La români, mesele în familie au ceva dintr-un concurs de Formula 1. Părinţi, copii, bunici, rude venite din provincie sau de la oraş, vecini, prieteni de familie, toţi se înghesuie la linia de start a festinului, aliniindu-se în faţa primului păhărel de tărie cu speranţa că vor rezista până la desert. E greu. Cursa e lungă şi are schimbări bruşte de direcţie culinară pe turnantele dinspre frigidere, cuptoare şi cămări. Aperitivele, practic, nu există. În locul lor se aruncă pe mese platouri cu mic dejun, prânz şi cină la un loc, într-o devălmăşie greu de înţeles, dar pe care, oricum, nu se oboseşte nimeni s-o priceapă. Toţi sunt ocupaţi să înfigă, să taie, să rupă sau să mestece. A început! E momentul pentru acţiune, acceleraţie şi viteză.

Până să vină felul întâi, cam toată lumea e deja sătulă. Primul tur de masă a fost făcut şi s-au doborât obstacole din cinci feluri de brânză, salamuri uscate, măsline, icre, ouă umplute, salată de boeuf, ridichi, ceapa verde şi usturoi asemenea. Teoretic, ar fi deja timpul pentru o siestă prelungită, dar mesenii ştiu că la noi aşa ceva nu există. Eşti obligat, prin tradiţie, să încerci ciorba care poate fi, după caz, de văcuţă, de perişoare, de miel, de găină sau de burtă. Acum se înregistrează primele abandonuri. Se petrec în oftaturi prelungi acompaniate de lărgiri discrete de curea. Gospodinele se întristează şi propun un time-out care nu are loc niciodată. Dinspre grătare sosesc în viteză mici şi fripturi uşor carbonizate, cartofi în jar şi frigărui ţesute printre bucăţi de legume. Dintr-un buzunar apar blistere salvatoare cu pastile care uşurează digestia şi, după o mică pauză, cursa poate să reînceapă. Se accelerează din nou, „că se răceşte”. Alte fripturi, alte abandonuri, primele cereri de retragere în dormitoare sau, măcar, pe şezlonguri.

Finalul e rezervat campionilor. De obicei sunt puţini şi cam aceiaşi. Sorb cafele şi aşteaptă ultima tură, cea mai grea dintre toate: desertul. De fapt, corect spus ar fi „deserturile”, pentru că niciodată nu există doar unu. Cozonaci, negrese, brânzoaice, cremşnituri şi blaturi însiropate, cremă de zahăr ars, scoarţă de copac, sarailii, plăcinte şi torturi. Totul trebuie gustat, încercat, savurat, lăudat. Cine scapă spune săru’ mâna pentru masă şi îşi jură în gând că e pentru ultima oară. Da’ parcă ar merge totuşi şi-un digestiv!

Articol publicat pe www.academiacatavencu.ro