Prin anii ’90, Bilbao avea imaginea unui oraș industrial în declin, incapabil să concureze la nivel global cu alte orașe și să atragă noi investiții.

Când primele țări industrializate din Asia și Asia de Sud-Est au apărut în economia globală cu prețuri mai competitive la produse cu un grad mai mic de valoare adăugată și care consumau o cantitate semnificativă de resurse umane, industria tradițională bască nu a putut face față concurenței și declinului economic, ducând la închiderea continuă de firme și afaceri.

Ca răspuns la această situație complicată, o serie de instituții publice și private au conceput un proces de revitalizare integrată care a dus la o „revoluție urbană”. În anii 1980 și 90, dezvoltarea globală a orașului a inclus politica culturală ca axă fundamentală pentru regenerarea urbană și transformarea orașului Bilbao, alături de urbanism și durabilitate.

S-a luat decizia de a crea un mare spațiu cultural care să îndeplinească o funcție energizantă pentru a face din Bilbao un oraș competitiv prin cultură: Muzeul Guggenheim Bilbao.

Există câteva povești foarte frumoase în jurul ideii și efortului ce merită înțelese pentru că fac parte din ansamblul efortului.

𝗩𝗶𝘇𝗶𝗼𝗻𝗮𝗿𝘂𝗹

Juan Ignacio Vidarte, cel care a devenit ulterior directorul muzeului, a fost unul dintre campionii ideii găsirii unui „proiect de transformare”, un catalizator pentru un plan mai larg de a transforma un oraș industrial în declin, afectat de terorismul separatist basc. Acesta urma să fie „un motor al reînnoirii economice”, un „agent al dezvoltării economice” care să atragă un „public universal”, să creeze o „imagine pozitivă” și să „întărească stima de sine a locuitorilor orașului”.

Vidarte află că Guggenheim Museum dorește să-și extindă prezența în Europa și că planurile de a adăuga noi spații Muzeului Peggy Guggenheim de la Veneția nu prea se concretizează. Decide, ajutat de Consiliul Local să „îndrăznească” o propunere către Guggenheim Museum de a construi un nou muzeu la Bilbao.

Insist asupra acestui element de context: Bilbao, un oraș industrial în declin contra „La Serenissima” – uriașului magnet turistic care este Veneția.

𝗧𝗵𝗲 𝗿𝗶𝘀𝗸 𝘁𝗮𝗸𝗲𝗿

Guggenheim Museum din New York era condus de Thomas Krens, un om cu un MBA la Yale format în cultura deciziilor riscante a anilor ’80 (căutați istoria sa pe Wikipedia și o să înțelegeți și tipul de om și controversele stilului său). Poate datorită acestui amestec, ia decizia neașteptată de a accepta invitația celor din Bilbao.

Aranjamentul suna cam așa: Guvernul basc a fost de acord să acopere costul de construcție de 100 de milioane de dolari, să creeze un fond de achiziții de 50 de milioane de dolari, să plătească o taxă unică de 20 de milioane de dolari către Guggenheim și să subvenționeze bugetul anual de 12 milioane de dolari al muzeului. În schimb, fundația a fost de acord să gestioneze instituția, să rotească părți din colecția sa permanentă prin muzeul din Bilbao și să organizeze expoziții temporare.

Bineînțeles, aranjamentul nu a fost universal popular – de exemplu, a fost numit „McGuggenheim” și descris ca „un act de imperialism cultural plătit de oamenii pe care i-a supus”.

𝗔𝗿𝗵𝗶𝘁𝗲𝗰𝘁𝘂𝗹

Frank Gehry avea 60 de ani la acel moment și era un arhitect american cunoscut pentru lucrările sale realizate în Los Angeles dar nu avea faima de astăzi (inclusiv, ca detaliu picant, de a fi inclus în serialul The Simpsons). Ca o coincidență interesantă, lucra la planurile pentru o nouă construcție a magnatului american Peter Lewis care (întâmplător) era și cel mai mare donator al Muzeului Guggenheim. El îl convinge pe Thomas Krens ca Frank Gehry să fie invitat în competiția de proiecte pentru noul muzeu.

Gehry își amintește de prima întâlnire cu cei din Bilbao: „Au spus: „Domnule Gehry, avem nevoie de Opera din Sydney. Orașul nostru este pe moarte.” M-am uitat la ei și le-am spus: „Unde este cea mai apropiată ieșire? Voi face tot posibilul, dar nu pot garanta nimic.”

Vine ca propunere cu o asamblare convulsivă de titan și piatră, o încrucișare de cetate și ceva ce poate fi o navă sau coada unui pește săritor pe malul râului Nervión (imaginea atașată e sugestivă).

Proiectul său câștigă în fața altor doi competitori.

𝗥𝗲𝘇𝘂𝗹𝘁𝗮𝘁𝘂𝗹

Muzeul a împlinit anul acesta 26 de ani. Construcția sa a costat 89 milioane de dolari. Impactul său economic însă e uriaș: prin cei aproape 1 milion de vizitatori anual, contribuie la PIB-ul orașului cu 3,2 miliarde de euro (cifra pe care o am e pentru perioada 1997- 2014), de 38 de ori costul construcției, generează circa 4500 de locuri de muncă (direct, indirect și induse).

Dar asta nu e tot: după boom-ul Muzeului Guggenheim, orașul a contactat alți arhitecți vedete pentru a moderniza orașul. Norman Forster a construit o întreagă linie de metrou, Alvaro Siza a proiectat o clădire universitară, iar Santiago Calatrava și-a pus amprenta cu podul pietonal „Zubizuri”, situat în apropierea muzeului.

Construcția sa a declanșat numeroase investiții directe în domeniul cultural – Euskalduna Center, construit la doar câțiva ani după generează și el peste un miliard de euro în PIB-ul local și peste 1200 de locuri de muncă.

Totul poartă azi numele de „𝘽𝙞𝙡𝙗𝙖𝙤 𝙀𝙛𝙛𝙚𝙘𝙩”.

𝗖𝗼𝗻𝗰𝗹𝘂𝘇𝗶𝗶 𝗱𝗲 𝗳𝗶𝗻𝗮𝗹

„Bilbao Effect” arată cum o combinație de viziune, angajament, risc și îndrăzneală arhitecturală pot transforma un oraș. Despre cum o intervenție urbană schimbă traiectoria sa spre dezvoltare. Impactul economic direct e impresionant, suita de investiții care au urmat n-au făcut decât să accelereze procesul.

Multe orașe au încercat copierea „rețetei Bilbao” reușind într-o mai mare sau mai mică măsură. Poate cel mai bine sintetizează transformarea tot cel care a avut viziunea proiectului, Juan Ignacio Vidarte: „Mulți oameni încearcă doar să reproducă cele mai superficiale aspecte ale acesteia. Proiectul nu a fost despre clădire, ci și despre un plan durabil pentru managementul și conținutul acesteia, iar regenerarea Bilbao nu a fost doar despre Guggenheim, ci și despre investiții în infrastructură și alte elemente esențiale urbane”.

Poate Bucureștiul alinia astfel de eforturi? Eu cred că da. Dar e nevoie de o combinație de viziune, gândire de sistem și îndrăzneala de a crede în această viziune.

Despre necesitatea acestei gândiri de sistem promit să revin. Cu restul mai aștept

P.S. Las link-uri utile pentru cine e interesat de subiect. Eu zic că merită înțeles. Enjoy!