Matei Bogdan
Publicat în 20 februarie 2019, 14:18 / 54 elite & idei

Silviu Cerna: Nu statul face banii

Silviu Cerna: Nu statul face banii

de Silviu Cerna

Unii autori prezintă banii ca fiind creația statului sau invenția vreunui individ genial. Autoritatea, statul sau o înțelegere între cetățeni ar fi condus, conștient și intenționat, la apariția banilor. În monumenatala sa lucrare, „Acțiunea umană. Un tratat de economie”, apărută recent în limba română în Colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României” (Curtea Veche, 2018), Ludwing von Mises demonstrează că nu statul crează banii. Această demonstrație este de actualitate, având în vedere proliferarea criptomonedelor, cum ar fi Bitcoin, care are loc fără intervenția statului.

1. Definirea banilor și sfera utilizării lor

Banii sunt definiți de Mises ca „un mijloc de schimb, cel mai vandabil bun pe care oamenii îl pot achiziționa, deoarece ei doresc să-l ofere în acte de schimb interpersonale ulterioare.” (Acțiunea umană, ed., cit., p. 418).

Sfera utilizării lor este delimitată prin indicarea situațiilor economice în care banii îndeplinesc o anumită funcție și a celor în care banii nu sunt necesari. Astfel, banii nu sunt utilizați în activitățile economice desfășurate în condiții de autarhie. În aceste situații, nu există o diviziune a muncii între indivizi sau familii, iar fiecare individ sau familie consumă doar ceea ce produce și produce doar ceea ce consumă. În consecință, nu există schimb de bunuri, iar banii nu sunt necesari. Banii nu sunt necesari, de asemenea, în economia socialistă. În această economie, există o anumită diviziune a muncii (oricât de artificială ar fi ea), însă, din cauză că nu există proprietate privată, nu este posibil schimbul și, deci, nu este necesară utilizarea unui mijloc de schimb. Această poziție a lui Mises cu privire la existența banilor în economia socialistă, expusă într-o lucrare publicată în 1912 (Theory of Money and Credit), a fost ulterior nuanțată. Astfel, într-o lucrare apărută în 1922 (Socialism: An Economic and Sociological Analysis),  Mises afirmă că, în socialism, deși nu au nici un rol în ceea ce privește mijloacele de producție, banii ar putea avea totuși o anumită funcție în cazul bunurilor de consum. „Într-o societate bazată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie, semnificaţia rolului monedei va fi incomparabil mai restrânsă decât într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, deoarece într-o comunitate socialistă schimbul însuşi are o semnificaţie mai limitată, fiind restrâns numai la bunurile de consum.” (https://mises.ro/185/vii-distributia-venitului). Și, de fapt, chiar așa au stat lucrurile în economia socialistă, în care pământul și celelalte mijloace de producție nu erau considerate mărfuri, iar banii efectivi (numerarul) erau folosiți doar de populație pentru cumpărarea de bunuri de consum.

După Mises, banii sunt necesari, așadar, doar în capitalism (economie de piață), adică în acel sistem economic în care mijloacele de producție se află în proprietate privată. În acest sistem, funcția banilor este ușurarea schimbului prin aceea că fac posibil schimbul indirect.

2. Originea banilor

Mises explică apariția banilor printr-un proces în trei etape: 1) trecerea de la schimbul direct la folosirea mijlocului de schimb; 2) trecerea de la mijlocul de schimb la „mijlocul comun de schimb”; și 3) trecerea de la „mijlocul comun de schimb” la bani.

1) Trecerea de la la schimbul direct la folosirea mijlocului de schimb. Istoricii sunt de acord că în zorii civilizaţiei a existat o fază de schimb în natură (troc, trampă), în care omenirea nu cunoştea banii. În această fază, o anumită marfă era schimbată direct pe o altă marfă, fără a se recurge la bani: alimentele, de exemplu, erau cedate în mod direct pentru îmbrăcăminte, arme, unelte, mână de lucru necesară pentru defrişarea unui teren sau pentru construirea unei clădiri ş.a.m.d.

Trocul a însemnat un mare progres faţă de etapa anterioară (economia naturală), când fiecare individ trebuia să-şi însuşească cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru producerea tuturor bunurilor de care avea nevoie, fără să reuşească, probabil, pe deplin, în nici o privință. Iar nivelul intelectual al primilor oameni care au înţeles că îşi pot îmbunătăţi viața prin renunţarea la o parte din bunurile proprii în schimbul unei anumite cantităţi de bunuri străine justifică, fără îndoială, atributul de „sapiens” conferit de urmaşi. Progresul major permis de troc constă în specializarea indivizilor care alcătuiesc o anumită comunitate umană şi, deci, în creşterea productivităţii muncii şi valorificarea superioară a resurselor de care dispune societatea respectivă.

Cu toate acestea, trocul „pur” funcţionează cu inconveniente atât de mari, încât până la apariţia unui alt mare progres – utilizarea unui mijloc de schimb –, aplicarea pe scară largă a diviziunii muncii şi a specializării a fost practic imposibilă. Într-adevăr, schimbul direct necesită o dublă coincidenţă de voinţă referitoare la obiectele schimbului și la momentul acestuia, coincidență a cărei realizare necesită o informare costisitoare și cheltuieli de tranzacționare ridicate (în termeni de consum de timp și de resurse). De exemplu, un individ care deține alimente trebuie să îl găsească aici și acum pe cel care deține o haină, cel care haina trebuie să-i fie foame, iar cel care are alimentele trebuie să fie dezbrăcat. Marea problemă este că această dublă coincidență este rară și chiar dacă ea poate fi ușurată prin stabilirea unor locuri anumite de efectuare a schimburilor, în spaţii şi la momente determinate, cunoscute cu anticipaţie: piețe (în sensul comun al termenului, de locuri special amenajate, unde se face comerț cu mărfuri cu amănuntul), târguri, iarmaroace, bâlciuri, oboare, bazaruri ş.a.m.d. – de exemplu, cu ocazia marilor sărbători religioase, la schimbarea anotimpurilor etc. –, nu este deloc sigur că părţile se vor înţelege şi sub aspectul raporturilor de schimb (preţurilor), cantităţilor şi al celorlalte condiţii ale schimbului.

O soluție este recursul la schimbul indirect. Să presupunem că există trei indivizi, care deţin fiecare un anumit bun: individul X deţine bunul A, Y deţine B, iar Z deţine C. Primul individ, X, proprietar al bunului A, de care nu are nevoie, doreşte bunul B şi doar acesta din urmă, adică nu îi trebuie bunul C. Însă, Y, proprietar al bunului B, nu doreşte nici el bunul A, ci doar bunul C. Or, al treilea individ, Z, proprietar al bunului C, nu doreşte bunul B, ci doar bunul A. În aceste condiţii, nici una din cele trei persoane nu poate obţine bunul dorit în mod direct de la o altă persoană, ci doar dacă recurg toate trei la un schimb indirect (triangular). De exemplu, X poate obţine de la Z, în schimbul bunului său, A, o anumită cantitate din bunul C, însă aceasta nu pentru a consuma bunul respectiv, ci pentru a-l schimba pe bunul B, de care, de fapt, are nevoie.

Soluția schimbului indirect este însă și ea foarte limitată. În primul rând, pe măsură ce creşte numărul fazelor intermediare, în care trebuie să se realizeze dublele coincidenţe de voinţă amintite, numărul tranzacţiilor necesare pentru a ajunge la o situaţie de echilibru tinde să crească. Or, odată cu creşterea numărului participanţilor la schimb și cu creşterea costurilor de informare și de tranzacționare aferente fiecărei faze, acest inconvenient devine tot mai greu de suportat. În al doilea rând, agentul economic X utilizează, de fapt, bunul C ca intermediar de schimb („tertum permutaționis” – cum îl numeau autorii mai vechi) pentru a-şi atinge obiectivul. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazul trocului, utilizarea unui intermediar de schimb poate fi avantajoasă pentru toţi participanţii la procesul de schimb.

Mises subliniază că ,,schimbul indirect devine cu atât mai necesar cu cât diviziunea muncii devine mai rafinată”. (vezi aici).

Însă, cu cât mai mulți oameni se specializează, cu atât este mai puțin probabil ca o persoană să poată achiziționa diferitele bunuri pe care le dorește în schimbul produsului său specific pe care îl aduce pe piață.  De aceea, Mises afirmă că „teoria banilor a fost și va fi întodeauna teoria schimbului indirect și a mijloacelor de schimb.” (Acțiunea umană, p. 415).

2) Trecerea de la mijlocul de schimb la „mijlocul comun de schimb”. Faptul că un anumit bun ajunge să fie folosit ca „mijloc comun de schimb” este determinat de capacitatea sa de a fi vândut și cumpărat pe piață, adică de ceea ce în limbajul științei economice moderne se numește „lichiditate. După Mises, această capacitate depinde de amploarea și constanța cererii față de bunul respectiv, care, în cazul anumitor bunuri, declanșează o spirală ascedentă a vandabilității acestora. Astfel, vandabilitatea ridicată a unui bun determină creșterea cererii față de bunul respectiv, ceea ce duce la sporirea vandabilității acestuia, care antrenează o cerere și mai mare ș.a.m.d. Acest proces continuă până când un anumit bun este selectat ca „mijloc comun de schimb”.

Reconstrucţia pe baze logice a istoriei schimbului implică, aşadar, supoziţia că epoca trocului cuprinde o fază mai avansată, în care se folosește un „mijloc comun de schimb”. Această presupunere este confirmată de izvoarele istorice, care relevă că rolul de „mijloc comun de schimb” a fost jucat, în diferite perioade şi la diferite popoare, de mărfuri numeroase şi diverse: sarea, animalele, carnea, pieile, blănurile, uleiul de măsline, peştele, scoicile, tutunul, sclavii, arama, fierul, argintul, aurul, diamantele, chihlimbarul etc.[1]

3) Trecerea de la „mijlocul comun de schimb” la bani. Procesul de selecție nu se oprește însă aici. Oamenii doresc, firește, să-și cedeze bunurile pe care le au pe cel mai vandabil dintre aceste mijloace comune de schimb, deoarece bunul respectiv este cel mai ușor de schimbat, la rândul său, pe alte bunuri. Or, pe măsură ce oamenii realizează care „mijloc comun de schimb” este cel mai vandabil, amintita spirală ascendentă a vandabilității tinde să acționeze în favoarea bunului repectiv și în defavoarea altora. Astfel, mijloacele comune de schimb cu vandabilitate mai redusă tind să fie excluse de pe piață, care începe să se utilizeze un „singur mijloc de schimb”, care, în virtutea acestui fapt, devine bani.[2] „Banii sunt acel lucru care servesc drept mijloc de schimb utilizat și acceptat pe scară largă” (Idem p. 418).[3]

Procesul prin care diverse forme locale de bani tind să fie eliminate și înlocuite printr-o formă de bani unică continuă și în zilele noastre. Prin acest proces, care, în prezent este numit „globalizare”, monedele naționale tind să fie eliminate pe măsură ce piețele se interconectează la scară mondială, iar concurența dintre monedele locale utilizate pe diverse piețe se intensifică. Rezultatul este tendința de utilizare a unei singure monede (i.e., dolarul american) în întreaga lume.

3. „Funcțiile secundare” ale banilor

După Mises, „funcțiile secundare” ale banilor, despre care au scris mulți autori, sunt doar manifestări ale funcției lor principale și definitorii: ușurarea schimbului prin aceea că fac posibil schimbul indirect. De exemplu, facilitarea operațiunilor de creditare nu constituie o funcție separată, așa cum s-a afirmat adesea, deoarece creditul nu este decât un schimb de bunuri prezente pentru bunuri viitoare. Să presupunem că un potențial creditor, care a produs în prezent anumite bunuri sau servicii, dorește să obțină o cantitate mai mare de bunuri sau de servicii în viitor. Însă, potențialii debitori de pe piață nu sunt interesați de bunurile sau serviciile pe care el le are în prezent. De aceea, creditorul schimbă în prezent bunurile sau serviciile sale pe bani, pe care debitorii de pe piață, probabil, îi vor dori. În modul acesta, banii facilitează schimburile de bunuri actuale pe bunuri viitoare, adică creditul.

Transferul valorii în timp nu este, deci, o funcție a banilor separată de funcția lor de  transfer al valorii în spațiu. Atât schimbul de bunuri pe bani făcut în prezent pentru a cumpăra cu bani bunuri mai târziu, cât și schimbul de bunuri pe bani făcut într-un anumit loc pentru a cumpăra cu bani bunuri în altă parte sunt modalități de a obține bunuri prin schimb indirect. Deoarece, în ambele cazuri, obținerea de bunuri prin schimb direct nu este posibilă, apariția banilor constituie un imens progres.

4. Concluzii

Concluzia care se desprinde din cele arătate este că nu este necesară impunerea banilor prin forța statului. Utilizarea banilor nu prejudiciază indivizii, ci, dimpotrivă, le satisface interesele mai repede și mai ieftin. Nefiind vorba despre un anumit sacrificiu din partea unor indivizi în numele vreunui interes public, nu este necesar ca oamenii să fie constrânși să recurgă la bani, așa cum trebuie forțați, de exemplu, să plătească impozite. Participanții la viața economică beneficiază în fiecare etapă a procesului de apariție a banilor: și atunci când recurg la schimbul indirect, și când utilizează „mijlocul comun de schimb” și când acceptă bani în schimbul mărfurilor lor.

Explicarea apariției banilor prin procesul de schimb constituie un capitol important al teoriei ordinii spontane a pieței numită de Mises „catalactică”. Această demonstrație neagă ideea de „ordine deliberată” din teoria etatistă a banilor, după care banii sunt creația statului, expresia suveranității și prestigiului său. Ea relevă că fiecare etapă a procesului de apariție a banilor este, la fel ca toate fenomenele economice, rezultatul unor acțiuni deliberate, întreprinse de diverși indivizi pentru a-și îmbunătăți situația.

Teoria originii banilor elaborată de Mises constituie o strălucită aplicației a principiului metodologic numit de el „individualism metodologic”. Conform acestui principiu, cercetarea proceselor economice trebuie să înceapă de la acțiunea individuală. Abia în fazele ulterioare ale cercetărilor se ajunge la cunoașterea cooperării umane, iar acțiunea socială este tratată ca un caz special al categoriei mai cuprinzătoare de acțiune umană ca atare. „Viața umană este o succesiune neâncetată de acțiuni individuale. Dar o acțiune individuală nu este niciodată izolată. Ea este o verigă dintr-un lanț de acțiuni care împreună formează o acțiune de nivel superior ce vizează un scop mai îndepărtat. Orice acțiune are două aspecte. Ea este, pe de o parte, o acțiune parțială în cadrul unei acțiuni mai cuprinzătoare, efectuarea unei fracțiuni din scopurile vizate de o acțiune cu o bătaie mai lungă. Pe de altă parte, este un întreg din perspectiva acțiunilor vizate prin efectuarea propriilor părți. Depinde de amploarea proiectului urmărit momentan de agent dacă va fi scoasă în relief acțiunea mai cuprinzătoare sau o acțiune parțială îndreptată spre un scop mai imediat.” (Idem p. 64).

Importanța acestui principiu depășește cadrul pur teoretic. Dificultăţile recurente cu care se confruntă teoria economică în explicarea şi prevederea crizelor provin parțial din insuficienta cunoaștere a diverselor laturi ale dinamicilor microeconomice. Concentrându-și întreaga atenție asupra efectelor politicilor economice referitoare la cererea „totală”, rata „naturală” a șomajului, „nivelul general al prețurilor” etc., mulți economiști contemporani neglijează problemele fundamentale pe care pe care le ridică conceptul de echilibru general și ipotezele nerealiste pe care se bazează majoritatea modelelor macroeconomice. Ca urmare, politicile pe care le preconizează au adesea efecte perverse. Injecțiile monetare repetate efectuate de principalele bănci centrale ale lumii în cadrul așa-numitei politici de relaxare cantitativă  (Quantitative easing) au provocat perturbații în structura prețurilor, au creat locuri de muncă artificiale și au provocat în modul acesta un mare volum de investiții nejustificate („malinvestiții”), care nu corespund nici unei nevoi pe termen lung a economiei, ceea de duce inevitabil risipă și pierderi. Politicile fiscale au distorsionat structura stimulentelor și nivelul economisirii în SUA și în ceea mai mare parte a lumii occidentale. În fine, intervențiile statului și reglementările excesive au redus puternic utilizarea capacităților de producție existente și au diminuat câmpul oportunităților deschise inovațiilor antreprenoriale.

În prezent, a apărut totuși o posibilitate de schimbare. Etatismul ortodox a căzut în desuetudine, piața liberă suscită din ce în ce mai mult interes și apreciere din partea economiștilor, iar publicul este din ce în ce mai mult preocupat de amploarea intervenției statului în viața socială și economică. În acest context, proliferarea criptomonedelor pare un semn al noilor vremuri, iar teoria banilor elaborată de Mises permite o mai bună înțelegere a acestui fenomen contemporan.

NOTE_____________

[1]-În civilizaţiile pastorale, cum ar fi, cele din bazinul mediteranean, de exemplu, rolul de „mijloc comun de schimb” a fost indeplinit de animale (pecus – lat.), de unde cuvântul „pecunia” (bani) şi adjectivul „pecuniar” din română modernă. Faptul că animalele au avut odinioară rolul de bani, fiind identificate cu bogăţia în general, este relevat şi de cuvântul „capital”, care provine de la „caput, capitalis, e”=capete de vite (lat.). De asemenea, sarea a jucat odată un asemenea rol, lucru dovedit de cuvântul „salariu”, care provine de la „sal, is”=sare (lat.), cu care erau plătiţi soldaţii romani. De aici, numeroasele expresii cu sens economic în care apare cuvântul: “sarea pămânului” = ceea ce este mai de preţ, mai valoros; “marea cu sarea” sau “sarea şi marea” = ceva exagerat de mult, imposibil de realizat; “a primi pe cineva (sau a ieşi înaintea cuiva) cu pâine şi sare” = a primi pe cineva cu deosebită cinste; “a nu avea (nici )sare de mămăligă”= a fi foarte sărac; etc.

[2]-Dintre toate mărfurile, metalele zise „nobile” – aurul şi argintul – au o serie de proprietăţi excepţionale, care le fac extrem de potrivite pentru a juca rolul de „mijloc comun de schimb”. Astfel, aceste metale sunt dorite de aproape toţi oamenii pentru confecţionarea de podoabe; sunt relativ rare şi, deci, au valoare mare într-un volum mic; sunt inalterabile, căci nu se oxidează în contact cu aerul: ca urmare, pot fi păstrate un timp îndelungat, fără a-şi modifica greutatea (valoarea); sunt divizibile în orice proporţie, fără a-şi pierde din valoare: un lingou de aur (argint) de 1 kg valorează de exact cât patru lingouri de 250 g; etc.

[3]-La început, aurul şi argintul au fost utilizate sub formă de lingouri, bare, broşe, cercei, inele etc., adică sub forma nemonetară în care se aflau din timpurile imemoriale în care au fost descoperite. În această epocă premonetară, obiectele din metal preţios respective au fost, de fapt, marfă-intermediară,  deoarece erau dorite şi folosite şi în alte scopuri, nu numai şi nu în primul rând pentru serviciul de „mijloc comun de schimb„ pe care îl prestau. Însă, din cauza fenomenului deja amintit, de accentuare a rolului de „mijloc comun de schimb”, marfa-intermediară se transformă treptat în bani-marfă. Cu alte cuvinte, odată cu multiplicarea schimburilor, utilitatea intrinsecă a metalelor preţioase trece pe planul doi, iar esenţială devine utilitatea lor economico-socială, şi anume aceea de a servi ca „mijloc comun de schimb”.

www.contributors.ro

Ultima ora:

ObservatorKlaus Iohannis: Sunt aproape hotărât să convoc referendum pentru 26 mai, odată cu europarlamentarele

PoliticCristian Socol: Nu cred că obiectivele programului de guvernare vor mai putea fi atinse în calendarul stabilit

EconomieRemus Borza: C’est fini la comedie. Avem buget!

ExternIulian Chifu: Brexit la deznodământ: săptămâna căderii capetelor şi a ultimei şanse

EvenimenteMarius Stoian: Caietele Documentare Club România, în dezbatere la Oradea, Iași și București

CulturaRadu Preda: Autismul ortodox. Varianta ucrainiană

SocialCristian Unteanu: Tortură, tratamente inumane şi degradante, România 2018. Raportul Consiliului Europei. În atenţia miniştrilor Carmen Dan şi Tudorel Toader

MoldovaCristian Unteanu: Republica Moldova, din nou terenul de încercare pentru marea strategie rusească de constituire a „cordonului sanitar“



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe