OraNoua.ro
Publicat în 11 octombrie 2017, 21:59 / elite & idei

Sebastian Burduja: Sindromul AFFPF la români și remediul Simona

Sebastian Burduja: Sindromul AFFPF la români și remediul Simona

Simona Halep este noul numărul 1 mondial în tenisul feminin. Este cea mai bună din lume prin talentul și munca ei. După două finale pierdute la Roland Garros şi alte zeci de meciuri decisive, care au ținut cu sufletul la gură milioane de români, Simona a reușit. Iar reușita sa este mai mult decât o performanță de ordin sportiv: este dovada că a depășit un sindrom care pare uneori un blestem pentru noi, românii. Îl numesc sindromul AFFPF – „ar fi fost prea frumos”.

Ar fi fost prea frumos. Asta au spus cu toții la sfârșitul finalei de Roland Garros cu Sharapova, în 2014, după ce Simona reușise să câștige setul doi și să trimită meciul în decisiv. Aceleași cuvinte le-am auzit la Brașov, unde am urmărit finala de Roland Garros de anul acesta, cu Ostapenko, când Simona avea 1-0 la seturi și minge de 4-0 în setul doi. Le-am auzit din nou, culmea, după ce Simona a ajuns pe locul 1 WTA și a pierdut a doua zi finala de la China Open.

AFFPFismul nu este un sindrom prezent doar în tenis, desigur. L-au resimțit din plin fotbaliștii de la Steaua în meciul cu Middlesbrough din aprilie 2006, când visam cu ochii deschişi la o finală de cupă europeană, sau tricolorii la meciul cu Suedia de la Mondialul din 1994, orbiți parcă de mirajul unei semifinale istorice cu Brazilia. Sau tot Steaua cu Napoli în 2010, după ce a condus cu 3-0 în minutul 15 și a fost egalată la 3 în minutul opt de prelungiri. Sau tot echipa României în 2004, când a fostegalată de Danemarca în minutul 94, pierzând astfel calificarea la europene. L-au resimțit şi handbalistele noastre în 2015, când au fost la câteva clipe de finala unui campionat mondial. Iar lista poate continua pe multe rânduri și se aplică mai multor sporturi și chiar dincolo de sport.

Concluzia după toate acestea? Suntem condamnați în momentele cheie să auto-împlinim profeția că ar fi fost prea frumos să reușim. Clacăm inexplicabil, iar atunci înfrângerea e de o mie de ori mai amară. Victoriile mari ne intimidează, în loc să ne motiveze. De unde acest sindrom AFFPF și care-i remediul? Ajunge să privim din nou în istorie.

Revenind la sportul românesc, am avut parte și de succese frumoase. De exemplu, succesul Stelei din mai 1986, în finala de la Sevilia. S-a terminat 0-0 și s-a ajuns la penaltiuri. Fiecare echipă ratase atunci două lovituri de pedeapsă consecutive: la Steaua, veteranii Majearu și Bölöni, care au tras prudent și temător; la Barcelona, celebrii Alexanko și Pedraza, blocați în extremis de inspirația unui Duckadam invincibil. În acel moment, Emerich Jenei l-a trimis pe Marius Lăcătuș să bată al treilea penalti. Într-o presiune extraordinară, puștiul de 22 de ani a tras fix sub bară, „cu șpițul”, fără nicio ezitare. A fost declicul care a însemnat victoria Stelei pe teren spaniol, cea mai mare performanță a fotbalului românesc de până acum. La fel cum tenisul românesc a avut nevoie de „nebunia” unui rebel pe nume Ilie Năstase pentru a obține primele mari performanțe.

După finala pierdută de Simona la Roland Garros, mi-am sunat un prieten mai înțelept și l-am întrebat: „Ce se întâmplă cu noi? De ce nu reușim în momentele decisive? Cum de putea Ilie? Cum de a putut Lăcătuș?” Mi-a dat replica fără să stea pe gânduri: „E simplu. Aveau încredere în ei și erau extrem de buni. Mai mult, pe ei îi durea în bască! Pur și simplu jucau de plăcere”. Poate că şi în cazul Simonei s-a dovedit decisiv sfatul lui Andrei Pavel, care i-a spus să uite de presiune și pur și simplu să se bucure de fiecare punct, de fiecare meci.

Nu știu dacă leacul la sindromul AFFPF este încrederea oarbă în forțele proprii, dar este un ingredient obligatoriu pentru a avea succes. Nu numai încrederea Simonei în ea însăși contează, ci și încrederea noastră în ea. Mai țineți minte comentariul de legendă a lui Teoharie Coca Cosma cu câteva secunde înainte ca Lăcătuș să bată penaltiul de legendă din finala de la Sevilia? Sigur aceste cuvinte vă sunt cunoscute: „Lăcătuș trebuie să înscrie. Lăcătuș va înscrie”. Și așa a fost. Chiar nu vreau să fac vreo comparație cu cei care comentează evenimentele sportive din zilele noastre.

Astăzi, sportul național este miștoul de prost gust, aroganța, cinismul, auto-blamarea. „Ca la noi, la nimenea”. “Numai în România se putea întâmpla așa ceva”. “Așa suntem noi, românii”. „Ți-am zis eu că n-au nicio șansă”. Societatea noastră nu creşte şi nu încurajează lideri şi învingători, ci se cufundă în justificări pentru mediocritate. Insuccesul nu cauzează surpriză, ci e primit aproape cu satisfacție drept o confirmare a micimii noastre. Am stat aproape 12 ani în SUA, iar astfel de expresii îmi zgârie timpanul de câte ori le aud. Și le aud foarte des în România. În schimb, americanii sunt crescuți de mici să aibă încredere în ei, să se bucure de succese și de înfrângeri, să învețe din fiecare meci. Nu doar în sport, ci și în antreprenoriat și inovare o astfel de abordare este secretul marilor victorii. În cuvintele lui Thomas Edison: “I have not failed. I’ve just found 10,000 ways that won’t work”.

Am jucat tenis de performanță până la vârsta de 14 ani, la Piatra Neamț. Sub bagheta unui mare antrenor, Romeo Stoica, am pierdut și am câștigat, am plâns de nervi și de bucurie. Am o vagă idee despre eforturile psihice și fizice pe care le presupune performanța Simonei. De aceea, respectul meu pentru reușitele ei rămâne acelaşi ca înainte de cucerirea primului loc în clasamentul mondial și va rămâne același până la finalul carierei ei, cu suișuri și inevitabile coborâșuri.

De aceea, nu-mi pot explica alt tip de reacții decât prin rea-voință, prostie sau inconștiență. Atunci când, în mod excepțional, un român sau o româncă reușește o performanță de talia celei obținute de Simona, parcă nu știm să ne bucurăm. Găsim scuze pentru victorii: a fost o întâmplare, adversarul a fost accidentat sau a prins o zi proastă, cu alta pierdea sigur. Și în orice caz, ar fi fost prea frumos. AFFPF. Mi se pare greu de explicat şi reacția pe care a avut-o o senatoare PSD care a postat pe o rețea de socializare „Pot să nu sar în sus de bucurie că e Simona Halep numărul 1 într-un sport în care se învârt mulți bani?!”

Prin victoriile și înfrângerile ei deopotrivă, Simona impune, înainte de toate, respectul pentru munca fantastică pe care aceasta a depus-o și pentru spiritul de luptător pe care l-a demonstrat cu vârf și îndesat. Acest respect nu este negociabil. Pentru cârcotașii de serviciu, experții de pe canapele şi pesimiștii incurabili, bolnavi cronici de AFFPFism, nu am decât o singură întrebare: când ați fost ultima oară numărul 1 în lume la ceva?

A contribuit Alin Iliescu.

Ultima ora:

ObservatorMarius Dunca: Preşedinţia României la Consiliul Uniunii Europene (UE) reprezintă un test dacă societatea românească are capacitatea să pună în valoare identitatea naţională

PoliticKelemen Hunor si Viktor Orban au discutat despre susținerea etnicilor maghiari din România

EconomieSorin Ioniţă: Trăiască România decolonizată! Câţi bani UE pierdem în Anul Centenarului

ExternCristian Unteanu: „Chestiunea Ierusalimului“ amorsează revolta lumii arabe. Şi nu numai

EvenimenteDorin Chirtoacă, la funeraliile Regelui Mihai

CulturaCristina Popescu: In memoriam, Regele Mihai I (1921-2017)

SocialBogdan Gavrilă: Reformarea clasei politice nu se poate face cu miniștrii de acum 10 ani

MoldovaCristian Unteanu: De la Chişinău, Dodon brodează mai departe pe scenariul anti-românesc



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe