Matei Bogdan
Publicat în 4 decembrie 2019, 19:08 / 21 elite & idei

Sever Voinescu: Nu vii, ci riguroși

Sever Voinescu: Nu vii, ci riguroși

de Sever Voinescu

Acum mulți ani, mă îndrăgostisem pur și simplu de un lac. Îl vedeam într-o priveliște largă, impresionantă (este un lac cam cît o mare!) și mă fermeca infinita lui transformare după orele zilei, după anotimpuri, ba chiar și după ani, căci oamenii nu pregetau să construiască la malul lui, dar și mai avîntat, în larg. Într-o zi, am citit într-un ziar că vietățile lacului, pentru care dezvoltasem un interes afectuos, sînt puse în pericol de fel de fel de specii „parazit“, care nu aparțineau natural acestui habitat, fiind aduse în lac involuntar de oameni și acum proliferau decimînd speciile autohtone, incapabile să se apere cumva. De pildă, în acest lac apăruseră specii venite de la multe mii de kilometri, din ape cu care lacul nu avea absolut nici o legătură. Explicația era că vapoarele care intrau pe lac după ce navigau pe oceanele lumii încărcau de te miri unde apă în depozitele lor, pe post de balast. Gurile lor lacome înghițeau și pești odată cu enorma cantitate de apă ce urma să le stabilizeze pe drum. Cînd deversau această apă „balast“ luată din Oceanul cutare în lacul acesta, pentru a se încărca într-unul dintre porturile sale, peștii din ocean pătrundeau în lac. Poate că unii mureau, dar, iată, prin cine știe ce fisură a ecosistemului, peștii străini se adaptau și se hrăneau cu peștii autohtoni. Așa că sub apele lacului se produceau schimbări de faună care îi îngrijorau pe specialiștii de la malul lacului. Apăruseră, de pildă, pești de neimaginat aici care, ca la un semnal, ieșeau pe mal și o porneau tîrîș, împingîndu-se cu înotătoarele spre cea mai apropiată baltă, pe care o luau în stăpînire imediat, cu o rapacitate și o eficiență înspăimîntătoare. Puteau merge așa și un kilometru. De unde știau cînd să iasă, de unde știau că merg în direcția unei bălți, cine le dădea comanda să iasă așa mulți, formînd adevărate migrații ce opreau pentru ore bune circulație pe drumurile ce dădeau ocol lacului? Nimeni nu știa. Era un mister. Un mister mai degrabă înspăimîntător decît fascinant pentru oricine vedea sau auzea așa ceva.

Recent, mi-am adus aminte de sentimentul straniu, de frică și ciudă, care m-a încercat cînd am auzit ce se petrece sub luciul lacului drag și mi-am imaginat cum peștii aflați de zeci de mii de ani în siguranță în acest habitat al lor, la care sînt deplin adaptați, sînt acum eliminați de peștii aduși accidental de oameni, de prin alte locuri, și care se adaptează încă și mai bine. Ciudat, acest sentiment nu mi-a revenit cînd am citit cine știe ce despre viața naturii, ci după ce am citit un articol în Le Figaro despre ce mai zice Academia Franceză.

Ca americanofil care iubește limba franceză din țara lui fost francofonă și tot mai anglofonă de la marginea Europei, vă mărturisesc că-mi place seriozitatea cu care Academia Franceză își joacă rolul de gardian al limbii ei naționale. Foarte recent, Academia Franceză a emis un comunicat prin care își exprimă grava îngrijorare pentru degradarea limbii franceze, ca urmare a agresivei invazii de americanisme. Acest fenomen duce la apariția unei limbi bizare, vorbite tot mai natural de tot mai mulți oameni, cunoscută drept „frangleză“, care afectează serios nu doar vocabularul, ci și sintaxa francezei. Aceasta este evaluarea Academiei de la Paris, alarmată de tendința de normalizare a anomaliilor lingvistice. Citesc, deci, în presa franceză acest fragment dintr-un comunicat oficial: „Academia Franceză nu a fost niciodată ostilă adoptării și utilizării termenilor străini. Dar astăzi se arată profund îngrijorată (gravement préoccupée) de dezvoltarea franglezei“. Academia atrage atenția că principala cauză a acestui fenomen este nerespectarea riguroasă a Legii Toubon. Vă amintiți, cred, de această lege franceză, adoptată în 1994, care păzește strașnic limba franceză în actele oficiale ale statului, în școli, în conferințe publice etc. Legea Toubon, la vremea adoptării ei, a fost serios îmblînzită de Consiliul Constituțional, care a statuat că libertatea de gîndire și de exprimare – indiscutabil, drepturi fundamentale ale omului – nu pot fi, totuși, limitate. Mai clar: libertatea de exprimare protejează inclusiv exprimarea defectuoasă, agramată sau plină de americanisme. Sigur, oamenii sînt liberi să evalueze pe cel/cea care se exprimă, dar el/ea nu poate fi împiedicat să o facă. Frizăm ideea că gramatica este o piedică (desigur, pusă de bestiile conservatoare) în calea drepturilor fundamentale ale omului. Să nu dramatizăm: este deja un standard că libertatea de exprimare protejează orice idioțenie spusă public. Păi, dacă e protejată prostia, de ce n-ar fi protejat și agramatismul în numele acestei atît de importante libertăți? Adică poți să spui enormități, ba chiar poți să înjuri, dar nu poți să folosești americanisme? Come on!

În fine, revin la reacția recentă a Academiei Franceze, citînd precizările interesante ale unuia dintre membri, filologul Barbara Cassin: „Vrem să contribuim la o Europă rezistentă, care refuză să se construiască conform acestei non-limbi a purei comunicări care este engleza globală. Refuzăm ca limbile noastre, cele pe care le vorbim, franceza, ba chiar și engleza însăși (limba lui Shakespeare, Emily Dickinson sau Churchill) să devină biete dialecte pe care le vorbim fiecare la noi acasă“. Pledoaria Academiei Franceze este, așadar, pentru plurilingvism și împotriva unei singure limbi omogene, compozite și simplificate, a unui fel de limbă universală de Internet, o engleză de plastic.

În ceea ce ne privește, și limba noastră se află, biata de ea, sub atacul „romglezei“ – această engleză de plastic, globală, o excrescență moartă construită pe trupul minunatei limbi engleze de funcționarii globalizării nivelatoare, o specie lingvistică agresivă ce devorează limba culturii noastre. Mă întreb care ar fi fost reacția intelectualilor români, mai ales a celor de ultimă generație, dacă Academia de pe Calea Victoriei ar fi emis o poziție similară. Nu-i greu să-mi imaginez. Mai întîi, ar fi venit, doct, cu platitudinea că „limba-i vie“, așadar să o lăsăm în plata ei să meargă cum vrea. Doar că „limba-i vie“ este, desigur, o metaforă. Realitatea este că oamenii care o vorbesc sînt vii și, astfel fiind, se întîmplă adesea să greșească. În fond, nimic nu-i mai viu decît greșeala – ea este manifestarea ruperii cu regula (care-i mereu moartă, știm și asta). Vii, foarte vii sînt politicienii, maneliștii, miliardarii de carton, activiștii, gureșii de talk-show, toți cei care populează sonor spațiul nostru public. Și v-ați întrebat vreodată de ce am ajuns la consensul că limba română vorbită este grav avariată? Limba română din spațiul public este vorbită taman de acești vii. Așa vii cum sînt, ei și nimeni alții fac din limba română ceea ce auzim, adică un instrument de comunicare din ce în ce mai puțin expresiv, tot mai limitat și mai puțin generos cu inteligența și imaginația, un limbaj de semne grafice și sonore nu cu mult mai complex decît cel al maimuțelor. Căci și maimuțele sînt, desigur, vii.

Apoi, ar fi acuzat Academia că e na­ționalist-ceaușistă și că, la cîte păcate are, mai bine și-ar ține gura. Academia Franceză, firește, poate să fie îngrijorată de starea limbii franceze pentru că pe-acolo n-a umblat Ceaușescu. Pe noi, individul mort acum 30 de ani încă ne mai bîntuie.

Ne-am obișnuit, nu știu cum, că orice apărare a „românescului“ în­seamnă naționalism, după cum orice critică a „românescului“ este o pildă de corectitudine și luciditate. Multe sînt belelele noastre naționale, indis­cutabil. Avem foarte multe de schimbat în noi înșine și în țara noastră dacă vrem să nu mai fim coada Europei. Și vorbesc despre schimbări care nu ne-ar obliga deloc să fim altceva decît sîntem. Am putea, de pildă, să ne schimbăm atitudinea față de limba română, să-i cultivăm bogăția și frumusețea. Și cînd ne folosim de ea, să nu mai fim chiar așa „vii“, să fim riguroși.  

P.S. Știu că oamenii înțeleg, adesea, textele pe care le citesc în feluri cu totul neașteptate pentru autor. De aceea, precizez clar că nu sînt deloc un admirator al Academiei Române.

www.dilemaveche.ro

Ultima ora:

ObservatorSergiu Manea: Forbes 30 pentru RO30

PoliticIon M. Ioniţă: Bădălău şi ai lui

EconomieSergiu Manea: Forbes 30 pentru RO30

ExternIulian Chifu: Un game changer în Brexit – Raportul serviciilor britanice privind ingerinţele Rusiei în referendumul din 2016

EvenimenteMireille Rădoi: Un produs de diplomație culturală – Femei remarcabile din România și din Peru

CulturaRadu Preda: Organizatorii memoriei

SocialAndrei Stoian: Sistemul de învăţământ românesc a acumulat o serie întreagă de probleme

MoldovaAndrei Vlasceanu: Tragedie antică şi teatru rusesc la Chişinău



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe