OraNoua.ro
Publicat în 6 decembrie 2017, 19:48 / elite & idei

Sever Voinescu: Povestea ProPublica (I)

Sever Voinescu: Povestea ProPublica (I)

de Sever Voinescu

ProPublica este o organizație americană non-profit, cu sediul la New York, care produce jurnalism de investigație. A luat ființă în 2008, cu o echipă de 28 de oameni. Pînă astăzi a cîștigat patru premii Pulitzer și a publicat anchete extrem de puternice, iar succesul ei indică un drum deschis pentru jurnalismul de mîine. Fondatorul și primul redactor-șef al ProPublica, Paul Steiger, figură de prim-plan a presei americane, s-a aflat recent în România, la invitația Fundației Friends for Friends, în al cărei birou l-am întîlnit pentru un interviu. Într-un fel, mi-a ieșit. Am folosit reportofonul, am pus întrebările pe care aveam de gînd să le pun și omul mi-a răspuns, amabil. Dar, reascultînd înregistrarea, mi-am dat seama că am pe bandă mai mult decît un interviu: dincolo de povestea ProPublica (accesibilă, de altfel, în multe surse online), am o reflecție profundă asupra meseriei de jurnalist în timpurile de ieri, de azi și de mîine. Autorul ei este un om care are astăzi, la 75 de ani, experiența, luciditatea, liniștea și inteligența pe care noi nu le avem. Paul Steiger a lucrat 17 ani la Los Angeles Times, a fost, apoi, 16 ani redactor-șef al prestigiosului Wall Street Journal și, apoi, a fondat și a condus direct, pentru patru ani, ProPublica. A văzut multe în meseria asta. Iar acum, are multe de spus.

Am pornit discuția de la experiența trecerii de la o organizație de presă construită ca afacere la una construită pe modelul non-profit. „Modelul presei construite ca afacere scîrțîie serios“, i-am spus eu. Era, desigur, un model stabil, care asigura independența jurnalistului tocmai pentru că îl punea în dependență de mulțimea de cititori. Cumpărau ziarul, jurnalistul trăia, nu-l cumpărau, murea. Împreună cu jurnalistul, trăia sau murea și patronul. În modelul jurnalismului non-profit, dependența de public este suprimată – depinzi de donatori. Ei devin publicul tău. Sînt mult mai puțini și, poate de aceea, pot fi mai insistenți decît erau patronii.

Paul Steiger mi-a răspuns: „Avantajele modelului presei ca business sînt indiscutabile. Am lucrat la LAT, care în acea vreme era un ziar extrem de profitabil. De asemenea, în cea mai mare parte a șederii mele la WSJ, publicația aducea profit. Cum spunem noi, cititorii votează cu dolarii pe care îi plătesc pentru ziar. E o recunoaștere că faci treabă bună cînd vezi cifrele pe profit și publicitatea, firesc, vine din urmă. Vremurile s-au schimbat, însă. Vechiul jurnalism, produs de acest model, aproape a dispărut. Modelul presei ca organizație non-profit duce jurnalismul direct în sfera binelui public. E ca la pompieri. Nu aștepți să-ți ardă casa pentru a plăti pompierii – susții permanent întregul serviciu prin taxe sau prin donații. În America, jurnalismul de investigație, ca și jurnalismul despre ce se întîmplă în străinătate, costă cel mai mult și a fost clar că exact acest gen de jurnalism nu mai poate fi susținut în noile condiții de piață.“

ProPublica este, de fapt, o soluție pentru aceste reduceri de costuri, fiind construit pe modelul susținerii acestui gen de jurnalism scump, în mare parte prin donații private.

„Am fost norocoși“, continuă Paul Steiger, „căci am găsit un cuplu de oameni bogați, familia Sandler, care asta voia să facă: să susțină, în numele binelui public, exact acest gen de jurnalism. Eu îi cunoșteam de mulți ani și, cînd am părăsit WSJ, m-au solicitat să începem proiectul ProPublica. Nu aveau nici o legătură cu presa. Ea a lucrat pe Wall Street și el a fost avocat cu practică în banking. Au construit împreună un business financiar de succes, l-au vîndut chiar înaintea crizei pentru o sumă imensă și au acum această disponibilitate.“

„Se comportă ca donatorii pentru o cauză frumoasă sau ca proprietarii unui ziar?“ – întreb eu. „În mare, experiența e cam la fel“, răspunde Paul Steiger. „Am avut experiența lucrului cu proprietarii unui ziar construit ca business și apoi experiența lucrului cu principalii donatori ai acestui proiect de jurnalism non-profit. Lucrurile nu sînt foarte diferite ca mod de lucru. Interacțiunea, însă, este de alt gen. Dow Jones, care era proprietarul WSJ cînd eu eram acolo, era o companie imensă, listată la bursă, cu mulți acționari, reprezentați de un board. Eu am lucrat cu doi CEO și ambii au fost foarte buni. Ei înșiși veneau din jurnalism și știau bine regulile. Vorbeau cu mine, din cînd în cînd, despre chestiuni redacționale, editoriale, dar la o manieră generală și lăsau cu totul în seama mea conducerea ziarului. Cu donatorii pentru proiectul ProPublica a fost un pic mai personal. Gradul de intimitate s-a văzut și în diferența de bugete. La WSJ, aveam un buget anual de la 100 de milioane de dolari și aveam în subordine peste 600 de jurnaliști în toată lumea – era o veritabilă corporație, iar eu eram cu adevărat un manager a cărui grijă principală era să aibă oamenii potriviți la locurile potrivite. Cu ProPublica, am început cu un buget de 10 milioane pe an, atins abia în al doilea an. Așa că era o chestie mult mai personală, iar contactul cu donatorii era direct. Dar și ei au acceptat că eu sînt decidentul în privința jurnalismului. Ei și ceilalți membri ai board-ului ProPublica putem sugera subiecte, dar numai unuia dintre cei doi editori-șefi. Ei nu au nici un contact cu jurnaliștii, pentru că un asemenea contact, evident, i-ar intimida pe aceștia. Iar după ce sugerează un subiect, nu mai au nici o implicare în modul în care acel subiect este tratat, dacă este tratat – pentru că, atîta timp cît eu am fost editor-șef la ProPublica, din 30 sau 40 de teme sugerate de ei, doar una s-a concretizat într-o anchetă jurnalistică.“

Pentru România, povestea ProPublica sună ca un basm – unde poți găsi pe malurile mlăștinoase ale Dîmboviței asemenea donatori pentru un asemenea proiect? Totuși, convins fiind că într-o bună zi va veni vremea și la noi, întreb: „Trecerea aceasta de la modelul presei ca afacere la modelul presei ca organizație non-profit este un trend în presa liberă din lume?“ „Nu este un trend, este o cale spre viitor. Una, printre altele. De altfel, continuă să apară organizații de presă pe model business. Buzzfeed, de pildă.“

www.dilemaveche.ro

Ultima ora:

ObservatorMarius Dunca: Preşedinţia României la Consiliul Uniunii Europene (UE) reprezintă un test dacă societatea românească are capacitatea să pună în valoare identitatea naţională

PoliticKelemen Hunor si Viktor Orban au discutat despre susținerea etnicilor maghiari din România

EconomieSorin Ioniţă: Trăiască România decolonizată! Câţi bani UE pierdem în Anul Centenarului

ExternCristian Unteanu: „Chestiunea Ierusalimului“ amorsează revolta lumii arabe. Şi nu numai

EvenimenteDorin Chirtoacă, la funeraliile Regelui Mihai

CulturaCristina Popescu: In memoriam, Regele Mihai I (1921-2017)

SocialBogdan Gavrilă: Reformarea clasei politice nu se poate face cu miniștrii de acum 10 ani

MoldovaCristian Unteanu: De la Chişinău, Dodon brodează mai departe pe scenariul anti-românesc



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe