un copil se naște, el este nu numai în îngrijirea părinților săi naturali, căci alte familii pot veni în sprijin, nu statul. Este un tip de ajutor indirect, care are drept consecință creșterea natalității.

La fel se pune problema în Austria, sau în Germania, unde acum se merge pe politici sociale mai sofisticate, în sensul de a acorda mai mult timp liber părinților și a investi mai mult în grădinițe, în creșe, în tot ce înseamnă pregătirea copiilor după grădiniță și după școală. Nu se merge nici atât de mult încât copiii să se simtă abandonați de părinți și aflați doar în grija autorităților, dar nici prea puțin, ca familia să suporte o povară greu de suportat. Se încearcă găsirea unui astfel de echilibru. Iarăși, Biserica oferă aici un alt fel de sprijin acestor familii, în sensul că ea poate arăta acestor familii mult mai bine decât un asistent social obișnuit de ce este nevoie de perpetuarea lor.

Într-un interviu recent acordat postului Radio România Actualități spuneați că Biserica Ortodoxă are în ceea ce privește filantropia o filosofie proprie și chel­tuiește în consecință banii alocați serviciilor sociale într-un fel anume. Care ar fi, după părerea dumneavoastră, specificitatea ei în acest sector? Ce oferă Biserica în plus față de ONG-urile implicate în acest tip de activitate?

Biserica poate oferi în primul rând compasiune, poate oferi acest ajutor spiritual de care este foarte multă nevoie. Am avut de a face cu un incident tragic, moartea unei realizatoare tv, Cristina Țopescu. A murit singură, nimeni nu a căutat-o dintre amicii virtuali. Lucruri de genul acesta nu se pot întâmpla atunci când o persoană este angrenată puternic și veritabil în structurile Bisericii, ale unei comunități, pentru că acea comunitate este mult mai solidă decât orice rețea socială. Acea comunitate poate să ajute sau să fie alături de persoanele respective oricând. Ceea ce s-a întâmplat ar trebui să fie un semn de reflecție foarte profundă a faptului că începem să suferim de această boală a singurătății, că din ce în ce mai mulți indivizi suferă de această boală a singu­rătății, și singura instituție care poate oferi alinare în aceste cazuri este Biserica. Oamenii trebuie să înțeleagă acest lucru. Orice remediu este artificial, orice încercare de a găsi liniștea sufletească în experimente nu duce nicăieri. Singura comunitate veritabilă, după părerea mea, este cea creată în interiorul Bisericii. Nu degeaba în timpul slujbei credincioșii își strâng mâna, se salută, vorbesc între ei, sunt obligați să facă asta, dacă sunt cu adevărat credincioși, pentru că ei formează o comunitate, ei sunt de fapt Biserica. Este o Biserică vie. Dacă o persoană nu a venit o săptămână la biserică, atunci alte „mecanisme“ intervin automat pentru a facilita integrarea persoanei respective în comunitate.

Cum vedeți actualmente asistența socială la nivel național? Există diferențe între județe în ponderea aceasta pe care o are Biserica Ortodoxă Română, celelalte culte, ONG-urile și Statul român?

Sunt diferențe foarte mari pentru că depinde foarte mult de autoritățile locale. Acolo unde autoritățile locale au înțeles că nu pot face față situației, că oricât de multe persoane ar angaja tot mai este nevoie, și s-a lăsat în sarcina Bisericii, lucrurile au început să meargă foarte bine. Acolo unde nu s-a înțeles acest lucru, s-a continuat prin folosirea total ineficientă a banului public. Repet, faptul că ai mai mulți angajați nu garantează decât un număr mai mare de hârtii. Nu garantează o îngrijire mai bună a celor care sunt în suferință. Mai este o problemă. Sunt persoane din partea statului care ar putea să ofere aceste servicii, dar pe o perioadă limitată, pe o perioadă de opt ore pe zi, or sunt unele persoane care au nevoie de acest tip de asistență 24/24 de ore pe zi. Cred că nu putem pretinde nici unui angajat la stat să asigure acest tip de îngrijire, dar cei care țin de Biserică știu clar că este menirea lor ca în orice moment să poată să fie disponibili lângă persoana care se află în nevoie, fără să numere minutele până la sfârșitul programului, fără să contorizeze orele suplimentare.

Există actualmente un curent care dorește ca, în primul rând, Bisericii Ortodoxe să i se taie complet fondurile pe care le primește de la stat în calitate de cult majoritar în România. Cum comentați această viziune, în condițiile în care Biserica Ortodoxă Română este, la ora actuală, cel mai mare filantrop din punctul de vedere al contribuției în lucrarea socială românească?

Orice ban investit în asistența socială a Bisericii se întoarce de cel puțin două ori în bugetul statului. Cu alte cuvinte, Biserica nu are în îngrijire numai persoane care nu mai pot face față absolut deloc vieții de zi cu zi. Ea are în îngrijire și persoane care se află în imposibilitate temporară, care au avut accidente de muncă și care se recuperează, sau persoane care pur și simplu au nevoie de o îngrijire socială după cea medicală, sau în timpul celei medicale, pentru a se recupera. Asistența socială, bine canalizată, de calitate și făcută de cei care au vocația respectivă, îi ajută pe acești oameni să se întoarcă în activitatea lor zilnică. Dacă nu-i ajutăm și le creăm o dependență față de ajutoarele sociale, atunci societatea întreagă pierde. Datorită migra­ției masive și altor considerente, România are un deficit de persoane active în câmpul muncii. De aceea, este nevoie ca asistența socială să nu creeze dependență. Mai este ceva. Fondurile alocate Bisericii Ortodoxe sunt foarte puține. Este un mit faptul că statul acordă foarte mulți bani. Biserica nu face competiție neloială statului pentru că nu are cum, nu are acele fonduri la dispoziție. Ceea ce se cheltuie de către Biserică nu vine neapărat de la stat, ci rezultă și din veniturile proprii ale Bisericii Ortodoxe, vin și din donațiile credincioșilor, căci sunt foarte multe persoane care donează știind că semenii lor vor putea să aibă parte de îngrijiri spirituale și în egală măsură sociale și medicale. Sumele de bani care vin de la stat reprezintă, aș zice eu, un imbold mic pentru realizarea unui scop important și absolut necesar în societatea românească de astăzi.

Începând cu anii 2007-2008, odată cu protocoalele de colaborare dintre Biserică și instituțiile statului, s-a observat treptat o diversificare a acti­vității social-filantropice a Bisericii și o profesionalizare din ce în ce mai înaltă a personalului angajat. În acest sens, ce credeți că ar trebui să mai facă Biserica pentru a funcționa și mai bine segmentul serviciilor sociale în România?

Cred că ar trebui să existe o discuție foarte serioasă legată de destinația fondurilor europene, pentru că impresia mea este că în România se pierd foarte multe fonduri europene, fiind alocate pentru inserția pe piața muncii, pentru pregătirea profesională. Sunt programe care nu au nici o finalitate, dar care absorb nejustificat foarte mulți bani. Cred că atenția ar trebui să cadă și pe încurajarea pregătirii de specialitate a acestor persoane care sunt în cadrul Bisericii și care au dreptul de a primi o instruire adecvată. Cred că atât univer­sitățile, cât și formatorii ar trebui să aibă o ofertă mult mai flexibilă, în sensul de a nu pretinde neapărat cursuri de master de doi ani, sau licențe de trei ani, ci de a oferi cursuri în domeniul asistenței sociale mult mai scurte. Vă pot da un exemplu. Anul trecut eram la Viena, invitat la universitate, și în camera de lângă mine din casa de oaspeți era o călugăriță de la o mănăstire din Austria care venise la universitate pentru un curs de o lună și jumătate în domeniul asis­tenței sociale, un curs destinat special personalului bisericesc. La noi administrațiile încă nu s-au adaptat, încă nu au înțeles că, pe lângă această misiune de a oferi cursuri de lungă durată, este nevoie de cursuri punctuale, un curs, spre exemplu, despre cum să gestionezi îngrijirea la domiciliu, concret, dincolo de îngrijirea în așezăminte speciale, ci strict despre cum să gestionezi relația cu persoana aflată în suferință pentru a afla de ce are ea mai multă nevoie. Cunoștințe de acest tip nu pot fi oferite doar de către teologi, ci este nevoie de o colaborare între asistenții sociali, teologi, între profesori și studenți, este nevoie de cursuri practice, și cred că pentru aceste cursuri aplicate ar trebui să existe mai mare atenție pentru a atrage fonduri, căci ele există. Ele pot avea consecințe pe termen lung, fiind mult mai utile decât iluzia că la sfârșitul unui astfel de program cineva știe să facă o afacere. S-a dovedit că multe astfel de proiecte nu duc nicăieri. Cei care participă nu numai că nu-și deschid propria lor afacere, ci până la urmă abandonează cu totul ideea de a face ceva pe cont propriu.

https://ziarullumina.ro/

Ultima ora:

ObservatorMarius Stoian: Din păcate observ că nu se înțelege ce este cu prezența în stradă a unor patrule militare cu vehicule de lupt

PoliticKlaus Iohannis: Până la finalul anului economia își va reveni și lucrurile vor intra în normal. Vom sprijini oamenii și firmele

EconomieAnca Dragu: Avem de ales între recesiune controlată și criză economică haotică

ExternRadu Carp nu vede cu ochi buni răspunsul dat de UE pandemiei de coronavirus: Este total inadecvat din moment ce Europa a devenit principalul focar de infecție

EvenimenteCristina Popescu: Romfilatelia introduce în circulație vineri, 20 martie, anul curent, emisiunea de mărci poștale intitulată Aniversări. Evenimente. Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere

SocialVasile Sebastian Dâncu despre frica și așteptările românilor în contextul social actual

CulturaTheodor Paleologu: Ideea că suntem atotputernici e o imensă iluzie. Cine sunt ”dedesubtologii”?

EditorialFlaviu Predescu: Apa în Bucureștii secolului trecut, ce se împărțea aproape în fiecare sâmbătă



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe