Adriana
Publicat în 10 septembrie 2013, 10:50 / 88 elite & idei

Sever Voinescu: 9 septembrie – Otello, ok. Regia în operă. Opera în Festival. Unele discuţii.

Sever Voinescu: 9 septembrie – Otello, ok. Regia în operă. Opera în Festival. Unele discuţii.
+ Observator

Am mers aseară la Operă după ce auzisem multe despre primul spectacol cu ”Otello” din 6 septembrie. Auzisem mai ales că, din punct de vedere muzical, anumite inadecvări au scăzut valoarea reprezentaţiei , dar şi că regia este unul dintre punctele forte ale producţiei. Cum se întîmplă uneori în asemenea cazuri, ce am găsit a fost exact invers.

1. Dirijoarea Keri-Lynn Wilson, pe care publicul a îndrăgit-o imediat, a condus cu mînă sigură şi dăruire întreg angrenajul muzical spre un sunet compact, omogen. Am avut chiar impresia că scopul ei principal a fost exact acesta – să ţină ansamblul împreună din punct de vedere muzical, fiind dispusă să facă rabat la expresivitate în numele unităţii muzicale. Scopul a fost îndeplinit şi am putut asculta magnifica muzică a lui Verdi, venită din maturitatea geniului său, cu plăcere. Vestita vorbă a lui Toscanini, care, după cum ştie toată lumea, a fost violoncelist în orchestră la premiera mondială a lui ”Otello”, şi anume: ”Otello e o capodoperă! Îngenuncheaţi şi strigaţi Viva Verdi!” descrie perfect entuziasmul care cuprinde sufletul la auzul acestei minunate muzici. Mai jos, ofer o fotografie care îmi place la nebunie. Verdi şi Francesco Tamagno, tenorul faimos în epocă care a fost ales de compozitor să fie primul Otello. Verdi e în vîrstă şi pare obosit şi îngăduitor. Tamagno e un bon-viveur în plină formă, mîndru nevoie mare de tovărăşia geniului. Nu mă pot opri să nu forţez un pic şi să zic, cu tot respectul, că avem o fotografie exemplară pentru tema ”creatorul şi creatura sa”.

Principalii cîntăreţi au fost, toţi trei, buni. Ştefan Ignat, în Iago, a încercat să acopere şi vocal şi dramatic vastitatea rolului şi a reuşit într-o măsură mulţumitoare. Jocul lui s-a maturizat mult în ultimii ani şi, în general, evoluţia lui artistică merită notată şi apluadată. Îmi plac mult artiştii care muncesc, care caută, care nu stau locului aşteptînd ”inspiraţia” şi ”starea”, cu atît mai mult cu cît sînt o specie rară în România. Mi se pare că Ştefan Ignat este un asemenea artist şi roadele acestei munci se văd. Este, pe măsură ce trece timpul, din ce în ce mai bun şi mai complet. Nicoleta Ardelean în Desdemona a fost convingătoare şi muzicală. A fost singura dintre cei trei care a avut, de altfel, momente de vîrf – notez aici doar ”Ave Maria” din ultimul act, care a ţinut sala cu răsuflarea tăiată pur şi simplu. Am simţit, pentru o secundă, că la sfîrşitul lungului moment ”Cîntecul salciei” plus ”Ave Maria”, Nicoleta Ardelean a fost un pic derutată că nu au venit deloc aplauze. Publicul a fost, într-adevăr, ciudat aseară dar, mărturisesc ca unul aflat în sală, emoţia a fost generală şi, aş zice, paralizantă. Marele atu al Nicoletei Ardelean a fost buna înţelegere a vocalităţii personajului. Desdemona nu este un personaj linear, care la început e doar îndrăgostită şi apoi e doar înfricoşată, are şi ea ambiguităţile ei, iar insistenţa pentru Casio, pe cît e de nevinovată în sensul direct al adulterului, pe atît e de interesantă în planul unei psihologii pe care, poate, nici personajul nu şi-o explică deloc. Tenorul Marius Vlad Budoiu este, fără îndoială, un artist înzestrat. Doar că nu mi s-a părut că e suficinet de dramatic pentru un Otello de neuitat. Admit, poate, sînt eu sub influenţa celor doi Otello de referinţă din a doua jumătate a secolului trecut: Mario del Monaco şi Placido Domingo. (În paranteză fie spus, îmi place mult că mai găsesc pe unele forumuri de discuţii confruntări între fanii celor doi mari tenori. ”Domingo nu e bun nici să-i facă ghetele lui Mario”, răcnesc unii. ”Del Monco e tern şi patetic, vreţi un Otello adevărat: e Placido!” se răstesc ceilalţi). În fine, mie îmi place şi del Moncaco, îmi place şi Domingo (cu un mic plus pentru del Moncao pentru că preţuiesc mai mult pe cei vechi decît pe cei noi, dar asta e chestie de destin) şi s-ar putea să fiu sub această influenţă. Marius Vlad Budoiu, în datele sale artistice, a făcut pe scenă tot ce putea mai bun în acest rol. În concluzie, aş zice despre ”Otello” un singur lucru: ok. Sau, dacă ar fi să aduc limbajului unui faimos critic de film american în micul meu blog, aş spune ” thumbs up”. 2. O discuţie despre producţia aceasta cu ”Otello”, care nu este a Operei Naţionale ci este a Festivalului Enescu, nu poate să nu ducă şi la subiectul inepuizabil al regiei de operă. Ceea ce a făcut Vera Nemirova pe scena Operei Naţionale a fost, mai degrabă, mediocru ca rezultat final. Astfel, am putut vedea propuneri neduse pînă la capăt. De pildă, aflăm la început că pe insulă se află un grup de refugiaţi – de ce? ce e cu ei acolo? ce s-a întîmplat cu ei mai departe? Nu ştim. Sau populaţia peste care domnea Otello era formată din refugiaţi? Atunci, nu pricep de ce gărzile aţinteau cu încordare puştile spre ei, în timp ce aceştia (refugiaţi? localnici?) se bucurau că Otello s-a întors cu bine. Sau acolo era o dictatură şi poporul părea refuguiat în propria-i ţară? Atunci, de ce se bucură pînă la beţie cînd îl văd pe Otello? Am putut vedea, pe de altă parte, idei bune, dar prost realizate scenic. De pildă, există în tot spectacolul două momente erotice între Otello şi Desdemona. Primul, la început, cînd dragostea lor nu e de nimic umbrită. E un moment tandru, peste care se stinge, senzual, lumina. Al doilea are loc mai tîrziu, cînd viermele geloziei rodea deja sufeltul lui Otello. Acest al doilea moment erotic a fost, de fapt, un viol conjugal, scurt şi brutal, în plină lumină. Bune idei, repet, ele exprimă nu doar denaturarea relaţiei dintre maur şi soţia sa, ci şi felul în care intimitatea lor este aruncată în aer, iubirea transformîndu-se dintr-un joc al pasiunii într-un joc al posesiunii. Doar că realizarea acestor momente, mai ales a celui de-al doilea, a fost şcolărească, punînd pe artişti în situaţii puţin stîngace. Am mai asistat la obsesia batistelor. Nu sînt sigur că batista, faimoasa batistă!, era ceva important pentru Otello înainte ca Iago să-i spună că Desdemona i-a dăuit-o lui Casio. Din textul lui Shakespeare, ca şi din opera lui Verdi, nu rezultă nicăieri că, la început, batista era mai mult decît unul dintre darurile pe care Otello le-a făcut iubitei şi soţiei sale de-a lungul timpului. Partea subtilă a poveştii – pe care nici Shakespeare, nici Verdi nu o ratează – este că această batistă devine obsesivă, centrul certitudinii absolute pentru Otello, abia după ce Iago îi şopteşte că Desdemona i-a dăruit-o lui Casio. Vera Nemirova a ţinut să ne bage batista în ochi tot timpul, de la început la sfîrşit, şi asta a fost cam mult. Au avut loc chiar scene neverosimile, (deloc senzuale, zău aşa!), în care cei doi amorezi se sărută prin batistă. În fine, o fi vrut Nemirova să sugereze un joc ”kinky”, dar a ieşit ceva hilar. Nu în ultimul rînd, nebunia lui Otello a fost complet scăpată din mînă. Îndrăznesc să spun, chiar, că Nemirova nu ştie nimic despre gelozie dacă îşi imaginează că aşa se comportă un bărbat stăpînit de această cumplită maladie a iubirii. Ca să fii verosimil şi percutant, nu trebuie să te pictezi pe faţă, să umbli ca năucul rîzînd dement pe scenă vînînd batiste în zbor sau să te crestezi cu cuţitul pe piept. Aş reproşa regiei, în consecinţă, lipsa de subtilitate şi ostentaţia. Ca spectator sînt un pic ofensat cînd regizorul nu are încredere în inteligenţa şi în sensibilitatea mea. E de-ajuns să-mi sugereze sau să-mi lumineze un drum, nu trebuie să îmi bage degetele în ochi: uite cît de nebun e Otello, uite cît de importantă e batista, uite cît de ticălos e Jago! În detaliu, aş reproşa şi rezolvarea scenică a situaţiei Emiliei. Jago o înjunghie, am înţeles. Nu e în libret, dar se practică. Însă, faptul că Emilia e apoi scoasă pe picioare, cu un mic sprijin, de un fel de paj şi, deducem, e dusă spre punctul de prim-ajutor, e cam derutant. Ce vreau să spun este că regia a fost inegală, cu mai puţine momente de inspiraţie. Dacă spectacolul acesta are un farmec al lui, el se datorează muzicii şi dăruirii interpreţilor. 3.Dacă tot am deschis această discuţie, aş vrea să spun două vorbe despre regia de operă. Acuzată, de prin anii 60 încoace, că se străduieşte să ”ia faţa” muzicii sau vocii, regia de operă este o meserie foarte specială. S-a văzut asta de cîte ori am putut consemna eşecuri ale transplantului în operă a unor regizori cu reputaţie solidă cîştigată în teatru sau film. Nu e de ajuns să fii un mare regizor de teatru sau de film ca să ai succes în operă. După cum, e posibil să fii un excelent regizor de operă şi să clachezi în teatru sau film. După cum ştim din nenumărate exemple, poţi rata foarte uşor un spectacol de operă din cauza regiei, dar nu poţi salva un spectacol de operă cu regia, dacă partea muzicală nu funcţionează. De aici, deducem caracterul auxiliar al regiei în operă. Auxiliar, dar important, pentru că astăzi, în lume, dimensiunea spectaculară a operei ridică noi exigenţe. Nu se mai poate, ca pe vremea lui Gigli, să iasă tenorul minunat în faţă, să stea în două picioare, să-ţi cînte aria şi toţi cei de pe scenă să-l asculte încîntaţi. E nevoie de idei şi de imaginaţie în jurul vocii, pentru ca vocea să poată să-şi facă treaba – adică să emoţioneze. Dacă regizorul nu iubeşte vocile şi nu cunoaşte bine muzica (mai toţi regizorii, azi, lucrează cu libretul în faţă ca şi cum au de-a face cu o dramaturgie şi muzica sau cîntul protagoniştilor e un fel de inconvenient fatal pentru viziunea lor) ratează garantat în operă. De aceea, sînt trist să aud că de ani mulţi nu mai există nici o specializare universitară pentru regia de Operă. Cea de la Conservator s-a desfiinţat, iar la UNATC nu a existat niciodată o asemenea preocupare. Această absenţă nu poate avea decît efecte nefaste. (Ca să evit orice confuzie, aceste rînduri nu se referă la Vera Nemirova. Ea este o regizoare cu carieră în operă – de data asta a fost, pur şi simplu, mai puţin inspirată. Rîndurile de mai sus transced spectatolul de aseară) 4.Sigur că, în economia întregului Festival , contribuţia Operei este modestă. Diferenţa dintre operă şi simfonic/cameral pe agenda Festivalului este uriaşă, nu doar ca pondere, ci şi ca nivel. Barenboim sau Pappano nu vin să dirijeze operă la Bucureşti şi nici un nume din lumea operei similar ca ”stardom” lui Lupu, Zuckerman, Perahia sau Kissin nu vine să cînte pe scena Operei. Ne descurcăm mulţumitor cu ai noştri. Este de discutat, însă, dacă e bine ca opera să rămână un fel de cenuşărească de ocazie în acest imens fenomen muzical care este Festivalul Enescu sau e bine să crească şi ea. Oricum, prin tradiţie, avem de fiecare dată un ”Oedip”. Dar, mă întreb, merită să avem, în Festival şi o latură mai dezvoltată de operă? PS Nu vreau să închei fără să spun cît de multă bucurie am simţit cînd am văzut cum arată foaierul Operei, dar şi spaţiile din zona scărilor şi din salonul larg, de la etaj. La parter, înainte de intrarea în sală, foarte atractiv prezentate, se aflau cărţi, ziare şi cd-uri. Pe coloanele foaierului, o interesantă expoziţie de portrete şi afişe ale spectacolelor cu ”Otello” din istoria Operei bucureştene. De asemenea, în holurile laterale din zona garderobelor, dar şi sus, la etaj, am găsit bufete foarte bine garnisite care aşteptau cu şampanie, vinuri, dar şi spirtoase mai serioase, alături de ape, cafele şi sucuri, plus cîteva apetisante specimene de amuse-bouche. Peste tot, scaune, fotolii şi măsuţe de bun gust şi design potrivit. În sfîrşit, Opera noastră arată ca un teatru de operă european. Atmosfera este ”classy”, spaţiul întreg este luminat inteligent, astfel încît să transmită eleganţă şi curtuoazie. Sper că acest mise-en-place foarte reuşit nu este doar parte a participării Operei la Festivalul Enescu, ci va rămîne permanent aşa.

www.adevarul.ro

Ultima ora:

ObservatorIulian Fota: Urmatoarea rupere de Occident va fi, mai intai, pe vector tehnologic?

PoliticNicușor Dan: Opţiunea mea pentru alegerile de duminică este Partidul Naţional Liberal

EconomieMirela Iovu: Impactul disruptiv al tehnologiei asupra industriei bancare in era post-Covid!

ExternThierry De Montbrial, senior Adviser Club România, a fait de L’IFRI de 2ème Think Tank le plus influent du monde

SocialOvidiu Nahoi: Și dacă, totuși, trăim în cea mai bună perioadă din istoria României?

EvenimenteMireille Rădoi: Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” a oferit Înaltei Curți de Casație și Justiție una din cele 8 copii autentificate ale fundamentului legislației moderne – Magna Carta

CulturaCristina Popescu: Emisiunea de mărci poștale „Urși”

EditorialVasile Pușcaș: Un proiect jurnalistic pentru Unire



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe