Matei Bogdan
Publicat în 14 noiembrie 2018, 13:31 / 85 elite & idei

Silviu Cerna: Morala îndoielnică și pericolele statului social

Silviu Cerna: Morala îndoielnică și pericolele statului social

de Silviu Cerna

Societatea românească trăieşte de atât de mult timp într-un stat care ia de la unii cetăţeni şi dă la alţii încât a ajuns să considere acest lucru ca fiind absolut normal, cel puţin la nivel de principiu. Chiar şi după căderea comunismului, profund îndoctrinată din trecut, ea a continuat să creadă în retorica egalitaristă şi a optat consistent pentru un stat care poartă răspunderea pentru nivelul de trai al cetăţenilor, fie prin corectarea condiţiilor care dau naştere sărăciei, fie prin asigurarea unui venit minim pentru persoanele sărace. Astfel, autorii primei constituţii post-comuniste a României (1991) au înscris în aceasta prevederea că: ,,Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.’’ (art. 47 alin 1), iar  această constituţie a fost votată cu o majoritate de 77,3%.

Guvernele postcomuniste au luat adesea măsuri pentru pentru ameliorarea nivelului de trai al unor categorii de populaţie considerate defavorizate. Cu toate acestea, conform datelor Eurostat, în România anului 2016, un număr de 7,69 milioane de persoane (38,8% din populaţie) era supus riscului de sărăcie și excluziune socială. În mod evident, statul român a eşuat în încercarea de a asigura un nivel de trai decent cetăţenilor săi.

Ceea ce a reuşit în schimb acest stat a fost crearea unei forme de manifestare sui-generisa fenomenului numit în literatură ,,vânare de rente’’ (rent-seeking ̶  A. Krueger). În general, acest fenomen constă în obţinerea unui câştig prin manipularea şi exploatarea mediului economic şi politic, mai degrabă decât printr-o activitate economică susceptibilă să sporească avuţia naţională. În speţă, este vorba despre situaţia deja binecunoscută că, în România, aşa-numita ,,asistenţă şi protecţie socială’’ încurajează sustragerea de la muncă a unui mare număr de indivizi. Astfel, conform ultimelor statistici, în România, în luna septembrie 2017, aproape 220.000 de persoane au primit ajutor social. Or, se constată adesea că beneficiarii de ajutoare sociale profită de aceste ,,rente’’ şi nu încearcă să facă nimic pentru a-şi găsi un loc de muncă. Pe de altă parte, angajatorii se plâng că nu reușesc să găsească oameni care să  voiască să muncească.

Mirajul justiţiei sociale şi morala economiei de piaţă

În acest cadru, o primă problemă care se pune este cea a legitimităţii termenului de ,redistribuire’’ prin care susţinătorii politicii aşa-numite de ,,asistenţă şi protecţie socială’’ încearcă să justifice măsurile guvernamentale amintite. În mod evident, acest termen este preluat din manualele de economie politică apărute în România în perioada comunistă, după care în economie există atât o ,,distribuire’’ (repartiţie primară), cât şi o ,,redistribuire’’ (repartiţia secundară) a venitului naţional. ,,Distribuirea’’ este faza în care se formează veniturile participanţilor la procesul de producţie (profituri, rente, dobânzi, salarii etc.), iar ‚,redistribuirea’’ este faza în care se formează veniturile celorlalţi membrii ai societăţii. Termenul de ,,redistribuire’’ sugerează, aşadar, o ,,nouă distribuire’’ sau o ,,distribuire diferită’’, ceea ce lasă să se înţeleagă că anterior a existat o ,,distribuire iniţială’’. Ambii termeni sunt strâns legaţi de concepţia marxistă, după care, în capitalism, clasa muncitoare este dublu exploatată: odată, în procesul de producţie, unde capitaliştii îşi însuşesc plusvaloarea, iar muncitorii îşi încaseazează salariul, care, ca preţ ale forţei de muncă, se formează pe o piaţă specifică  ̶  piaţa forţei de muncă  ̶  la un nivel care este întotdeauna sub valoarea forţei de muncă; altă dată, în procesul de redistribuire, unde o parte din salariul muncitorilor este preluat de stat sub formă de impozite şi taxe şi folosită pentru acoperirea cheltuielilor publice, care, în general, sunt efectuate în folosul clasei capitaliştilor. În modul acesta, se evidenţia caracterul de clasă al finanţelor publice în capitalism, adică funcţia lor de instrument de exploatare suplimentară a clasei muncitoare.

Este interesant de notat că atunci când ajungeau la prezentarea acestor procese în socialism, autorii manualelor de odinioară abandonau tacit concepţia marxistă a salariului ca preţ al forţei de muncă şi o înlocuiau cu teza aşa-numitei ,,legi a repartizării după calitatea şi cantitatea muncii’’. Astfel, se sublinia că deosebirea esenţială faţă de capitalism este că în socialism salariul constituie o modalitate de participare a oamenilor muncii la repartizarea producţiei materiale, nu preţul forţei de muncă. De aceea, regimul ceauşist a mers şi mai departe şi a impus prin lege (nr.57/1974) înlocuirea cuvântului ,,salariu’’ cu ,,retribuire’’.

Sugestia propagandistică a fost că în socialism impozitele şi-au pierdut caracterul de clasă şi, deci, rolul de mijloc de exploatare suplimentară a clasei muncitoare, devenind un instrument de construire ,,ştiinţifică’’ a socialismului şi comunismului. Ca urmare, se trăgea concluzia că funcţia finanţelor socialiste era ,,redistribuirea’’ unei părţi  din veniturile ,,muncitorilor direct productivi’’ şi formarea salariile persoanelor ocupate în ,,sfera neproductivă’’, a veniturilor pensionarilor, bursierilor, beneficiarilor de ajutoare sociale ş.a.m.d.

Adevărul este că, riguros vorbind, aceste procese nu există. Veniturile sunt obţinute de fiecare individ în funcţie de munca sa, de contractele pe care le-a încheiat şi pe care le execută, de riscurile pe care şi le asumă, de voinţa altor persoane şi adesea de hazard. Ele sunt rezultatul unor acte libere, nu al voinţei unei autorităţi. Cu alte cuvinte, veniturile nu sunt consecinţa unei ,,distribuiri’’ sau ,,redistribuiri’’; ele nu provin dintr-o voinţă superioară de a remite fiecărui membru al societăţii o parte sau un element dintr-un ,,întreg’’ destinat împărţirii în cadrul societăţii respective. Ceea ce în manualele de altă dată se numea ,,redistribuire’’ nu este, de fapt, ,,redistribuire’’, deoarece veniturile individuale, realizate în principal în formă bănească, nu constituie în societăţile moderne un ,,stoc’’ aflat, de exemplu,  în depozitul unui templu, unde aşteaptă să fie repartizat celor în drept, ci constituie valorile economice create în mod liber şi dobândite de fiecare individ prin exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale. Este însă evident că acest ,,stoc’’ poate exista în mintea economiştilor şi a politicienilor familiarizaţi cu statistica, deoarece totalul ,,fluxurilor’’ de venituri individuale poate fi calculat cu creionul pe hârtie, deşi aceasta nu înseamnă că cifra respectivă are un corespondent într-un ,,stoc’’ real.

Veniturile obţinute prin actele de schimb libere ale indivizilor sunt contraprestaţia obţinută de ei pentru o prestaţie realizată în virtutea unor contracte încheiate cu alţi indivizi, în funcţie de condiţiile pieţei; fiecare individ obţine de la alţi indivizi, pentru contribuţia sa, o cantitate de bani sau de bunuri care depinde de valoarea pe care ceilalţi membri ai societăţii o atribuie contribuţiei sale. Aceste relaţii sunt întemeiate, aşadar, pe cunoscutele principii din dreptul roman: do ut desdo ut faciasfacio ut desfacto ut facias.

Aceste expresii juridice, vechi de peste două mii de ani, sintetizează morala economiei de piaţă pe care F. Hayek o discută pe larg în lucrările sale. În acest tip de economie, fiecare individ primeşte pentru ceea ce vinde sau ceea ce face ceva ce partenerul său consideră a fi valoarea bunului sau a serviciului pe care el îl oferă pe piaţă. Ca urmare, demonstrează convingător Hayek, sintagma ,,justiţie socială’’ nu are nici o semnificaţie reală, chiar dacă se presupune că politicienii paternalişti au cele mai bune intenții posibile. “Justiția socială”, avertizează el, este un miraj. Căci, piața nu recompensează un merit ipotetic. Ea nu are o funcţie morală, ci una economică: piaţa face ca produsele să ajungă în mâinile celor care doresc să le aibă şi au posibilitatea să le plătească, oferind în schimb bani, ori alte bunuri sau servicii. Mecanismul prin care piaţa îndeplineşte acest rol este efectuarea liberă de tranzacţii cu bunuri sau servicii: aceste tranzacţii constituie modalitatea prin care un individ se arată capabil să ofere altor indivizi un bun sau un serviciu pe care aceştia din urmă îl consideră suficient de util astfel încât să fie dispuşi să plătească vânzătorului un anumit preț pentru a dobândi bunul sau serviciul respectiv. Existenţa unui asemenea mecanism este esenţială pentru o societate mare, deoarece, într-o asemenea societate, spre deosebire de comunităţile umane mici, nu există nici o modalitate ,,obiectivă’’ sau ,,ştiinţifică’’ de măsurare a “adevăratului merit”, “adevăratei valori” sau “adevăratei nevoi” a unui individ sau a anumitor grupuri de indivizi. Toate aceste elemente sunt rezultatul aprecierii personale a fiecărui membru al societăţii. Or, indiferent de preocuparea sa faţă de soarta semenilor, mintea unui om nu este, evident, atât de ”mare” pentru a recepta şi înţelege tot ceea ce poate exista într-o comunitate umană de zeci, sute, mii şi milioane de indivizi, ale căror universuri mentale – tot atât de numeroase şi de îndepărtate unele de altele ca stelele din univers – reprezintă o lume de gânduri care scapă complet înţelegerii şi memoriei unui singur om. În aceste condiţii, ceea ce contează din punct de vedere social şi economic este ca un individ care are nevoie de un bun sau serviciu să ştie dacă bunul sau serviciul care îi este oferit pe piaţă este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra, deoarece intenţionează să-l folosească pentru producţia sau consumul său, ori dacă un bun sau serviciu se vinde pe piaţă la un preţ suficient de mare pentru ca el să fie interesat să-l producă. Această idee este exprimată de Hayek prin afirmaţia că informaţia transmisă prin preţul format pe piaţa liberă este una ”codificată”, dar în aşa fel încât toţi cei intersaţi ştiu să o decodifice.

Prin urmare, este preferabil ca grija carităţii, în situaţiile în care aceasta este realmente necesară pentru ajutarea persoanele nevoiaşe, să fie lăsată în seama persoanelor care își dăruiesc banii conform propriilor valori şi criterii. Ele sunt singurele care pot decide în cunoştiinţă de cauză care dintre semenii lor merită să fie ajutaţi şi care nu, după cum tot ele sunt singurele care pot face aceasta în conformitate cu sentimentele şi principiile lor morale. Nimeni nu cheltuiește banii altora cu mai mult discernământ decât banii proprii și doar ajutorul orientat de sentimente şi principii morale și acordat în mod liber poate atenua suferința umană, atât cât este omeneşte posibil. Totuşi, beneficiarii ajutorului trebuie, la rândul lor, să se străduiască să înceteze să fie dependenţi de mila publică.

Pericolul autoritarist al paternalismului politic

Procesul numit în vechile manuale ,,redistribuire’’ nu este, aşadar, o ,,nouă distribuire’’ a ceea ce fusese deja ,,distribuit’’, ci pur şi simplu o distribuire în mod autoritar a veniturilor obţinute prin mijloace economice, adică prin muncă şi prin schimb de bunuri şi servicii. Această distribuire autoritară se face prin voinţa puterii publice, indiferent că ea este una dictatorială, ori aleasă în mod democratic, respectiv că reflectă decizia majorităţii sau nu. Cu alte cuvinte, este vorba pur şi simplu despre o înlocuire a mijloacelor economice de creare a veniturilor prin mijloace politice de spoliere a unor indivizi şi de căpătuire a altor indivizi, care sunt stimulaţi în modul acesta să devină ,,vânători de rente’’.

Această ingerinţă a statului implică întotdeauna un act de constrângere: impunerea unui impozit sau a altei prelevări obligatorii. Constrângerea şi ameninţarea cu folosirea forţei sunt implicate de faptul că, prin definiţie, impozitul este o sumă de bani plătită statului fără nici o contraprestaţie contractuală din partea acestuia şi independent de modul în care acesta din urmă foloseşte banii  ̶  pur şi simplu în virtutea puterii sale, care este copleşitoare în raport cu individul (,,statul Leviatan’’ ̶  Th. Hobbes).

Impozitul este perceput, aşadar, prin forţă şi sub ameninţarea sancţiunilor. El este prin definiţie o restrângere a dreptului de proprietate, deoarece este o prelevare realizată fără consimţământul proprietarului; în caz contrar, constrângerea şi sancţiunile nu ar mai fi necesare în mod sistematic.

În practică, totul se petrece ca şi cum bunurile cetăţenilor ar face parte dintr-un ,,întreg’’ pe care statul consideră că are dreptul şi puterea să şi-l însuşească, deşi are ,,mărinimia’’ să nu o facă decât pentru o fracţiune, care, în majoritatea ţărilor occidentale, echivalează actualmente cu 40-50% din PIB, iar în România, cu cca. 29,5%. Sunt puţine statele în care există o limită pentru totalul prelevărilor realizate în mod obligatoriu de către putere. Şi sunt şi mai puţine acele state în care constituţia obligă guvernul să limiteze impozitele şi taxele pe care le impune fiecărui individ la o anumită proporţie maximă din venitul sau averea acestuia. Întregul sistem se bazează, aşadar, pe ideea că statul are teoretic puterea de a decide cât anume ia de la cetăţeni şi cât anume le lasă, respectiv cât le dă, fără nici o limitare cantitativă. Se poate, deci, spune că toate bunurile cetăţenilor se află practic la dispoziţia puterii.

În statele comuniste, acapararea bunurilor cetăţenilor, numită din motive propagandistice, ,,naţionalizare’’, ,,colectivizare’’, ,,etatizare’’ etc., era justificată prin învăţătura marxist-leninistă, care putea fi ,,sintetizată printr-o singură expresie: abolirea proprietăţii private.’’ (Manifestul Partidului Comunist). În statele democratice, puterea se crede şi în acest caz liberă să acapareze tot ceea ce doreşte sub pretextul că a fost aleasă în mod liber. Cu alte cuvinte, acaparea este legitimată aici prin votul majorităţii, ca şi cum drepturile fiecărui cetăţean şi, deci, dreptul de proprietate ar depinde de părerea majorităţii care deţine întâmplător puterea. Astfel, chiar şi în statele democratice, lucrurile sunt prezentate ca şi cum drepturile, inclusiv dreptul de proprietate nu ar aparţine cetăţenilor, ci se nasc din bunăvoinţa statului: dacă nu ar exista stat, indivizii nu ar avea nici un drept.

În ambele cazuri, concepţiile respective exprimă o periculoasă desconsiderare a individului, deoarece neagă omului obişnuit capacitatea de a trăi o viaţă liberă şi responsabilă. Adepţii săi, care vor, de fapt, să-i stăpânească pe ceilalţi oameni şi să le dirijeze vieţile, îi găsesc pe aceştia din urmă prea ignoranţi, prea iresponsabili şi prea preocupaţi de ,,nimicuri’’ (salarii, pensii, ajutoare, cheltuieli zilnice etc.). Cu o incredibilă aroganţă, ei se consideră superiori semenilor lor şi pretind că ştiu mai bine decât aceştia ce este bun pentru oamenii de rând. De aceea, paternaliştii politici actuali pledează pentru extinderea funcţiei sociale a statului, iar în fapt acţionează pentru capturarea acestui ,,stat social’’ de către ei înşişi. La urma urmelor, aceşti politicieni se aseamănă mult cu dictatorii comunişti, care şi ei au încercat să reconstruiască lumea în funcţie de ideologia lor şi pentru ,,binele poporului’’  ̶  cu sau fără voia acestuia din urmă. Şi, la fel ca predecesorii lor comunişti, se consideră îndreptăţiţi să folosească forţa pentru a-i constrânge pe ceilalţi oameni să se supună ,,concepţiei lor despre lume şi societate’’. La fel ca fondatorii teoriei politice comuniste, ei consideră că ,,moral este tot ceea ce serveşte cauzei’’ (V.I. Lenin) şi că, deci, folosirea forţei coercitive a statului pentru a lua de la indivizii care ,,au’’ şi a da indivizilor care ,,merită’’ este o acţiune ,,morală’’

Or, dacă, în 1789, Adunarea Naţională Franceză a votat o ,,declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului’’, nu o ,,cartă a libertăţilor’’, ea a recunoscut principiul că drepturile fiecărui individ sunt naturale, adică preexistente statului, care nu are căderea să le confere, ci este obligat să le recunoască, deoarece existenţa acestor drepturi nu depinde de stat.

Se poate, deci, concluziona că statul nu poate pretinde legitim în nici un mod bunurile pe care fiecare individ le obţine prin munca sa şi prin schimburile de bunuri şi servicii pe care le face cu alţi inidvizi.

Ideologia redistribuirii autoritare

Primii economişti clasici (A. Smith, D. Ricardo, Th. Malthus, J. St. Mill, A. Turgot, J. B. Say, F. Bastiat etc.) au considerat că repartizarea veniturilor în societate nu poate fi modificată. Ei au susţinut că încercările de atenuare a sărăciei prin intervenţia statului în economie sunt eforturi nu numai inutile, ci şi periculoase, deoarece duc la reducerea venitului naţional şi, deci, la creşterea sărăciei.

După cum am mai meţionat, K. Marx şi ceilalţi autori marxist-leninişti au afirmat că ,,proprietatea este un furt’’ (P. Proudhon) şi că prin ,,exproprierea expropriatorilor’’ se va naşte o nouă societate, în care, în prima fază, numită ,,socialism’’, principiul repartiţiei va fi: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după muncă. În a doua fază, numită ,,comunism’’, când munca nu va mai fi un mijloc de întreţinere, ci „prima nevoie vitală“, când nivelul înalt al productivităţii muncii va da posibilitatea creării unui belşug de produse, societatea va putea înscrie pe stindardul ei: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi. Concepţia marxistă a fost aplicată în varianta sa leninist-stalinistă în URSS şi celelalte ţări comuniste, cu unele deosebiri legate de situaţiile moştenite din trecut sau de împrejurările politice naţionale. În România, această concepţie a fost aplicată până la sfârşit în varianta sa cea mai ostilă oricărei forme de liberalizare. Din păcate, ea este împărtăşită şi în prezent de numeroşi politicieni, de o mare parte a elitelor româneşti şi, în general, de generaţia adultă din România, care nu se pot debarasa de trecutul ,,socialist’’, rămân receptive la ideile de colectivism, paternalism şi egalitarism şi rezistă reformelor politice, economice si morale necesare reintrării în normalitate

La sfârşitul secolului XIX, unii lideri politici din ţările occidentale au luat o serie de măsuri care au produs o schimbare istorică a rolului statului în economie. Astfel, Bismark – în Germania, Gladstone şi Disraeli – în Marea Britanie, F. Roosevelt – în SUA etc., au introdus conceptul responsabilităţii statului pentru bunăstarea populaţiei. Acest nou tip de stat a fost numit ,,stat social’’ (Social State) sau ,,stat providenţă’’ (Welfare State). Indiferent de denumire, principala sa caracteristică este că guvernul acţionează asupra mecanismelor pieţei pentru a-i proteja pe cetăţeni de evenimentele neprevăzute şi pentru a le asigura un nivel de trai minim.

În prezent, în ţările democratice, dreapta şi stânga se întâlnesc adesea în susţinerea acestui tip de stat. Ele nu se deosebesc una de alta decât prin modul în care identifică beneficiarii şi victimelor aplicării principiului statului social, în sensul că fiecare îşi protejează propria clientelă electorală.

Astfel, dreapta conservatoare sau etatistă, care a apreciat întotdeauna armata, poliţia, constrângerea, statul puternic, disciplina cetăţenilor  ̶  pe scurt, legea şi ordinea  ̶ , susţine ideea unui stat dominator din punct de vedere economic, care reglementează viaţa economică sau cel puţin exercită un anumit control asupra ei. Această poziţie este în concordanţă cu  filozofia autoritară tradiţională a dreptei: a-i da statului inter alia puterea de a stabili mărimea venitului ce revine fiecărui individ este o idee seducătoare pentru forţele politice de dreapta, deoarece orice creştere a puterii statului este conformă cu concepţia lor generală despre primatul politicii asupra vieţii economice şi sociale. O variantă a acestui tip de stat este ,,statul corporatist’’ instituit de fascismul italian şi preconizat în România interbelică de N. Manoilescu.

Stînga s-a declarat şi a fost considerată mult timp purtătoarea ideii de libertate, cel puţin în afara domeniului economic. Însă, ea s-a raliat dogmei etatiste, deoarce este fundamental egalitaristă şi, în general, marxistă. De fapt, stânga din ţările occidentale a reţinut din marxism mai ales teza după care bogaţii trebuie să plătească: ,,impozitul cu puternic caracter progresiv este un puternic mijloc pentru răsturnarea întregului mod de producţie capitalist.’’ (Manifestul Partidului Comunist).

Această ideologie etatistă, care predomină la ora actuală inclusiv în discursul economic al elitelor româneşti, se legitimează, printre altele, prin conceptul de ,,solidaritate’’. Acest concept este interpretat însă ca supunere necondiţionată faţă de legile statului, care obligă cetăţenii să plătească tot ce statul consideră că trebuie plătit pentru a da cu generozitate ceea ce el crede că ,,merită’’ acelor cetăţeni pe care el, statul, îi desemnează şi într-o măsură pe care tot el o stabileşte în mod suveran. De aceea, filozofia politică respectivă este numită în literatură ,,solidarism’’ şi este considerată o încercare de răspuns nemarxist atât la liberalism, cât şi la socialism. Prin prisma problemelor analizate în această lucrare, relevant este că solidarismul implică mai mult decât simpla caritate, deoarece tratează datoria solidarităţii ca un ,,imperativ categoric’’ (I. Kant), adică un scop în sine, care justifică impunerea oricărei legislaţii arbitrare fiinţelor umane. Într-adevăr, conform acestei concepţii, există o ,,lege de dependenţă reciprocă’’ între oameni, care dă naştere ,,unei datorii de solidaritate universală’’. După cum a arătat însă L. Mises, solidarismul constă în abolirea proprietăţii, deoarece proprietarul nu poate face ce vrea cu bunurile sale; el nu poate dispune de aceste bunuri, adică nu are ceea ce în dreptul roman se numeşte jus utendi. Este vorba, deci, despre o doctrină care afirmă că este fundamental diferită de socialismul de stat, dar care, în realitate are acelaşi ideal. De aceea, Mises califică solidarismul drept ,,pseudo-socialism’’.

Oricum, pentru adepţii acestei concepţii, amintita datorie merge dincolo de simpla întrajutorare în situaţii de urgenţă sau de necesitate. Ea se bazează pe ideea că individul nu-şi aparţine lui însuşi, ci este o rotiţă într-un agrenaj, un membru al unei societăţi căreia îi este dator încă de la naştere, deoarece, în calitate de membru al societăţii, beneficiază de binefacerile civilizaţiei. Aceste idei nu sunt doar pur teoretice, ci sunt reproduse mai mult sau mai puţin fidel în discursurile tuturor ideologilor şi oamenilor politici care susţin sistemele colectiviste, egalitariste şi paternaliste.

Consecinţa este că rolul conducătorilor politici este limitat la identificarea unui număr suficient de mare de beneficiari pentru a le crea în permanenţă aşa-numite ,,drepturi economice şi sociale’’, evident, în schimbul voturilor. Şi, de fapt, se constată că o caracteristică importantă a procesului politic în ţările democratice, chiar şi în cele cu democraţie matură, a devenit cumpărarea de voturi cu banii statului, adică acordarea de avantaje categoriilor de populaţie care sunt ,,buni’’ alegători. Iar dovezi în acest sens sunt rezultatele notabile obţinute în ultimii ani de partidele populiste la alegerile naţionale şi locale din unele ţări vest-europene (Suedia, Franţa, Austria). Inutil de adăugat că pentru politicieni această practică este mult mai ieftină şi mai eficace decât cumpărarea de voturi cu banii proprii.

Morala sacrificiului

Toate aceste ideologii se bazează pe două neadevăruri. În primul rând, ele afirmă că tot ceea ce decide statul concordă cu interesul general şi că, deci, există interesul general ca cetăţenii să plătească toate impozitele pe care statul le solicită. În al doilea rând, ideologia redistribuirii autoritare pretinde că statul este reprezentantul poporului şi că poporul sau majoritatea sa poate decide în locul fiecărui individ.

Or, mulţi economişti contemporani, inclusiv doi laureaţi ai premiului Nobel, K. Arrow şi J. Buchanan, au demonstrat că acţiunea politică implicată de redistribuire nu prezintă caracteristicile unui ,,bun public’’ şi, deci, trăsăturile unui ,,interes general’’. Ca urmare, latura economică a acţiunii politice în democraţie constă doar în aceea că partidele şi candidaţii au nevoie de contribuţii la campania electorală şi de voturi pentru a fi aleşi. Pentru a obţine aceste voturi, ei folosesc pe cât posibil banii altora şi oferă privilegii celor care îi votează. Ceea ce susţine din punct de vedere economic procesul democratic este, aşadar, spolierea politică produsă prin ,,privatizarea profiturilor şi naţionalizarea cheltuielilor’’. Ca urmare, beneficiarii acestui proces sunt puternic stimulaţi să facă lobby, să exercite presiuni, să facă trafic de influenţă, să îi corupă pe politicieni ,,cinstiţi’’ etc., pentru a legifera diverse forme de ,,asistenţă socială’’. Ei încearcă să obţină banii altora prin procesul politic, în loc să caute să-şi câştige banii în mod cinstit prin concurenţă pe piaţa liberă. Cu alte cuvinte, ei devin în mod natural cea mai importantă categorie de ,,vânători de rente’’.

Pe de altă parte, contribuabilul obişnuit nu are nici un stimulent să-şi piardă timpul pentru a încerca să-i determine pe  politicieni să-i acorde o mică scutire de impozite.

Ca urmare, există în permanenţă riscul ca democraţia să degenereze în demagogie, adică într-un sistem politic în care opiniei publice i se spune doar ceea ce aceasta doreşte să audă, în timp ce politicienii privatizează întreprinderile şi bunurile statului, îşi stabilesc salarii exagerate, îşi acordă imunităţi şi privilegii în detrimentul consumatorilor, producătorilor competitivi, contribuabililor şi societăţii civile. În modul acesta, societatea devine o ‚,societate de vânători de rente’’ (Rent-Seeking Society), a cărei principală caracteristică este corupția endemică.

Pretinsa ,,morală’’ a ideologiei etatiste este identică, în realitate, cu ceea ce scriitoarea americană de origine rusă A. Rand a numit ,,morala sacrificiului’’ (Revolta lui Atlas). Modul de justificare a acestei morale este simplu, dar eficace: statul se prezintă drept întruchipare a voinţei divine şi îşi arogă, în numele unor concepte abstracte, cum ar fi ,,popor’’ sau ,,naţiune’’, pe care pretinde că le încarnează, prerogative divine, inclusiv aceea de a lua totul de la cei pe care îi tratează ca şi cum el, statul, nu Dumnezeu, i-ar fi creat.

Forme de retristribuire

S-ar putea crede, dar nu este aşa, că ,,redistribuirea’’ calificată ca atare, adică realizată prin ceea ce numeşte oficial ,,asigurare şi asistenţă socială’’, este singura întâlnită în societăţile moderne. Există însă şi un alt tip de redistribuire, care rezultă din serviciile publice prestate de stat sau de organele sale locale. De exemplu, în presa din România se relatează adesea despre inaugurarea de către şefii de guverne, de miniştrii, primari sau alţi oficiali a unor clădiri, terenuri sau săli de sport, monumente, loturi de autostradă, drumuri, pasaje etc., finanţate din banii contribuabililor. Acestor demnitari le face, evident, plăcere să oficieze asemenea ritualuri, iar inaugurarea unor obiective construite cu banii contribuabililor este rentabilă din punct de vedere electoral. Căci, toate aceste construcţii şi lucrări au ,,beneficiari’’  ̶  direcţi sau indirecţi  ̶  interesaţi de obţinerea foloaselor sau ocaziilor de afaceri create de investiţiile respective. Sunt rare cazurile în care aceşti beneficiari sunt ,,săracii’’ sau cei aflaţi cu adevărat în nevoie.

De asemenea, transporturile gratuite sau subvenţionate, spectacolele oferite la preţuri reduse sau în mod gratuit, mesele servite pe gratis la diverse adunări populare etc., constituie modalităţi de redistribuire autoritară. De aceste modalităţi beneficiază, după caz, cei care călătoresc mai mult, cei care merg mai des la spectacole sau la adunări populare, ori cei care exercită activităţi remunerate pentru a produce sau împărţi mâncarea şi băutura oferită publicului cu diverse ocazii. Nici aceşti beneficiari nu sunt neapărat cei mai săraci; de exemplu, se ştie că spectatorii care merg la teatru sau la operă sunt mai înstăriţi decât media populaţiei.

În România, populaţia apreciază adesea obţinerea unor bunuri sau servicii publice aşa-zis ,,gratuite’’. Aceasta, pe de o parte, din cauza amintitei remanenţe a ideilor colectiviste, paternaliste şi egalitariste, iar pe de altă parte, deoarece nimeni nu a explicat vreodată pe înţeles şi unui public mai larg că, de fapt, bunuri sau servicii ,,gratuite’’ nu există: există unele bunuri sau servicii pe care le plătesc cei care le utilizează şi alte bunuri sau servicii ale căror costuri sunt suportate de contribuabili. În acest din urmă caz, costurile respective constituie o redistribuire în detrimentul celor care plătesc impozite şi taxe şi în favoarea celor care, mai bogaţi sau mai săraci, utilizează aceste bunuri sau servicii.

Alături de această ,,redistribuire ascunsă’’, există alta, explicită. Ea constă în aplicarea prin impozite şi contribuţii a politicii aşa-zise ,,sociale’’ în folosul declarat al anumitor categorii de populaţie. Principalul instrument al acestei politici, care afectează practic toţi cetăţenii – atât în calitate de contribuabili, cât şi de beneficiari –, este sistemul asigurărilor sociale. Pluralitatea de regimuri juridice aplicabile ambelor categorii de cetăţeni implicaţi – contribuabili şi beneficiari –, fac însă aproape imposibilă identificarea beneficiarilor în expresie netă, adică a indivizilor care primesc mai mult decât dau. Astfel, alocaţiile de stat pentru copii, care sunt finanţate de toţi contribuabilii, inclusiv de familiile mai sărace care nu au copii, revin familiilor cu copii, chiar dacă acestea din urmă sunt înstărite. Pensiile şi asigurările de sănătate sunt finanţate, în principal, de persoanele care muncesc. Acest sistem, numit explicit ,,redistributiv’’, este rentabil mai ales pentru persoanele care ajung la vârste înaintate, indiferent de situaţia lor economică. În definitiv, el implică atât o redistribuire intergeneraţională – de la tineri spre vârstnici, cât şi una intrageneraţională – de la indivizii care muncesc spre cei care nu muncesc.

Aceste fenomene, care, în limbaj marxist, ar trebui numite tot ,,exploatare’’, sunt posibile, deoarece mulţi compatrioţi cred că ei sunt aleşii sorţii, în sensul că sunt convinşi că aparţin categoriei beneficiarilor. Cu toate acestea, simplii cetăţeni nu ştiu, dacă, în ansamblu, câştigă sau pierd ceva, deoarece sistemul este opac. Şi, cu toate că a fost conceput pentru a se alimenta singur, în România, cel puţin, el nu funcţionează: bugetul asigurărilor sociale este cronic deficitar, iar acest deficit se acoperă în întregime de la bugetul statului. Adevăraţii săi beneficiari sunt, prin urmare, greu de identificat, însă printre aceştia se numără, cu siguranţă, persoanele cu pensii ,,nesimţite’’ sau ,,cumulate’’, beneficiarii de ajutoare sociale apţi de muncă, numeroşii funcţionari care deservesc sistemul, precum şi diverşii prestatori de servicii finanţate din fondurile aşa-zis ,,sociale’’ (companiile de transport pentru care se acordă bilete gratuite sau cu tarife reduse; cabinetele medicale şi farmaciile care lucrează cu casele de asigurări; furnizorii de alimente distribuite gratuit etc.). Oricum, este inexactă afirmaţia frecventă că beneficiarii sistemului sunt ,,săracii’’ şi, dintre aceştia, mai ales cei care au devenit săraci din motive independente de voinţa lor.

Acest sistem este practic imposibil de contestat, din cauza numărului mare a concetăţenilor care cred, uneori pe bună dreptate, dar cel mai adesea în mod eronat, că ei sunt beneficiari. De exemplu, deşi se ştie că, în general, familiile din clasa medie sunt aproape întotdeauna perdante, chiar şi ele se bat pentru menţinerea unor alocaţii diverse, tarife reduse sau gratuităţi pe mijloacele de transport, pensii mărite, preţuri mici pentru spectacole, mâncare şi băutură oferite gratis la chermeze etc., fără să înţeleagă că impozitele şi contribuţiile pe care le plătesc le costă adesea mai mult decât valorează avantajele respective.

Adevărata solidaritate

Concluzia care se desprinde din cele arătate este că societatea românească trăieşte încă într-un sistem de solidaritate constrângător, autoritar, impus în numele unei ,,morale a sacrificiului’’ îndoielnică şi nu foarte diferită de ,,etica şi echitatea socialistă’’ care cerea poporului să ,,facă totul’’ pentru a construi comunismul.

Într-o societate liberă, mai mult sau mai puţin raţională, acest sistem nu poate fi nici justificat ideologic şi nici susţinut cu argumente ştiinţifice. În acest tip de societate, autorităţile îi reprezintă pe cei care le-au ales, dar reprezentarea, chiar bazată pe un vot liber, nu este întotdeauna reală: teoria deciziilor publice (Public Choice Theory), elaborată şi dezvoltată de K. Arrow, J. Buchanan şi G. Tullock, A. Downs, M. Olson, A. Krueger, J. Bhagwati etc., este categorică în această privinţă: deciziile publice nu constituie reproducerea exactă a preferinţelor sau opiniilor unuia sau altuia dintre alegători. Iar aceasta, din multiple cauze, dintre care cea mai evidentă este că alegătorii nu acordă niciun fel de atenţie programelor electorale. Şi chiar dacă reprezentarea este asigurată în mod corect, rămâne încă de demonstrat cum anume poate fi  justificată o redistribuire autoritară. Căci, la urma urmelor, care este principiul moral în virtutea căruia o majoritate poate să-şi însuşească bunurile unei minorităţi?

Toate acestea nu înseamnă că, dincolo de modul său de finanțare  ̶  de către indivizii caritabili sau de către autorităţile responsabile cu asigurările sociale sau cu serviciile numite ,,publice’’  ̶ , solidaritatea umană nu trebuie să existe. Numai că adevarata solidaritate există doar acolo unde nu intervine decizia autoritară a statului şi, prin urmare, oamenii liberi îşi pot manifesta compasiunea de care numai oamenii sunt în stare. Mitul ,,statului social’’ are drept pandant lipsa de  încredere în oamenii în carne şi oase, care nu sunt consideraţi capabili să fie solidari prin decizii libere, deşi această neîncredere este infirmată în fiecare zi de faptele caritabile a mii şi mii de semeni de-ai noştri. Iar aceasta, chiar şi în România,  unde ,,greaua moştenire’’ a comunismului continuă să deformeze conștiința morală, iar societatea este înclinată să vadă în stat un mesia pământean.

www.contributors.ro

 

Ultima ora:

ObservatorRaed Arafat: Livrarea primului lot de ambulante a inceput; cate autospeciale noi va avea sistemul de urgenta

PoliticIurie Leancă: ”Sandu și Năstase încearcă să antreneze și România în luptele politice din R.Moldova”

EconomieDaniel Daianu: What drives illiberalism?

ExternAlexandru Grumaz: George H.W. Bush, Mihail Gorbaciov şi Summitul de la Malta din 1989

EvenimenteCristian Bușoi, organizator al evenimentului „UE 2019-2024: Cum putem sprijini eliminarea hepatitei virale, în conformitate cu strategia globală a OMS și SDGS ale ONU”

CulturaRadu Preda: Memoria dreptăţii

SocialRaed Arafat: Livrarea primului lot de ambulante a inceput; cate autospeciale noi va avea sistemul de urgenta

MoldovaArmand Goșu: Victoria lui Andrei Năstase reînvie speranța unei schimbări în Republica Moldova



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe