Matei Bogdan
Publicat în 17 octombrie 2018, 10:57 / 50 elite & idei

Radu Carp: Ucraina, locul confruntării între „A Doua Romă“ şi „A Treia Romă“

Radu Carp: Ucraina, locul confruntării între „A Doua Romă“ şi „A Treia Romă“

de Radu Carp

Conflictul dintre Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ortodoxă Rusă are rădăcini adânci în istorie, aşa cum toate conflictele legate de jurisdicţia ecleziastică în cadrul Ortodoxiei au o vechime îndelungată, premerg formării statelor moderne şi continuă chiar şi după formarea acestora.

Aceste conflicte au fost îngheţate în timpul Războiului Rece, status-quo-ul politic fiind îndeobşte respectat de Biserici. Destrămarea a două mari federaţii de state pe teritoriul cărora trăiesc comunităţi ortodoxe, URSS şi Iugoslavia, a dus la „dezgheţarea“ conflictelor legate de jurisdicţia canonică. Pe teritoriul fostei Iugoslavii s-a pus problema dacă Biserica locală din Macedonia (de Nord, mai recent) are dreptul la o existenţă proprie, autonomă (autocefalie). Pe teritoriul fostei URSS, BORu a disputat cu BOR jurisdicţia asupra teritoriului Republicii Moldova, ajungându-se la un compromis, în sensul coabitării celor două jurisdicţii (un compromis artificial, din moment ce pe un anumit teritoriu ar trebui să existe o jurisdicţie unică). Ȋn Estonia, BORu şi-a apărat jurisdicţia asupra credincioşilor ortodocşi, în marea lor majoritate de etnie rusă dar, pentru prima data după destrămarea URSS, Patriarhia Ecumenică a ales calea confruntării directe, considerând că are jurisdicţie asupra tuturor credincioşilor ortodocşi, indiferent de etnie. După proclamarea jurisdicţiei Patriarhiei Ecumenice în Estonia, Patriarhul Bartolomeu a fost scos din dipticele BORu (exact ca în prezent, după proclamarea autocefaliei Bisericii Ucrainei) dar, după îndelungate discuţii, s-a ajuns la un compromis (la fel ca cel din Republica Moldova): credincioşii au putut opta de care Biserică să aparţină. Trebuie remarcat faptul că puterea politică din Estonia nu a intervenit în niciun fel în sprijinul pretenţiilor Patriarhiei Ecumenice. Bartolomeu a fost invitat la Tallinn abia în 2013 de către Preşedintele Estoniei, la o dată la care conflictul de jurisdicţie canonică îşi găsise o rezolvare.
Conflictul de jurisdicţie ecleziastică din Ucraina a fost un demers politic căruia i s-a alăturat un demers din partea bisericilor ortodoxe din Ucraina care se opun BORu. Preşedintele Poroşenko l-a vizitat la data de 7 aprilie 2018 pe Bartolomeu la sediul Patriarhiei Ecumenice din Istanbul şi a cerut intervenţia acestuia pentru crearea unei Biserici Ortodoxe Ucrainene unificată. Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală şi Biserica Ortodoxă a Ucrainei (Patriarhia Kiev) au afirmat într-o scrisoare comună adresată lui Bartolomeu că susţin acest demers. Rezultatul convorbirilor de la Istanbul a fost prezentat de Preşedintele Poroşenko în Rada ucraineană. Iniţial se sconta ca proclamarea autocefaliei să fie făcută înainte de 27 iulie, data la care în Ucraina s-au sărbătorit 1030 de ani de la creştinarea Rusiei Kievene. Cu acea ocazie, Poroşenko declara că Biserica Ortodoxă a Ucrainei (Patriarhia Moscovei) constituie o „ameninţare directă la securitatea naţională“ a ţării sale. Probabil datorită ezitărilor Patriarhiei Ecumenice, Poroşenko a efectuat o a doua vizită la Istanbul pe data de 25 august, cu acelaşi scop. La două zile după această vizită, au apărut revelaţii despre violarea corespondenţei electronice a Patriarhului Bartolomeu de către hackeri ruşi. Tot acest complex de împrejurări pare a fi fost decisiv în decizia Patriarhiei Ecumenice de a merge mai departe cu problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene.
La data de 7 septembrie, Patriarhia Ecumenică a făcut anunţul mult aşteptat în Ucraina:

„În cadrul pregătirilor pentru oferirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, Patriarhia Ecumenică i-a numit ca exarhi la Kiev Excelenţa Sa Arhiepiscopul Daniel de Pamfilion din SUA şi PS Episcop Ilarion de Edmonton, Canada.“

Devenise clar că următorul pas va fi proclamarea solemnă a autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei.

Reacţia BORu a venit imediat: la data de 14 septembrie, Sinodul BORu a suspendat relaţiile cu Patriarhia Ecumenică, Patriarhia Moscovei a suspendat participarea sa la liturghii împreună cu reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice, iar Patriarhul Bartolomeu a fost scos de la pomenirea în rugăciuni.

Chiar şi în acest context extrem de tensionat, mai era loc de dialog între cele două Biserici.

Tensionarea relaţiei dintre Patriarhia Ecumenică şi BORu a dus la poziţionarea altor Biserici Ortodoxe: Biserica Ortodoxă a Serbiei, interesată de menţinerea status-quo-ului său în Macedonia de Nord, s-a arătat a fi în dezacord cu atitudinea Patriarhiei Ecumenice, în timp ce Patriarhia de Ierusalim a luat partea BORu.

Ce rol au celelalte Biserici Ortodoxe atunci când Patriarhia Ecumenică vrea să acorde autocefalia unei Biserici? Ȋn 2011, atunci când Bisericile Ortodoxe dezbăteau textele ce urmau a fi discutate la Sfântul Sinod din Creta, a existat o propunere ca la acordarea Tomosului de autocefalie să fie introdusă formula „Patriarhul Ecumenic semnează («proclamă»), iar ceilalţi întâi-stătători contrasemnează («coproclamă»)“, BORu a cerut ca şi ceilalţi Patriarhi să semneze, nu doar să contrasemneze Tomosul. Ȋn cele din urmă, chestiunea nu a fost tranşată, Patriarhia Ecumenică luându-şi angajamentul ca, în cazul unei solicitări de autocefalie din partea Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, să se consulte cu BORu înainte de a lua o decizie şi afirmând că va ţine cont de punctul de vedere al acesteia. Această promisiune a fost încălcată de Patriarhia Ecumenică cu ocazia recentelor evoluţii. Astfel, rolul celorlalte Biserici în contracarearea unei iniţiative a Patriarhiei Ecumenice a rămas limitat, ceea ce nu a fost în favoarea BORu în actuala conjunctură.

BORu a ales să nu participe la Sfântul Sinod din Creta. La Moscova s-a scontat că poziţia BORu va fi prezentată şi apărată de alte Biserici Ortodoxe apropiate BORu. Aşa s-a şi întâmplat dar chestiunea naturii Tomosului de acordare a autocefaliei a rămas suspendată. De abia acum, BORu a început să admită că a greşit prin neparticiparea la Sfântul Sinod din Creta. Paradoxal, neparticiparea a fost generată de intenţia de a izola Patriarhia Ecumenică. Rezultatul, în acest moment, s-a dovedit a fi însă cu totul altul decât cel scontat.

Pe data de 11 octombrie, Patriarhia Ecumenică a ales să întrerupă orice consultări cu celelalte Biserici Ortodoxe şi să proclame unilateral autocefalia Bisericii Ortodoxe a Ucrainei. Hotărârea Sinodului Patriarhiei Ecumenice a fost extrem de dură: nu numai că s-a acordat autocefalia, dar au fost reintegraţi schismaticii – autoproclamatul patriarh Filaret şi ceilalţi episcopi ucraineni aflaţi în aceeaşi situaţie. Patriarhia Ecumenică a revocat Scrisoarea Sinodală din 1686 prin care se acorda dreptul Patriarhiei Moscovei de a numi Mitropolitul de Kiev. Totodată, a făcut un apel „tuturor părţilor implicate să evite orice intrare în posesie a bisericilor, mânăstirilor şi a altor proprietăţi, ca şi orice act de violenţă şi măsuri de retaliere“.

Ucraina a mai fost confruntată cu acţiuni violente de intrare în posesie a lăcaşelor de cult, după dobândirea independenţei în 1991 şi se aşteaptă ca problema patrimonială să fie pusă în acest moment cu şi mai mare intensitate. Patriarhia Moscovei nu va renunţa de bunăvoie la proprietăţile pe care le deţine, prin intermediul credincioşilor ce îi sunt afiliaţi, în Ucraina. Patriarhia Ecumenică a dorit să preîntâmpine o situaţie ce se anunţă a fi foarte tensionată. Nu este clar cum se va poziţiona Ucraina în cazul unor posibile conflicte inter-confesionale, dat fiind faptul că în 2007 a fost condamnată la CEDO pentru intervenţia sa directă într-un astfel de conflict, considerându-de că a fost încălcată autonomia cultelor (Svyato-Mykhaylivska Parafiya v. Ucraina). Punctul final al acestui conflict a fost marcat în data de 15 octombrie, când Sfântul Sinod al BORu a decis să rupă complet comuniunea euharistică cu Patriarhia Ecumenică. Chiar dacă există anumite reguli de drept canonic referitoare la dobândirea autocefaliei, în practică nu există un consens. Ȋntr-un comentariu la situaţia actuală, s-a făcut observaţia corectă că până acum avem de-a face cu două modele: „Biserica Mamă“ acordă autocefalia sau Patriarhia Ecumenică o acordă, problema este însă că, în cele mai multe situaţii, Patriarhia Ecumenică era şi „Biserică Mamă“. Autocefalia este dorită, mai mult sau mai puţin explicit, de toate Bisericile Ortodoxe din Ucraina, chiar şi Biserica Ortodoxă a Ucrainei (Patriarhia Moscovei) nu este împotriva acestei idei. Formarea unui nou stat a dus întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, la formularea dorinţei de autocefalie. La fel s-a întâmplat şi în Bulgaria după dobândirea independenţei la 1877 – BORu susţinea autocefalia, în timp ce Patriarhia Ecumenică se opunea. Problema este însă că Biserica Ortodoxă a Ucrainei (Patriarhia Moscovei) nu a solicitat autocefalia. Patriarhia Ecumenică se comportă în prezent ca şi cum nu ar exista o Biserică Ortodoxă care să funcţioneze potrivit canoanelor în Ucraina. Patriarhia Ecumenică declară că este preocupată de unitatea Ortodoxiei în Ucraina dar ignoră Biserica Ortodoxă a Ucrainei (Patriarhia Moscovei). Autocefalia este un termen din vocabularul dreptului canonic. Se referă la structurile unei Biserici, nu la cele ale unui stat. Demersul elitei politice de la Kiev de a avea o „Biserică naţională ucraineană“ este un demers strict politic, prin care actualul preşedinte Poroşenko doreşte să se menţină la putere. Ucraina nu este o ţară formată dintr-o singură etnie (ucraineni) şi o singură confesiune (ortodoxă). Ucraina este multi-etnică şi multi-confesională. Modelul acordării autocefaliei unor Biserici doar pe baza ideii că un nou stat a apărut iar în interiorul graniţelor sale trăieşte o naţiune majoritară, având o confesiune majoritară, ceea ce justifică o Biserică naţională, mai poate fi aplicat astăzi? Ezitările Bisericilor Ortodoxe în a discuta problema autocefaliei cu ocazia Sfântului Sinod din Creta arată că această întrebare nu are deocamdată un răspuns agreat consensual. Patriarhia Ecumenică a acţionat unilateral, profitând de dorinţa vremelnică a unor politicieni ucraineni. Consecinţele se vor vedea dar în orice caz nu există o bază solidă pentru crearea unei biserici „naţionale“. Ȋn niciun caz nu va fi instaurată pacea confesională în Ucraina. Transferurile de credincioşi de la o Biserică la alta nu vor fi numeroase. Este foarte posibil ca Biserica Ortodoxă a Ucrainei (Patriarhia Moscova) să îşi păstreze acelaşi număr de credincioşi. O Biserică Ortodoxă ucraineană autocefală ar putea fi un avantaj pentru Ortodoxie în general, devenind un exemplu de implicare în social sau în domeniul liturgic pentru alte Biserici Ortodoxe. Este important însă cum se obţine această autocefalie. Obţinerea ei nu este un scop în sine. Alianţa cu puterea politică, acţiunea unilaterală din partea Patriarhiei Ecumenice, legi adoptate în Rada de la Kiev şi acţiuni pe teren în forţă nu reprezintă deloc cea mai indicată modalitate de acţiune. O Biserică autocefală care să-i reunească pe toţi credincioşii ortodocşi din Ucraina rămâne deocamdată la stadiul de utopie.

A venit momentul de a reflecta mai profund asupra implicaţiilor unui conflict de jurisdicţie canonică şi a unei situaţii tensionate referitoare la minoritatea maghiară din Ucraina asupra situaţiei etnicilor români din această ţară.

Cea mai inadecvată cale de a aborda acest conflict de jurisdicţie canonică este de a crede că el se suprapune unui conflict geopolitic: BORu anti-occidentală, partener de nădejde a lui Vladimir Putin şi noua Biserica Ortodoxă Ucraineană, autocefală şi pro-europeană. Nu există nicio garanţie că noua natură a acestei din urmă Biserici, din punct de vedere al statutului apartenenţei ecleziastice, va aduce noi credincioşi şi nici că actuala orientare politică a Ucrainei va rămâne aceeaşi, ori că o eventuală schimbare de orientare a statului ucrainean în direcţia abandonării cursului pro-european va atrage mai mulţi adepţi ai Patriarhiei de la Moscova. Cele două planuri, politic şi canonic, nu trebuie amestecate. Ȋn acest moment, statele europene, cu democraţii consolidate, au înţeles că rolul unei Biserici nu este să susţină demersurile puterii politice, indiferent cât de întemeiate sau consensuale ar fi acestea. Acelaşi lucru ar trebui înţeles la Moscova şi la Kiev deopotrivă. BOR a evitat să se poziţioneze în acest conflict de jurisdicţie canonică şi a procedat foarte corect, pentru a-şi păstra nealterată puterea de negociere în eventualitatea în care disputele între Patriarhia Ecumenică şi BORu vor deveni şi mai vizibile. Marea problemă o reprezintă însă soarta etnicilor români din Ucraina care nu mai ştiu sub ce jurisdicţie se află. Aceştia riscă să devină, fără voia lor, parte a unei Biserici Ortodoxe Ucrainene, „naţionale“. Ar fi fost momentul, încă de la începutul acţiunii politice a Preşedintelui Poroşenko din luna aprilie a acestui an, să fie iniţiate discuţii cu toate părţile implicate pentru crearea unui Vicariat Ortodox Românesc în Ucraina, pe modelul Vicariatului Ortodox Ucrainean care funcţionează în România pentru etnicii ucraineni de confesiune ortodoxă, aflat în subordinea Patriarhiei Române. Un asemenea Vicariat ar oferi protecţia necesară etnicilor români care riscă să fie angrenaţi într-un război confesional pe care nu îl înţeleg. Situaţia din Transcarpatia pare a fi scăpată de sub control, tensiunile dintre Ucraina şi Ungaria fiind mai mari ca niciodată după declararea ca persona non grata a consulului maghiar de la Beregovo. Ce se va întâmpla în scenariul în care, în contextul unui conflict intra-confesional, se va suprapune şi un conflict inter-etnic în Ucraina, aproape de graniţa cu România? Se pare că la Bucureşti acest scenariu nu a fost luat în calcul. A venit momentul de a reflecta mai profund asupra implicaţiilor unui conflict de jurisdicţie canonică şi a unei situaţii tensionate referitoare la minoritatea maghiară din Ucraina asupra situaţiei etnicilor români din această ţară. Aceştia au fost semi-abandonaţi de România în contextul noii legi a educaţiei din Ucraina. Riscul unui alt semi-abandon, de data aceasta confesional, a devenit demn de a fi luat în calcul datorită evoluţiei relaţiei tensionate dintre „A Doua Romă“ şi „A Treia Romă“.

Ultima ora:

ObservatorSilviu Cerna: Morala îndoielnică și pericolele statului social

PoliticKlaus Iohannis se va întâlni astăzi, la Londra, cu premierul Theresa May

EconomieSilviu Cerna: Morala îndoielnică și pericolele statului social

ExternValentin Naumescu: It’s not the economy, stupid! Trump pierde controlul în Camera Reprezentanţilor dar polarizarea ideologică a Americii se adânceşte

EvenimenteMugur Isărescu: Invitație BNR, 25 octombrie 2028 – Conferință ELEC „The Danube Triangle”

CulturaRadu Preda: Memoria abandonată

SocialIoan-Aurel Pop: În anul Centenarului Marii Uniri, ţara are nevoie de o vlagă nouă şi de energii de viitor

MoldovaArmand Goșu: Victoria lui Andrei Năstase reînvie speranța unei schimbări în Republica Moldova



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe