Matei Bogdan
Publicat în 21 noiembrie 2018, 12:15 / 49 elite & idei

Silviu Cerna: Noua revoluţie din ştiinţa economică şi identitatea morală a lui homo oeconomicus

Silviu Cerna: Noua revoluţie din ştiinţa economică şi identitatea morală a lui homo oeconomicus

de Silviu Cerna

În ultimul timp, au apărut mai multe cărţi, unele traduse și în limba română,[1] care arată că în ştiinţa economică are loc o revoluţie de natură să modifice bazele teoretice ale acestei discipline și să prefigureze schimbări importante în modul de înțelegere a unor aspecte importante ale activităţii economice a indivizilor şi întreprinderilor, ale funcţionării economiilor contemporane, politicii economice şi chiar ale vieţii sociale. La fel ca naşterea şi dezvoltarea ştiinţei economice comportamentale (behavioral economics)[2], această nouă revoluţie este produsă de asimilarea în teoria economică a rezultatelor obţinute în cercetările din psihologie.

1. Revoluţiile din ştiinţa economică a secolului XX

Conceptul de ”revoluţie” este unul polisemic, fiind aplicat inclusiv în domeniul epistemologiei sau teoriei cunoaşterii. Această transpunere a fost sistematizată de filozoful şi istoricul ştiinţei american T. Kuhn, care a atras atenţia asupra interesului pe care îl prezintă conceptul de ”revoluţie” pentru caracterizarea manierei seriale în care evoluează disciplinele ştiinţifice.[3] După Kuhn, ştiinţa nu este un proces de acumulare treptată şi continuă de cunoştiinţe, ci un ansamblu de operaţiuni cognitive care evoluează ca urmare a transformării radicale a fundamentelor lor. Dezvoltarea ştiinţei nu este un proces liniar, ci unul discontinuu, întrerupt de salturi provocate de adoptarea de către savanţi a unor paradigme ”incomensurabile’’ (nu pot fi comparate unele cu altele). Aceste salturi sunt considerate de autor ”revoluţii”, iar terminologia nu este anodină în plan epistemologic, deoarece există o anumită asemănare între utilizarea ştiinţifică şi cea politică a cuvântului ”revoluţie”. Kuhn operează, așadar, o translaţie a termenului de ”revoluţie” de la accepţiunea sa politică la o accepţiune epistemologică, ceea ce conduce la formarea unei concepţii originale cu privire la dezvoltarea ştiinţei. El consideră că activitatea de rezolvare a problemelor într-un cadru teoretic ortodox reprezintă ştiinţa normală, regula, în timp ce înlocuirea unui cadru prin altul, ca urmare a respingerii repetate şi a descoperirii tot mai frecvente a unor anomalii, reprezintă ştiinţa revoluţionară, excepţia, în istoria ştiinţei.

La fel ca în cazul altor ştiinţe, dezvoltarea ştiinţei economice este marcată de ”revoluţii”, adică de episoade de schimbare rapidă a concepţiilor despre modul în care funcţionează economia şi rolul statului în acest proces, respectiv de modificare a metodelor analitice şi empirice folosite pentru rezolvarea acestor probleme. În cursul unor asemenea revoluţii, unele idei sau teorii economice dispar definitiv, însă altele doar se estompează pentru a reapare mai târziu într-o altă formă.

Un exemplu în acest sens este teoria cantitativă a monedei, care afirmă, în esenţă, că variaţiile nivelului general al preţurilor sau, în general, variaţiile valorii nominale a venitului naţional sunt consecinţa variaţiilor cantităţii de monedă în circulaţie. Împreună cu analizele economice generale referitoare la mecanismele prin care se transmit efectele respective, această teorie îşi are originile în lucrările autorilor din sec. XVI (Bodin, Davanzati, şcoala de la Salamanca). Ea a fost adoptată de toţi autorii importanţi, care, în cursul timpului, au reflectat aupra modului în care se desfăşoară viaţa economică: preclasici (Cantillon, Hume, Locke), clasici (Smith, Ricardo, Malthus) şi neoclasici (Fisher, Marshall, Wicksell, Friedman). Teoria a fost contestată, printre alţii, de Marx, după care, dimpotrivă, preţurile mărfurilor, formate pe baza valorii muncă, determină cantitatea de monedă.[4] În anii 1930, într-un alt cadru teoretic şi social-politic, teoria cantitativă a monedei a fost eclipsată de teoria preferinţei pentru lichiditate elaborată de Keynes, după care cererea de monedă – denumită ”preferinţă pentru lichiditate” (liquidity preference) – depinde atât de valoarea tranzacţiilor exprimate în preţuri curente, cât şi de rata dobânzii. În anii ’50, teoria cantitativă a monedei a reapărut într-o formă modernă, cunoscută sub denumirea de ”monetarism”. În anii ’90, monetarismul a trecut în planul doi prin apariţia teoriei anticipaţiilor raţionale. Recent, după declanşarea crizei din anii 2007-2008, monetarismul a devenit iarăşi actual sub forma eşafodajului teoretic şi a studiilor empirice pe care se bazează politica monetară numită ”relaxare cantitativă” (quantitative easing) aplicată în ultima perioadă de principalele bănci centrale ale lumii.

În secolul XX, în știința economică au avut loc, așadar, trei mari revoluții: keynesiană, monetaristă şi neoclasică (teoria anticipaţiilor raţionale).[5]

2. Identitatea morală a lui homo oeconomicus

Comparativ cu acestea, revoluţia actuală este oarecum diferită, deoarece faptele care au declanşat-o sunt cunoscute de mai mult timp. Însă, la fel ca savanţii din alte domenii ale științei, economiştii nu pot abandona un cadru teoretic doar pentru că se descoperă fapte noi. La fel ca teoriile din alte discipline ştiinţifice, o teorie economică nu este complet discreditată în contexte în care postulatele sale fundamentale se dovedesc false, câtă vreme o teorie mai bună nu a fost încă elaborată.[6] Se învederează astfel că, la fel ca în alte ştiinţe, în ştiinţa economică, vechile teorii „frumoase’’ nu sunt ucise atât de noile fapte „urâte’’, cum a spus cunoscutul biolog britanic T. Huxley,[7] cât de teoriile noi şi cu putere explicativă mai mare. Și chiar și așa, dificultățile convertirii de la un set de paradigme la altul sunt foarte mari, după cum remarca, reflectând la propria sa carieră, M. Planck:

Un nou adevăr științific nu triumfă convingându-și adversarii și luminându-i, ci mai degrabă pentru că adversarii săi până la urmă mor și se ridică o nouă generație căreia acel adevăr îi apare firesc.[8]

La fel ca naşterea şi dezvoltarea ştiinţei economice comportamentale (behavioral economics), care are ca reprezentanţi iluştri mai mulţi laureaţi ai premiului Nobel[9], revoluţia actuală a fost declanşată de asimilarea în ştiinţa economică a rezultatelor obţinute în cercetările din psihologie. Însă, în timp ce ştiinţa economică comportamentală se bazează pe psihologia cognitivă, revoluţia actuală îşi are originea în psihologia morală.[10]

Teoria economică a aspirat mult timp la eleganţa geometriei euclidiene, în care toate propoziţiile adevărate (teoreme, leme, corolare) sunt deduse din cinci axiome, cum ar fi aceea că printr-un punct exterior unei drepte se poate trasa o singură paralelă la acea dreaptă. În secolul XIX, matematicienii au explorat însă implicaţiile relaxării unora dintre aceste axiome și au elaborat geometriile spațiilor curbe, în care printr-un punct dat se pot duce cel puțin două drepte paralele la o dreaptă dată.

Axiomele care stau la baza ştiinţei economice tradiţionale reflectă o concepţie cu privire la comportamentul uman cunoscută sub denumirea de homo oeconomicus. Această sintagmă este atribuită lui V. Pareto (1906), însă se consideră că poate fi mai veche.[11] Ea a fost magistral exprimată de J. St. Mill la începutul secolului XIX:

Ceea ce se înţelege acum în mod obişnuit prin „economie politică…” face abstracţie totală de pasiunile şi motivaţiile umane, cu excepţia acelora care frânează în permanenţă dorinţa de avere, şi anume aversiunea faţă de muncă şi dorinţa de a avea în prezent plăceri gratuite. Acestea din urmă sunt, într-o anumită măsură, luate totuşi în considerare, deoarece ele nu numai că intră ocazional în conflict, la fel ca alte dorinţe, cu dorinţa de îmbogăţire, ci o frânează şi o limitează tot timpul şi, în consecinţă, sunt strâns legate de ea, atunci când o studiem. Economia politică consideră că umanitatea nu este preocupată decât de dobândirea şi consumarea averii şi încearcă să demonstreze care va fi comportamentul adoptat de umanitatea care trăieşte într-o stare socială dată, dacă această motivaţie ar fi regula absolută a tuturor acţiunilor sale şi nu ar fi frânată de cele două obstacole semnalate mai sus… Ştiinţa…presupune că omul este o fiinţă care, prin natura sa, preferă mai multă avere decât mai puţină, în toate cazurile, fără alte excepţii decât cele constituite de obstacolele deja menţionate. Nici un economist nu este atât de absurd încât să presupună că umanitatea se comportă aşa, însă acest demers este demersul necesar ştiinţei. Dacă un efect depinde de un concurs de cauze, aceste cauze trebuie studiate pe rând, iar legile care le guvernează trebuie cercetate separat, dacă se vrea utilizarea acestor cauze pentru previzionarea sau controlul efectelor…Nu există, probabil, nici o acţiune din viaţa unui om care să scape de influenţa imediată sau mai îndepărtată a simplei dorinţe de îmbogăţire. În ceea ce priveşte alte aspecte ale comportamentului uman, pentru care bogăţia nu constituie principalul obiect, economia politică nu pretinde că concluziile sale sunt aplicabile. Însă, există anumite domenii ale treburilor omeneşti în care dobândirea de bogăţie este obiectivul principal şi recunoscut.

Acestea sunt singurele de care economia politică ţine seama. Modul necesar de a proceda constă în tratarea scopului principal şi recunoscut ca şi cum ar fi singurul scop; dintre toate ipotezele la fel de simple, aceasta este cea mai apropiată de adevăr. Economistul cercetează ce fel de comportament rezultă din această dorinţă de îmbogăţire şi, în domeniile considerate, ea nu este limitată de nimic. Se obţine astfel o aproximare, mai bună decât prin alte metode, a ordinii reale a treburilor omeneşti în aceste domenii. Această aproximare trebuie apoi corectată ţinând seama de jocul motivaţiilor de altă natură, care ar putea influenţa rezultatul în anumite cazuri particulare. Doar într-un mic număr de cazuri frapante (cum ar fi, de exemplu, cel al importantului principiu al populaţiei), aceste corecţii sunt introduse în analiza propriu-zis economică; are loc atunci o anumită îndepărtare de la rigoarea raţionamentului pur ştiinţific, din motive de utilitate practică. În măsura în care se ştie sau se presupune că conduita oamenilor în strângerea averii este influenţată, de asemenea, de alte aspecte ale naturii noastre decât dorinţa de a obţine cea mai mare cantitate de bogăţie cu cel mai mic efort sau sacrificiu, concluziile economiei politice se vor dovedi inaplicabile la explicarea sau previzionarea evenimentelor reale, dacă nu sunt corectate în mod adecvat pentru integrarea influenţei acestor alte cauze.[12]

Pasajul de mai sus, care trebuie citit şi răscitit, necesită câteva comentarii. În primul rând, Mill nu spune că economiştii trebuie să se ocupe de om în integralitatea sa, aşa cum se manifestă el în toate manifestările vieții sale, ci să se limiteze la prezicerea corectă a comportamentului său în domeniul economic. Trebuie, deci, ca economiştii să abstragă anumite motive economice – maximizarea averii sub constrângerea unui anumit venit şi dorinţa de a avea timp liber – şi totodată să ţină seama de existenţa mobilurilor noneconomice (cum ar fi obişnuinţa sau tradiţia), chiar şi în acele sfere ale vieţii care revin în mod obişnuit economiei. În al doilea rând, Mill operează cu o teorie a unui „om fictiv”, adică foloseşte un model simplificator  – aşa cum este orice model. În al treilea rând, Mill insistă că sfera economică este doar o parte a lumii în care se manifestă comportamentul uman. De aceea, ştiinţa economică trebuie să facă o dublă abstracţie: pe de o parte, comportamentele care sunt efectiv motivate de câştigurile pecuniare; pe de altă parte, comportamentele care implică „motivaţii de ordin diferit”.

Este de notat că deşi A. Smith, unul din creatorii ştiinţei economice moderne, a ajuns la problematica ,,avuţiei naţiunilor … naturii şi cauzelor ei’’ prin studiul ,,sentimentelor morale’’, în opera acestuia nu se găseşte nimic care să semene cu concepția lui Mill despre homo oeconomicus. La Smith, oamenii acţionează în funcţie de ceea ce consideră ei că este interesul lor, însă acest interes personal nu este niciodată asimilat cu scopurile exclusiv pecuniare, ci poate la fel de bine să fie o problemă de onoare, ambiţie, stimă socială sau dorinţă de putere, nu doar de bani:

Nu ne aşteptăm să primim bucatele pentru cină prin bunăvoinţa măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci datorită faptului că ei îşi urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanităţii din ei, ci iubirii lor de sine – şi nu le vorbim niciodată despre nevoile noastre, ci despre avantajele lor.

………………………………………………………………………………………………………..

…iar direcţionând această muncă de aşa manieră încât produsul său să aibă cea mai mare valoare, el se gândeşte doar la propriul său câştig – şi astfel, ca şi în alte situaţii, el este condus de o mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea nicicum parte din intenţiile sale. Iar pentru societate nu este nici mai bine, nici mai rău că nu face parte din intenţiile sale. Prin urmărirea propriului său interes, el îl va promova adesea pe cel al societăţii, şi încă mai eficient decât în cazul în care ar avea intenţia să-I promoveze. N-am auzit niciodată ca cei care au pretins că-şi dedică afacerile binelui public să fi contribuit prea mult la acesta.[13]

Sintagma homo oeconomicus a fost criticată de unii economişti şi cercetători din ştiinţele sociale pe baza unor argumente logice, a unor observaţii empirice şi a unor analize interculturale. Modelele construite pe baza conceptului homo oeconomicus presupun că agenţii economici (consumatori, întreprinderi, gospodării familiale etc.) își adoptă deciziile astfel încât să-şi maximizeze propria funcţie de utilitate. Or, se pune problema ce anume îi face pe agenţii economici să prefere ceva şi nu altceva. De aceea, recentul laureat al premiului Nobel, R. Thaler, a numit ,,Econ’’ acest model de comportament care îl înlocuieşte pe homo sapiens cu o creatură fictivă numită homo economicus.[14]

Trebuie totuși spus că știinţa economică a acceptat mult timp ipoteza că factorii care determină preferinţele sunt exogeni: de gustibus non est disputandum – după cum au argumentat G. Stigler şi G. Becker.[15] Pornind de la această ipoteză şi de la alte câteva presupuneri rezonabile, cum ar fi aceea că mai mult este preferabil față de mai puţin, ştiinţa economică a formulat în cursul timpului numeroase predicţii cu privire la comportamentul economic al indivizilor și la evoluția viitoare a sistemelor economice, dintre care multe au fost confirmate de faptele de observaţie. Acest succes i-a făcut pe unii economiști[16] să adopte în dezbaterile economice criteriul metodologic al infirmabilităţii formulat de K. Popper.[17] Astfel, cel mai influent susținător al infirmaționismului popperian în știința economică, M. Friedman, a scris următoarele:

Considerată ca un corp de ipoteze reale, teoria trebuie judecată prin prisma
capacităţii sale de a prezice categoria de fenomene pe care se presupune că le “explică”. Doar o dovadă factuală poate arăta dacă ea este “corectă” sau “greşită”, ori mai bine zis provizoriu “acceptată” sau “respinsă”.  Aşa cum voi argumenta pe larg mai jos, singurul test pertinent al validităţii unei ipoteze [subliniez „singurul”] este compararea predicţiilor sale cu experienţa. Ipoteza este respinsă, dacă predicţiile sale sunt contrazise (“frecvent” sau mai des decât predicţiile unei ipoteze alternative); ea este acceptată, dacă predicţiile sale nu sunt contrazise; şi i se acordă o încredere cu atât mai mare, cu cât ea a supravieţuit la mai multe ocazii de a fi contrazisă. Faptele nu pot niciodată “demonstra” o ipoteză; ele pot doar să eşueze în a o infirma, iar aceasta este ceea ce înţelegem, în general, când spunem, cu o oarecare inexactitudine, că ipoteza a fost “confirmată” de experienţă
.[18]

În pofida acestei recomandări metodologice foarte clare, reprezentanţii economiei comportamentale au pus la îndoială însăși valabilitatea ipotezelor care stau la baza conceptului de homo economicus. Astfel, ei au supus ipotezele respective unor teste experimentale și au constatat că, în multe cazuri, aceste presupuneri nu se verifică. Această contradicție între ipotezele teoriei economice şi realitate nu i-a dus totuși la ideea anbandonării ştiinţei economice standard (mainstream economics), ci doar la recomandarea ca oamenii să fie ,,înghiontiţi’’ să ia decizii bune.[19]

Noua revoluţie a fost declanşată de unele rezultate stânjenitoare ale acestor teste. Un exemplu este aşa-numitul ,,joc al ultimatului’’ (ultimatum game), care este utilizat adesea în experimentele de acest gen. Astfel, se presupune că unei persoane (jucătorul A) i se dă o anumită sumă de bani, pe care ea trebuie să o împartă cu altă persoană (jucătorul B). Prima persoană poate decide mărimea sumei pe care o oferă celeilalte persoane, iar aceasta din urmă poate accepta sau nu suma oferită. Dacă a doua persoană refuză oferta, nici unul din cei doi indivizi nu primesc nimic.

Modelul economic bazat pe conceptul homo oeconomicus postulează că indivizii îşi urmăresc interesul material şi acţionează în mod raţional pentru a-şi atinge obiectivele. În consecinţă, ar trebui ca jucătorul B să accepte orice sumă mai mare ca zero ce îi este oferită de jucătorul A, iar jucătorul A, anticipând răspunsul lui B, ar trebui să ofere cea mai mică sumă posibilă. Însă, în multe cazuri, aceste predicţii nu se adeveresc. Ca urmare, unii economişti, mai ales reprezentanţii economiei comportamentale, au încercat să clarifice rolul ideii de justiţie şi de reciprocitate în interacţiunile sociale de acest gen. Alţi economişti au evidenţiat însă caracterul artificial al experimentelor de acest gen, considerând că procesul de învăţare care are loc în timp îi face pe indivizi să-şi modifice comportamentul în sensul predicţiilor formulate cu ajutorul modelelor construite pe baza conceptului homo oeconomicus.[20] Astfel, ipoteza existenței unui proces de învățare este confirmată în cazul în care pentru modelarea comportamentului actorilor economici se folosește un joc cu mai multe perioade. De exemplu, în modelul de joc repetitiv utilizat pentru conceperea și evaluarea politicii monetare (modelul Barro-Gordon), se ajunge la concluzia că politica monetară este eficace doar în cazul în care banca centrală provoacă o inflație-surpriză, adică doar atunci când autoritățile înșală societatea cu privire la intențiile lor, ceea ce din punct de vedere moral este, evident, inacceptabil.[21]

Autorii anagajaţi în noua revoluţie susţin totuşi că, atunci când adoptă decizii economice, oamenii nu iau în considerare doar variantele care le convin cel mai mult. Ei se întreabă, de asemenea, dacă ceea urmează să facă este bine sau rău. Cu alte cuvinte, oamenii își adoptă deciziile economice inclusiv în funcţie de valorile morale: bine şi rău, adevăr şi minciună, echitate şi discriminare, libertate şi constrângere etc.[22]

Conform psihologiei morale, ,,sentimentele morale’’ au evoluat de pe vremea lui A. Smith pentru a regla comportamentul oamenilor în condiţiile civilizației moderne. Specia umană este cea mai cooperantă specie de pe planetă, iar sentimentele şi mintea umană s-au schimbat în ultimele două-trei secole pentru a susţine cooperarea inerentă lumii și economiilor contemporane. Această cooperare este cea care duce la numeroase situaţii în care succesul depinde de faptul că ,,noi’’ este pus mai presus de ,,eu’’ dând naștere la sentimente ca vinovăţia, rușinea, indignarea, empatia, simpatia, teama, dezgustul și un amestec eteroclit de multe alte sentimente de care numai oamenii sunt capabili.[23] Se explică, astfel, de ce anumiți oameni resping unele sume de bani ce le sunt oferite în „jocul ultimatului”: ei presimt că ofertele respectiv sunt necinstite.

Având în vedere aceste rezultate, G. Akerlof şi R. Kranton propun o simplă extindere a modelelor economice convenţionale. Astfel, pe lângă elementele egoiste care definesc preferinţele luate în considerare, de regulă, în modelele economice standard, ei afirmă că trebuie luată în considerare împrejurarea că oamenii se autopercep adesea ca membri ai unor ,,categorii sociale’’ cu care se identifică. Fiecare din aceste categorii – creştini, părinţi, masoni, vecini, sportivi etc. – se caracterizează prin anumite principii sau idealuri, iar, din cauză că fiinţele umane simt realmente satisfacţie atunci când se comportă în conformitate cu idealul pe care îl nutresc, ele acţionează nu numai pentru ,,a avea”, ci şi pentru „a fi”.

Utilizând o serie de exemple instructive din cele mai importante aspecte ale vieţii, R. Thaler şi C. Sunstein demonstrează, la rândul lor, cum anume poate fi creată o ,,arhitectură decizională’’ de natură să îi facă pe oameni să ia decizii benefice cu privire la sănătate, bogaţie şi fericire, fără a le limita totuşi libertatea de alegere.[24]

În fine, S. Bowles arată că analiza diverselor comportamente necesită încadrarea lor în contexte adecvate.[25] Astfel, acordarea de stimulente pecuniare oamenilor funcţionează doar în situaţii asemănătoare celor de pe piaţă. În alte situaţii, analiza în termeni de cost/beneficiu poate duce însă la concluzii greşite. De exemplu, aplicarea unor amenzi poate avea efecte opuse scopului urmărit (evitarea unor comportamente indezirabile), deoarece unii oameni consideră că amenda este un ,,preţ’’ care, cel puțin în anumite condiții, merită să fie plătit.[26] Alţi oameni pot însă evita anumite atitudini chiar şi fără a li se aplica sancţiuni pecuniare, deoarece consideră pur și simplu că aceste atitudini sunt nedemne de ei, ofensatoare față de alții, periculoase etc.

Din păcate, această concepţie alternativă cu privire la comportamentul uman a fost apropoape complet neglijată în analizele micro și macroeconomice. Aceste analize au dus în schimb la conceperea a numeroase tipuri de strategii decizionale individuale și de politici publice bazate pe ipoteza că absolut toate comportamentele umane sunt egoiste. Ca urmare, au fost proiectate o serie de mecanisme, reguli, tipuri de contracte etc., așa-zise „incentive-compatible” – efort răsplătit chiar cu un premiu Nobel.[27] Or, deși formulele respective și-au dovedit eficacitatea în numeroase situații (asimetrie informațională, risc, incertitudine, raționalitate limitată etc.), există unele domenii ale vieții economice (piața financiară, piața muncii, sectorul bunurilor publice etc.) unde aceste mijloace nu sunt eficiente.

După cum a demonstrat omul de ştiinţă american G. Price, însăși selecţia naturală de tip darwinist îi face pe oameni altruişti, cel puţin faţă de indivizii pe care îi percep ca fiind membri ai grupului din care consideră că ei înșiși aparțin.[28] Se poate, deci, spera că noua revoluţie din ştiinţa economică va duce la conceperea unor strategii decizionale și politici publice bazate pe valori morale, idealuri, ,,meme” identitare etc., nu doar pe interese.[29] Acest proces ar justifica transpunerea în ştiinţa economică a unor ipoteze din psihologia morală, cum ar fi, de exemplu, presupunerea că  oamenii încearcă să fie performanţi la locurile lor de muncă de rușine şi din dorinţa de autorealizare, nu doar pentru un salariu mai bun etc. Dacă va reuşi, această revoluţie va fi extraordinară, deoarece va duce la conceperea unor mijloace de realizare a obiectivelor sociale ce au în vedere fibra morală a lui homo oeconomicus, dimensiune care nu a dispărut niciodată, dar de care știința economică a făcut mult timp abstracție.

Slujitorii științei economice nu au, așadar, de ce să fie pesimiști. În economie, există întotdeauna ceva de învățat, iar economiștii pot găsi întotdeauna noi surse de inspirație.

Timișoara, 20 noiembrie 2018

NOTE_____________________

[1]-G. Akerlof, R. Kranton, Identity Economics. How Our Identities Shape Our Work, Wages, and Well-Being, Princeton University Press, 2011; R. Thaler, C. Sunstein, Nudge. Cartea ghionturilor pentru decizii mai bune legate de sănătate, bogăţie şi fericire, Publica, Bucureşti, 2016; S. Bowles, The Moral Economy. Why Good Incentives Are No Substitute for Good Citizens, Yale University Press, 2017

[2]-R. Thaler, Comportament inadecvat. Naşterea economiei comportamentale, Publica, Bucureşti, 2015.

[3]-T. Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Humanitas, Bucureşti, 2008 (prima apariţie în 1962).

[4]-La fel ca alte elemente ale marxism-leninismului, această teză, numită ”legea circulaţiei băneşti”, a fost prezentată ca un adevăr absolut în manualele şi celelalte lucrări economice apărute în România înainte de 1989 (V., de ex., Economie politică, vol. I, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 109-112).

[5]-H. G. Johnson, The Keynesian Revolution and the Monetarist Counter-Revolution, The American Economic Review, Vol. 61, No. 2, Papers and Proceedings of the
Eighty-Third Annual Meeting of the American Economic Association (May, 1971), p. 1-14.

[6]-F.Machlup, Methodology of Economics and Other Social Sciences, New York: Academic Press, 1978, p. 145. V., de asemenea, A. Musgrave, ,,Unreal assumptions’’ in economic theory: the F-twist untwistedKyklos, 34, 1981, rep. în: B. Caldwell, Appraisal and Criticism in Economics. A Book of Readings, Boston: Allen and Unwin, 1984, p. 234-244.

[7]-T. Huxley (1825-1895) a fost un aprig susţinător al teoriei evoluţiei a lui Darwin, motiv pentru care a fost numit ,,buldogul lui Darwin”. Pentru a-şi defini convingerile, a pus în circulaţie termenul ,,agnostic’’.

[8]-M. Planck, Scientific Autobiography and Other Papers, New York, 1949, p. 33-34,   apud T. Kuhn, op. cit., p. 216,

[9]-G. Akerlof, R. Fogel, D. Kahneman, E. Ostrom, R. Shiller şi R. Thaler.

[10]-O lucrare reprezentativă pentru această direcție de cercetare este: J. Haidt, Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica şi religia?, Humanitas, Bucureşti, 2016.

[11]-J. Persky, Retrospectives: The Ethology of Homo Economicus, The Journal of Economic Perspectives, Vol. 9, No. 2, Spring, 1995, p. 221–231.

[12]-J. St. Mill, On the Definition of Political Economy (prima apariţie în 1836), în: J. M. Robson, (ed.), Collected Works, Essays on Economy and Society, University of Toronto Press, vol. 4,  1967, p. 321-323 (trad. ns.).

[13]-A. Smith, Avuţia naţiunilor, Publica, Bucureşti., 2011. p. 80, 287.

[14]-R. Thaler, op. cit., p. 25.

[15]-G. Stigler, G. Becker, De Gustibus Non Est Disputandum, The American Economic Review, Vol. 67, No. 2, Mar., 1977, p. 76-90.

[16]-De ex., T. Hutchison, The Significance and Basic Postulates of Economic Theory, Macmillan, New York, 1960 (prima apariţie în 1938).

[17]-K. Popper, Logica cercetării, Editura științifică, București, 1981.

[18]-M. Friedman, Essays in Positive Economics, University of Chicago Press 1970, p. 5, (prima apariție în 1953),  (trad. ns.).

[19]-R. Thaler, C. Sunstein, op. cit.

[20]-De ex., M. Myagkov, C. Plott, Exchange Economies and Loss Exposure: Experiments Exploring Prospect Theory and Competitive Equilibria in Market Environments, The American Economic Review, Vol. 87, No. 5 (Dec., 1997), p. 801-828.

[21] -S. Cerna, Politica monetară, Editura Academiei Române, București, 2014, p. 232-259.

[22]-W. Pride, R. Hughes, J. Kapoor, BusinessHoughton Mifflin Co., Boston, 1991, p. 132.

[23]-J. Henrich, The Secret of Our Success. How Culture Is Driving Human Evolution, Domesticating Our Species, and Making Us Smarter, Princeton University Press, 2017; V. Evans, The Crucible of Language. How Language and Mind Create Meaning, Cambridge University Press,  2015.

[24]-R. Thaler, C. Sunstein, op. cit.

[25]-S. Bowles, op. cit.

[26]-U. Genezi, A. Rustichini, A Fine is A Price, The Journal of Legal Studies, Volume 29, Number 1, January 2000, https://rady.ucsd.edu/faculty/directory/gneezy/pub/docs/fine.pdf; accesat 09.09.2018.

[27]-Termenul „incentive-compatible” a fost creat de economistul american de origine rusă L. Hurwicz, care, în 2007, a primit, împreună cu E. Maskin și R. Myerson, premiul Nobel pentru contribuțiile lor la conceperea unor mijloace de realizare a obiectivelor sociale.

[28]-Price G., Selection and covariance, Nature, 227 (5257), 1970 http://www0.cs.ucl.ac.uk/staff/W.Langdon/ftp/papers/price_nature.pdf; accesat 09.09.2018.

[29]-„Mema” este un element al unei culturi (luată aici în sens de civilizație), care poate fi considerat ca fiind transmis prin alte căi decât codul genetic, îndeosebi prin imitare. O „memă” este, deci, o unitate culturală care constă în naraţiuni, simboluri, sentimente de apartenenţă, reguli de conduită, valori, procedee etc. (Mukand S., D. Rodrik D., The Political Economy of Ideas: On Ideas Versus Interests in Policymaking, NBER Working Paper, No. 24467, March 2018, http://www.nber.org/papers/w24467.pdf; accesat 09.09.2018).

www.contributors.ro

Ultima ora:

ObservatorRaed Arafat: Livrarea primului lot de ambulante a inceput; cate autospeciale noi va avea sistemul de urgenta

PoliticIurie Leancă: ”Sandu și Năstase încearcă să antreneze și România în luptele politice din R.Moldova”

EconomieDaniel Daianu: What drives illiberalism?

ExternAlexandru Grumaz: George H.W. Bush, Mihail Gorbaciov şi Summitul de la Malta din 1989

EvenimenteCristian Bușoi, organizator al evenimentului „UE 2019-2024: Cum putem sprijini eliminarea hepatitei virale, în conformitate cu strategia globală a OMS și SDGS ale ONU”

CulturaRadu Preda: Memoria dreptăţii

SocialRaed Arafat: Livrarea primului lot de ambulante a inceput; cate autospeciale noi va avea sistemul de urgenta

MoldovaArmand Goșu: Victoria lui Andrei Năstase reînvie speranța unei schimbări în Republica Moldova



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe