de Sebastian Burduja

Dacă ar fi să caracterizăm activitatea politică a primelor 120 de zile de mandat ale noului preşedinte american printr-un singur cuvânt, acesta ar fi „imprevizibilitate”. O imprevizibilitate venită mai ales din numărul îngrijorător de mare de contradicții dintre promisiunile candidatului Trump şi acțiunile președintelui Trump.

Câteva exemple: după ce în campanie a spus că NATO este depășită şi a condiționat sprijinul SUA de plata contribuțiilor de către restul aliaților, Trump avea să declare câteva luni mai târziu că a spus acele lucruri fără să știe mare lucru despre NATO. Apoi, după ce în campanie a declarat prioritară lupta împotriva ISIS sugerând o apropiere de Rusia pentru a combate acest inamic comun, Trump a ordonat bombardarea Siriei după ce regimul Bashar al Assad, susținut puternic de Putin, a lansat arme chimice împotriva rebelilor. De asemenea, după ce a lăudat decizia britanicilor de a părăsi Uniunea Europeană, a declarat că o Europă puternică este importantă pentru Statele Unite.

Discursul dual, auto-contradictoriu al lui Trump poate avea mai multe explicații. Pe de-o parte sunt propriile considerații, simpliste şi populiste, de tipul „contribuabilul american nu este de acord să mai susțină partenerii din NATO dacă aceștia nu-și achită propriile obligații”. Cu acestea deja ne-a obișnuit în campanie. Pe de altă parte, mesajele nuanțate elaborate de staff-ul său şi armonizate cu discursul marii părți a Partidului Republican, care sunt corespunzătoare funcției prezidențiale. Cu alte cuvinte, fiecare ieșire publică a liderului de la Casa Albă ne poate oferi surprize, pentru că nu știm dacă ne va vorbi „candidatul Trump” sau „Președintele Trump”. Capricios şi orgolios, șeful de stat american trădează lipsa totală de experiență a funcției publice prin refuzul său de a se supune normelor discursului prezidențial, moderat şi prudent şi nu vrea să renunţe la rolul pe care l-a jucat până recent, de competitor în campania electorală.

Impredictibilitatea poate fi, desigur, o tactică de negociere în raport cu alte state. Există suficienți conducători de state care au jucat aceeași carte, adesea în raport cu Vestul: nu ne provocați pentru că suntem dispuși la orice. Și totuși această imprevizibilitate a noului lider de la Casa Albă ar trebui să reprezinte un motiv cât se poate de serios de îngrijorare atât pentru cetățenii americani, cât şi pentru partenerii SUA, inclusiv România.

Într-un context internațional tot mai încurcat, cu o Rusie aflată în război hibrid cu democrațiile liberale, nevoia de predictibilitate a aliaților transatlantici este mai mare ca oricând. Iar fiecare contradicție a președintelui american erodează şi mai mult încrederea în administrația de la Washington. Or, asta este exact ceea ce-şi dorește Rusia.

Putem deci interpreta, în contextul anchetei privind legătura lui Trump cu Rusia, soldată cu demiterea intempestivă a șefului FBI James Comey, această sabotare a relației dintre SUA şi partenerii săi externi drept o strategie bine pusă la pusă la punct împreună cu Putin? Sau Rusia doar profită de o împrejurare favorabilă, în care SUA are un preşedinte incomod şi imprevizibil, care îi face jocul fără să vrea?

Nu știm răspunsul, dar putem specula că discursul incoerent de la Casa Albă trădează și o ciocnire de forţe la Washington, semn că nu există un control dintr-o singură parte: Donald Trump este un singur om, fie el şi președintele Americii, și împarte puterea cu o amplă garnitură de lideri militari şi politici din Partidul Republican, a căror adversitate faţă de Rusia e bine-cunoscută. John McCain e doar exemplul cel mai cunoscut. Astfel spus, dacă rezumăm într-o frază această dualitate a discursului lui Trump – mesaje populiste şi izolaționiste, spuse pe un ton tăios și colocvial, Twitter-style vs. mesaje prudente şi ton temperat de rigorile prezidențiale – am putea spune că Donald Trump nu-i totuna cu Administrația Trump, care nu-i totuna cu întregul Guvern American.

Din păcate, la primul test major în relația cu partenerii săi europeni, summitul G7 şi reuniunea liderilor NATO, am fost martori la o reprezentație îngrijorătoare a candidatului-showman Donald Trump. Fricile partenerilor SUA nu au fost risipite, ci intensificate: Trump a continuat să descrie relațiile din cadrul NATO într-o logică simplistă, redusă la condiții de ordin economic, unde noțiuni precum garantarea păcii sau apărarea drepturilor omului nu s-au regăsit. A fost o nouă ocazie pentru Trump de a-i „dojeni”, în stilul de la The Apprentice, pe aliații care nu contribuie suficient la bugetul militar şi de a poza în apărătorul contribuabililor americani.

În urma reuniunii NATO de la Bruxelles Trump i-a făcut o serie de cadouri lui Putin: a alimentat neîncrederea reciprocă între SUA şi Europa, nu a făcut nicio referire la articolul 5 şi nu a transmis un mesaj ferm de susținere aliaților, subminând rolul NATO

Totodată, Trump a fost protagonistul unei premiere de nedorit: a fost primul preşedinte american care nu a făcut nicio referire la articolul 5, care stipulează că orice atac la adresa unui membru NATO este un atac la adresa întregii alianțe şi nu a promis sprijin ferm aliaților săi. Acest model de relaționare bazat pe impunerea unei „taxe de protecție” în schimbul securității a fost aspru criticat de experți din Statele Unite.

Michael McFaul, directorul Freeman Spogli Institute şi fost ambasador al SUA în Rusia susţine că Donald Trump nu înțelege rolul NATO, care-şi vede aliaţii doar ca pe niște parteneri de afaceri şi relația cu aceștia drept una de tip tranzacțional, nerealizând rolul strategic al NATO. Or, o alianță în care angajamentele celei mai mari puteri militare sunt condiționate financiar își pierde rapid din valoare. Astfel de coerciții menite a produce câștiguri marginale sau electorale, pe termen scurt, erodează de fapt cel mai important rol al NATO: afirmarea disponibilității unei acțiuni colective, ferme, ca răspuns la amenințări. McFaul a subliniat şi faptul că SUA are enorm de câștigat inclusiv economic de pe urma păcii şi stabilității garantate de NATO în Europa şi Asia. Totodată, acesta amintește că unicul caz în care articolul 5 a fost invocat a avut loc după atacurile din 11 septembrie pentru apărarea Statelor Unite de către aliații săi, nu viceversa.

Pe de altă parte, Daniel Gros, de la Center for European Policy Studies, arată că tot acest joc al lui Trump este făcut doar pentru a încerca să fie un negociator cât mai dur cu europenii, pe care îi vede drept lideri slabi, dar nu ia în calcul să renunţe la alianța cu Europa. Este o caracteristică a businessman-ului din Donald Trump, dar aceste tactici sapă la temelia principalului mecanism de prevenire a unui conflict cu Rusia, testat din epoca Războiului Rece până azi: deterrence – descurajare. Sau, în celebra sintagmă de pe vremea Imperiului Roman, preluată și de Ronald Reagan: peace through strength. Cu cât suntem mai puternici, cu atât mai puțin dispuși vor fi inamicii democrației și libertății să ne atace.

Dar despre ce forță poate fi vorba atunci când există evidente tensiuni între aliații NATO, iar Președintele Donald Trump continuă să se comporte mult prea des precum candidatul Donald Trump? Din contră, putem spune că în urma reuniunii NATO de la Bruxelles Trump i-a făcut o serie de cadouri lui Putin: a alimentat neîncrederea reciprocă între SUA şi Europa, nu a făcut nicio referire la articolul 5 şi nu a transmis un mesaj ferm de susținere aliaților, subminând rolul NATO, dar cel mai important cadou pe care președintele american i l-a făcut liderului rus este, după cum spune şi McFaul, că a creat impresia că SUA este tot o democrație imperfectă, ca şi Rusia – condusă de politicieni mânați doar de interese proprii, nu de idealuri. Demiterea șefului CIA, acoperită de lege, dar echivalentă cu o încălcare a spiritului democrației americane, este doar un exemplu recent în acest sens.

Această ruptură cel puțin de moment dintre SUA şi Germania poate fi o uriașă problemă pentru Europa. Cel puțin pe termen scurt și mediu, Europa nu are cum să umple vidul lăsat de o Americă izolaționistă și ezitantă. Slăbirea NATO va crea culoarul favorabil creșterii influenței Rusiei pe bătrânul continent, chiar mai mult decât în ultimii ani.

Pe lângă toate acestea, incapacitatea lui Trump de a găsi teren comun cu aliaţii săi s-a manifestat şi la Taormina, unde a avut loc summit-ul G7, care nu a ajuns la un consens cu privire la lupta împotriva încălzirii globale. Nu este de mirare că după turneul european ratat al lui Donald Trump, Angela Merkel a declarat că „noi, europenii, în mod real, trebuie sa ne luam soarta in propriile mâini”. Este o declarație istorică, chiar dacă are un evident mesaj electoral pentru publicul lui Merkel, și vine la doar câteva zile după ce în spațiul public au apărut informații conform cărora Germania construiește discret o armată europeană alături de România şi Cehia, care își vor integra câte o brigadă în armata germană (în cazul nostru, e vorba de Brigada Mecanizata 81 „General Grigore Bălan”).

În același timp, declarația cancelarului Merkel nu trebuie privită ca fiind îndreptată împotriva NATO (a cărei fermă susținătoare este), ci mai degrabă împotriva lui Trump, pe care îl consideră un aliat pe care nu te poți bizui. Relația tot mai rece dintre cei doi lideri are însă efecte nedorite pe termen lung: încrederea germanilor în americani este în cădere liberă, de la 76% la momentul alegerii lui Obama la 35% în 2014; imaginea lui Trump în presa germană este una extrem de proastă (conform unui studiu Harvard, 98% dintre știrile despre acesta sunt negative), Der Spiegel făcându-i acestuia o caracterizare extrem de dură, considerându-l incapabil să fie preşedinte, afirmând că nu posedă intelectul necesar şi nu înțelege semnificația funcției pe care o are.

Această ruptură cel puțin de moment dintre SUA şi Germania poate fi o uriașă problemă pentru Europa. Cel puțin pe termen scurt și mediu, Europa nu are cum să umple vidul lăsat de o Americă izolaționistă și ezitantă. Slăbirea NATO va crea culoarul favorabil creșterii influenței Rusiei pe bătrânul continent, chiar mai mult decât în ultimii ani. Ucraina se poate resemna cu agresiunea micilor omuleți verzi, iar alte state din regiune trebuie să se pregătească pentru ce e mai rău.

Este un context nou şi complicat la care România trebuie să fie atentă. Declarațiile prudente ale Președintelui Iohannis, conform cărora baza NATO rămâne relația transatlantică, dar şi apropierea de Germania în vederea unei eventuale colaborării în plan militar sunt binevenite. Tot binevenite sunt și câteva dintre semnalele foarte recente de la Washington. Aflat în dreptul unei ruine din fostul World Trade Center, Donald Trump a declarat că „SUA nu îi va părăsi pe cei care au fost alături de noi”, declarație interpretată de Casa Albă drept o afirmare a apărării protejării aliaților, iar Rex Tillerson a dat asigurări că SUA sprijină articolul 5.

Mai mult, acțiunile administrației americane demonstrează un interes real pentru protejarea aliaților săi de pe flancul estic, ceea ce reprezintă o veste foarte bună şi pentru România. Astfel, administrația Trump a propus o creștere de 40,3% a bugetului Pentagonului dedicat apărării țărilor din flancul estic al NATO (România, Bulgaria, Polonia şi țările baltice) în fața amenințării crescânde a Rusiei. Propunerea a fost trimisă către Congres în 23 mai, cu două zile înainte ca Donald Trump să participe la summit-ul NATO de la Bruxelles.

În final, Donald Trump va trebui să înțeleagă până nu e prea târziu că aliaţii săi europeni nu îi sunt alături (doar) din considerente economice, ci mai ales pentru că îi leagă valori comune: libertate, democrație, pace. În ciuda atitudinii rezervate a unora dintre liderii ei, Europa rămâne principalul aliat al Americii şi ar trebui să aibă toată deschiderea de a lucra inclusiv cu președintele Trump. Cu condiția ca acesta să se comporte mai mult ca un preşedinte şi mai puțin ca un candidat. De ce să nu-i spună direct „you’re fired”? Pentru că Europa are nevoie de America, așa cum și America are nevoie de Europa. Ajungem iarăși la vorbele lui Winston Churchill: „Mai rău decât a te lupta cu aliaţii tăi e să lupți fără ei”. Recentul război al declarațiilor dintre Merkel și Trump, purtat pe Twitter, dar și skanderbeg-ul dintre Macron și Trump ne duc pe toți către marginea prăpastiei. La Kremlin sticlele de șampanie stau pregătite la rece.

A contribuit Alin Iliescu.

republica.ro