Sebastian Vlădescu, fost ministru de finanţe a acordat un interviu ziarului Bursa in care vorbeste despre criza economica si cea de incredere a investitorilor straini, provocata de  dezechilibrul din viata politica romaneasca.

Reporter: Care este opinia dumneavoastră cu privire la Uniunea Bancară? Suntem pregătiţi pentru acest lucru?
Sebastian Vlădescu: La nivelul Uniunii Europene, există acum un proces de uşor „heirupism” în direcţia creşterii nivelului de integrare.
De aproape doi ani, s-a tot sperat că nu va exista o criză a zonei euro şi, chiar dacă va exista, aceasta va fi limitată.
Acum, însă, s-a ajuns la concluzia că, de fapt, această criză a zonei euro şi a Europei este mult mai profundă şi mult mai lungă.
În momentul de faţă, se iau măsuri într-un ritm şi într-un mod care sunt apropiate de ideea de „heirupism” – „Hai să facem ceva repede pentru că, dacă nu facem ceva repede, consecinţele s-ar putea să fie foarte grave atât la nivel de ţară, cât şi la nivel de zonă euro şi la nivel de Europă unită”.
Discursul pe care preşedintele Comisiei Europene Jose Manuel Barroso l-a avut acum două săptămâni în Parlamentul European ar fi trebuit să-l aibă, de fapt, cel târziu în 2010, dacă nu la mijlocul lui 2009.
Accelerarea integrării europene ar fi trebuit să înceapă atunci, în 2009. Aceasta a demarat, însă, în 2012.
Integrarea europeană are o problemă – acceptarea politică a cedării de suveranitate.
Politicienii europeni nu sunt hotărâţi să cedeze suveranitatea, dar pot accepta să facă acest lucru indirect.
Reporter: Cum?
Sebastian Vlădescu: Uniunea bancară este o formulă de cedare a suveranităţii indirect, trecând supravegherea bancară de la nivel local, la nivel european.
Dacă, mâine, Bruxelles-ul ar cere statelor politici bugetare comune, atunci politicienii din aceste state ar avea mari probleme să accepte, pentru că aceştia ar spune că bugetul este naţional, că sunt necesare politici naţionale, competitivitate.
Mi se pare amuzantă declaraţia bulgarilor vis-a-vis de neintrarea în zona euro, când, de fapt, ei sunt euro 100%, doar că nu îi spun euro, ci leva. Ei susţin, sus şi tare, că nu vor în zona euro, însă au masa monetară legată de euro.
Discursul acesta nu are niciun sens, decât politic, în virtutea unor potenţiale alegeri.
Reporter: Dar nu ar trebui să fiu întrebat şi eu, cetăţean, dacă vreau să cedez suveranitatea?
Sebastian Vlădescu: Aici este problema politicienilor, pentru că aceştia au un discurs naţional, chiar naţionalist. Pot să dau ca exemplu Ungaria, Cehia, chiar şi Polonia, pentru că şi aici a început să se schimbe discursul.
Când discursul politic intern devine naţionalist, atunci nici nu mai este nevoie să întrebi cetăţenii, pentru că politicienii îndreaptă conştiinţa populară a maselor în direcţia naţionalistă. În acel moment, este clar că idei precum Europa unită, cedarea de suveranitate, creşterea integrării europene nu au nicio şansă.
Dacă tu, ca cetăţean, eşti întrebat şi nu eşti de acord cu asta, atunci vine următoarea întrebare: Nu vrei să cedezi suveranitatea, deci nu vrei o Europă mai integrată decât este în momentul de faţă, dar ce vrei de fapt?
Pentru că vrei transferul de la statele bogate către statele sărace, dar nu vrei o administrare mai bună a transferurilor, ci vrei să le administrezi tu. Acest lucru, însă, nu se poate.
Uniunea bancară este un pas accelerat care poate fi făcut în momentul de faţă.
Eu, de exemplu, dacă aş putea decide acolo, aş mai face un pas – aş propune ca bugetul european să nu mai fie 1% din PIB-ul european, ci 3%; atunci, am putea să avem politici de sănătate uniforme la nivel european, un sistem de educaţie primară uniform la nivel european.
Reporter: Noi avem mult de muncit în domeniul educaţiei.
Sebastian Vlădescu: În ceea ce priveşte educaţia şi sănătatea, este de muncit mult, în toată Europa – Grecia, Ungaria, Bulgaria, de multe ori şi în zone din Franţa şi Italia.
Dar, dacă s-ar face cum am spus, atunci bugetul european ar fi de trei ori mai mare.
Dacă propui statelor să cedeze mai mult din bugetul lor către Europa, prin referendum, probabil că nu ar fi nimeni de acord cu asta. Însă, dacă se ia o decizie administrativă la Bruxelles şi propui să nu se mai contribuie cu 1,2 miliarde, ci cu 2,4 miliarde euro, în acel moment cetăţeanul nu conştientizează ce înseamnă asta, pentru că este o decizie administrativă.
Aici este marea problemă în momentul de faţă. Avem nevoie de mai multă integrare, dar faptul că este criză şi sunt probleme la nivel naţional face ca reflexul naţionalist să fie mult mai solid şi atunci este o contradicţie între ceea ce este nevoie să se întâmple la nivel european şi ceea ce vor politicienii pe plan local.
Neexistând niciun leadership foarte solid în momentul de faţă în Europa, nu are cine să ducă stindardul integrării mai departe. Câteodată se întâmplă lucruri foarte amuzante – ne roagă chinezii şi americanii să ne integrăm mai tare, să menţinem euro, să întărim moneda, să constituim o zonă monetară solidă şi să eliminăm slăbiciunile designului iniţial al zonei euro.
Când te uiţi din exterior, este evident că trebuie să mergem către mai multă integrare, este evident că Europa are nevoie de o pseudofederalizare, de un sistem în care să fie mult mai multe lucruri administrate comun la nivel european.
Dar, când te uiţi la nivel naţional, reflexul naţionalist este foarte util pentru că funcţionează pe o perioadă de recesiune, de sărăcire, în care cetăţeanul este uşor de manipulat.
Dacă învinge reflexul naţionalist şi sfărâmă Europa, mi-e greu să cred că vreunei ţări îi va fi mai bine.
Reporter: Ce înseamnă uniunea bancară europeană pentru România?
Sebastian Vlădescu: În momentul de faţă nu ne afectează cu nimic, înseamnă doar o supraveghere bancară mai bună la nivelul zonei euro.
Consiliul de supraveghere poate, pe de o parte, să elimine lipsa de coordonare între supravegherea naţională şi cea internaţională, deşi coordonări între băncile centrale există.
Efectul negativ ar putea să apară în momentul în care băncilor li se cer, de exemplu, majorări de capital ca să aibă o situaţie financiară mai bună şi, în momentul acela, încep să retragă bani din diverse state sau încep să nu mai susţină filialele.
Sistemul bancar românesc, dacă rămâne doar cu banii din România, nu poate finanţa economia locală la nivelul la care a ajuns ea în momentul de faţă.
Dacă România ar trebui să fie finanţată strict din economiile cetăţenilor români, atât sectorul privat, cât şi sectorul public nu s-ar putea finanţa, pentru că nu există suficientă economisire în România.
Economia autohtonă s-a dezvoltat pe credit în ultimii zece ani, iar banii pentru aceste credite au venit din străinătate.
Dacă mâine decidem că nu mai vrem banii din afară şi vrem să trăim cu banii noştri, atunci ar trebui să facem un calcul să vedem cu cât se reduce creditarea în economia românească la nivel public şi privat şi să vedem cum am putea trăi în condiţiile acelea.
Economia românească are nevoie de credit, iar marea problemă este că nu există credit suplimentar, iar volumul vechi este foarte greu de menţinut din motive de cifre de afaceri, profitabilitate, EBITDA, garanţii etc.
Cine s-a împrumutat în 2007 pe cifrele din 2007, cu greu îşi menţine liniile de credit în 2012, pentru că garanţiile valorează mai puţin la orice evaluare şi, în mod cert, cifra lui de afaceri, profitabilitatea, EBITDA au fost afectate de criză.

Articol integral, publicat pe www.bursa.ro