OraNoua.ro
Publicat în 1 februarie 2018, 03:48 / 194 elite & idei

Silviu Cerna – Rolul economic al statului: O veche problemă rămasă deschisă

Silviu Cerna – Rolul economic al statului: O veche problemă rămasă deschisă

Autor: Silviu Cerna

Rolul statului în economie constituie de mult timp obiect de controversă între economişti, unii fiind mai degrabă favorabili statului neutru, iar alţii, dimpotrivă, statului intervenţionist, implicat puternic în viaţa economică şi socială.

În secolul XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX, economiştii ,,clasici’ (A. Smith, J. B. Say, D. Ricardo, J. St. Mill etc.) au considerat că statul trebuie să aibă exclusiv funcţii ,,regaliene’’: justiţie, menţinerea ordinii, diplomaţie, apărare etc., funcţii necesare pentru impunererea respectării contractelor şi drepturilor de proprietate. În concepţia acestora, într-un stat care protejează libera concurenţă şi elimină  barierele din calea liberului schimb (,,statul-jandarm’’), piaţa tinde natural să se autoregleze şi să ducă la alocarea optimă a resurselor (laissez faire et laissez passer, le monde va de lui même). Ca urmare, bugetul de stat are doar sarcina să finanţeze cheltuieliele pentru întreţinerea poliţiei, justiţiei, armatei şi diplomaţiei. Orice alte cheltuieli publice, mai ales cele din domeniul economic şi social, nu corespund rolului autentic al statului şi pot afecta libertatea individuală, iniţiativa privată şi legile naturale ale economiei de piaţă.

Astfel, şcoala de gândire ,,clasică’’ susţine liberalismul economic şi neimplicarea statului în economie. Ea pledează pentru laissez faire şi pentru a libertatea pieţelor de a se  autoregla prin acţiunea ,,mâinii invizibile’’:

 Nu ne aşteptăm să primim bucatele pentru cină prin bunăvoinţa măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci datorită faptului că ei îşi urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanităţii din ei, ci iubirii lor de sine – şi nu le vorbim niciodată despre nevoile noastre, ci despre avantajele lor. (A. Smith, Avuţia naţiunilor, Publica, Buc., 2011. p. 80).

…iar direcţionând această muncă de aşa manieră încât produsul său să aibă cea mai mare valoare, el se gândeşte doar la propriul său câştig – şi astfel, ca şi în alte situaţii, el este condus de o mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea nicicum parte din intenţiile sale. Iar pentru societate nu este nici mai bine, nici mai rău că nu face parte din intenţiile sale. Prin urmărirea propriului său interes, el îl va promova adesea pe cel al societăţii, şi încă mai eficient decât în cazul în care ar avea intenţia să-I promoveze. N-am auzit niciodată ca cei care au pretins că-şi dedică afacerile binelui public să fi contribuit prea mult Ia acesta. (Idem, p.287) .

 

Această concepţie a fost reluată şi dezvoltată în anii 1970 de către economiştii ,,neoliberali’’ (M. Friedman – şcoala monetaristă; Th. Sargent – teoria anticipaţiilor raţionale sau ,,noua macroeconomie clasică’’; A. Laffer – teoria sarcinii fiscale optime). Aceştia au susţinut şi dovedit că intervenţiile statului destabilizează economia, deoarece deficitele bugetare produc inflaţie, exercită un ,,efect de evicţiune’’ (crowding out effect) asupra sectorului privat, determină creşterea nesustenabilă a datoriei publice şi a deficitului balanţei de plăţi, iar agenţii economici reacţionează întotdeauna la deciziile economice ale statului, ceea ce face ca politicile economice să fie ineficace. De aceea, cel mai ,,bun’’ stat este ,,statul minimal’’, iar cele mai adecvate politici sunt politicile neinflaţioniste, caracterizate prin autolimitarea puterii financiare a statului. Din perspectiva mai largă a relaţiei dintre libertatea economică şi libertatea politică, M. Friedman scrie:

Istoria dovedeşte, fără echivoc, că există o relaţie între libertatea politică şi piaţa liberă. Nu cunosc nici un exemplu de societate care, în timp sau în spaţiu, să fi cunoscut într-o largă măsură libertatea politică, fără a fi folosit ceva comparabil cu piaţa liberă pentru a-şi organiza grosul activităţii economice. (M. Friedman, Capitalism şi libertate, Ed. enciclopedică, Buc., 1995., p. 21).

Pe scurt, economiştii ,,neoliberali’’ au pledat pentru dezangajarea statului din economie (privatizare), dereglementarea activităţii economice (renunţarea de către stat la asumarea unor sarcini regaliene, cum ar fi, de exemplu, stabilirea unor norme, reguli şi proceduri în diverse domenii ale vieţii economico-financiare), reducerea cheltuielilor publice şi liberalizarea comerţului exterior şi a fluxurilor de capital internaţionale. Această doctrină a prevalat multă vreme în lumea anglo-saxonă şi la instituţiile economice internaţionale, îndeosebi la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.

Dezvoltarea ştiinţei economice, mutaţiile apărute în funcţionarea economiei de piaţă şi celelalte evenimente marcante ale secolului XX au dus treptat la redefinirea rolului statului.

În primul rând, în a doua jumătate a secolului XIX, însuşi rolul ,,statului-jandarm’’ a crescut. Astfel, preocuparea pentru promovarea unei concurenţe echitabile şi evitarea concentrării excesive a activităţilor economice, precum şi dorinţa de a crea consumatorilor posibilitatea de a se informa corect şi de a alege liber între produsele şi serviciile oferite pe piaţă au dus la adoptarea primelor legi anti-trust (SUA, 1890 şi 1914). Economiştii ,,neoclasici’’ de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX (S. Jevons, A. Marshall şi A. Pigou – şcoala de la Cambridge; C. Menger, E. Böhm-Bawerk şi F. Wiese – şcoala austriacă; L. Walras şi V. Pareto – şcoala de la Lausanne) au acceptat, în general, această creştere a rolului economic al statului pe considerentul că tocmai în această calitate de ,,paznic’’ al pieţelor statul trebuie să intervină pentru a crea şi a impune respectarea condiţiilor concurenţei perfecte: libertatea afacerilor; libertatea de mişcare a capitalului şi mâinii de lucru; transparenţa informaţiilor; posibilitatea de comparare a diverselor produse şi servicii existente pe piaţă; prezenţa pe orice piaţă a unui număr suficient de mare de producători şi de cumpărători astfel încât preţurile să se formeze liber, ceea ce presupune, în principal, absenţa monopolurilor; etc.

Pe de altă parte, la sfârşitul secolului XIX, unii lideri politici din ţările occidentale au luat o serie de măsuri care au produs o schimbare istorică a rolului statului în societate. Astfel, Bismark – în Germania, Gladstone şi Disraeli – în Marea Britanie, urmaţi apoi de F. Roosevelt – în SUA au introdus conceptul responsabilităţii statului pentru bunăstarea populaţiei. Acest nou tip de stat a fost numit ,,stat social’’ (Social State) sau ,,stat providenţă’’ (Welfare State). Indiferent de denumire, principala sa caracteristică este că guvernul acţionează asupra mecanismelor pieţei pentru a-i proteja pe cetăţeni de evenimentele neprevăzute şi pentru a le asigura un nivel de trai minim. De asemenea, la sfârşitul secolului XIX, statul a încercat să răspundă aspiraţiei la progres social, intervenind în relaţiile sociale în calitate de modelator al societăţii (,,pedagog social’’  ̶  P. Rosanvallon). El a devenit astfel ,,coloana vertebrală a naţiunii’’ şi principalul mijloc de dezvoltare a acesteia.

Necesitatea creşterii rolului statului era sugerată, de asemenea, de dezvoltarea microeconomiei. Astfel, încă înainte de primul război mondial, economiştii din şcoala ,,economiei bunăstării’’ (welfare economics), cum ar fi, de exemplu, A. Marshall şi A. Pigou, au afirmat că statul trebuie să intervină prin impozite, subvenţii sau reglementări ca urmare a existenţei efectelor (,,externalităţilor’’) negative (poluarea), ori pozitive (cercetarea). De asemenea, ei au susţinut că statul trebuie să finanţeze prin impozite anumite bunuri şi servicii ,,publice’’, cum ar fi, de exemplu, iluminatul stradal, construcţia de căi ferate şi drumuri, canalizarea unor râuri etc., pe care piaţa nu le poate produce spontan.

În al doilea rând, experienţa crizei din anii 1929-1933 a marcat puternic analizele economice lui J. M. Keynes. Conform cunoscutei sale lucrări, Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, procesele de autoreglare ale economiei de piaţă nu conduc neapărat la alocarea optimă a resurselor. Astfel, în economiile contemporane, caracterizate prin rigiditatea preţurilor şi a salariilor şi prin incertitudine, funcţionarea pieţelor poate duce, din cauza anticipaţiilor pesimiste ale consumatorilor şi întreprinzătorilor, la şomaj ridicat şi persistent. Ca urmare, este necesar ca statul să suţină creşterea economică şi să stimuleze economia să tindă spre ocuparea deplină a mâinii de lucru prin efectuarea unor cheltuieli publice suplimentare şi prin politici conjuncturale de relansare a cererii.

După cel de-al doilea război mondial, procesul de transformare a statului în ,,stat social’’ a continuat şi s-a amplificat prin măsurile luate în majoritatea ţărilor occidentale pentru protejarea cetăţenilor faţă de marile riscuri ale vieţii (şomaj, boală, bătrâneţe) şi prin redistribuirea autoritară a veniturilor în favoarea familiilor şi indivizilor cei mai săraci.

De asemenea, chiar şi în unele ţări democratice şi cu economie de piaţă, cum ar fi, de exemplu, Franţa, statul şi-a asumat sarcina planificării economiei. Limitându-se totuşi la stabilirea unor obiective cantitative sau calitative, definite de comun acord cu partenerii sociali (patronate, sindicate), planul urmărea orientarea investiţiilor în sectoarele prioritare pentru creşterea economică. De aceea, el a fost considerat un ,,reductor de incertitudini’’.

Statul a devenit astfel un mare producător, prin intermediul mai ales al întreprinderilor publice, angajator al unui mare număr de salariaţi şi un consumator important, ceea ce a dus la apariţia unor relaţii de piaţă în cadrul sectorului public, căruia R. Musgrave i-a atribuit, în 1959, trei mari ,,funcţii’’: alocarea resurselor, stabilizarea economiei şi redistribuirea veniturilor.

În aceste condiţii, chiar şi M. Friedman a admis că între curentul neoliberal şi cel kenesian nu există nici o deosebire normativă sau ideologică, afirmând că: Azi toţi suntem keynesieni. (Time, December 31, 1965).

Paralel cu aceste evoluţii din lumea liberă, în URSS, ţările central şi est-europene, China comunistă şi alte câteva ţări comuniste sau cu guverne marxiste din Asia şi Africa, a fost instaurată economia planificată. Acest tip de economie s-a caracterizat prin aceea că mijloacele de producţie aparţineau statului (teoretic ,,întregului popor’’), iar deciziile erau adoptate de aparatul de stat prin intermediul unui plan care stabilea obiectivele de producţie pentru o perioadă de un an (plan anual) sau de mai mulţi ani (plan cincinal). Eşaloanele inferioare erau obligate să execute sarcinile de plan primite, stabilind, eventual, unele detalii tehnice sau organizatorice. Angajaţii erau stimulaţi să muncească prin salariu, dar erau mobilizaţi în muncă şi prin ample campanii propagandistice (mişcarea stahanovistă, întrecerea socialistă, munca patriotică etc.). De asemenea, ei puteau fi constrânşi să muncească şi, în general, să se supună planificatorilor prin diverse sancţiuni penale. Controlul îndeplinirii planului era exercitat de o ierarhie multistratificată (nomenclatură, securitate, birocraţie etc.). La fel ca neîndeplinirea normelor de muncă de către angajaţi, nerealizarea sarcinilor de plan de către şefii de întreprinderi era adesea pedepsită penal. Organele de stat îi obligau, aşadar, în diverse moduri, pe indivizi să se supună ordinelor de sus, iar, cu excepţia vârfurilor nomenclaturii, această obligaţie era valabilă indiferent de poziţia ierarhică sau statutul socioprofesional

Revenind la cazul ţărilor occidentale, fenomenele care s-a manifestat începând cu anii 1970 au fost ,,stagflaţia’’, creşterea şomajului, creşterea datoriei publice şi imposibilitatea îndeplinirii funcţiilor ,,statului social’’. În acest cadru, reflecţia cu privire la rolul economic al statului a cunoscut o triplă mutaţie. În primul rând, legitimitatea acţiunii economice a statului a fost serios pusă sub semnul întrebării de către reprezentanţii ,,teoriei deciziilor publice’’ (Public Choice Theory: K. Arrow, J. Buchanan şi G. Tullock, A. Downs, M. Olson, A. Krueger, J. Bhagwati etc.), care au demonstrat că deciziile publice nu constituie reproduceri exacte ale preferinţelor sau opiniilor unuia sau altuia dintre alegători, ci reflectă mai degrabă interesele electorale sau personale ale decidenţilor publici (politicieni, funcţionari), decât interesul general. În al doilea rând, s-a demonstrat că eficacitatea acţiunii statului s-a redus atât la nivel mcroeconomic (având în vedere încetinirea creşterii economice începând din 1973, iar apoi dificultăţile cu care s-a confruntat protecţia socială), cât şi la nivel microeconomic (date fiind deficienţele dovedite ale gestionării întreprinderilor publice şi resurselor lor umane). În fine, mondializarea, construcţia europeană şi imperativele modernizării economiei au determinat statele occidentale să renunţe la anumite instrumente folosite de unele dintre ele, cum ar fi, de exemplu, taxele vamale, controlul valutar, fixarea administrativă a preţurilor, plafonarea volumului creditului şi dirijarea destinaţiilor acestuia etc., în timp ce alte pârghii au fost transferate instituţiilor supranaţionale (Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană, Organizaţia Mondială a Comerţului etc.) sau unor autorităţi administrative independente.

În aceste condiţii, abordarea ,,neoliberală’’ dezvoltată mai ales de reprezentanţii moderni ai şcoli austriece (L. Mises, F. Hayek, I. Kirzner, M. Rothbard, J. Huerta de Soto etc.), dar şi de alţi autori, ca M. Friedman şi J. Baechler, a arătat că  ceea ce este important nu este volumul, ci caracterul activităţii guvernului. După cum arată F. Hayek:

O economie de piaţă funcţională presupune anumite a activităţi din partea statului; există altele, care pot ajuta la funcţionarea economiei; în fine, pot fi tolerate multe alte acţiuni ale statului, cu condiţia ca ele să fie compatibile cu funcţionarea pieţei. Există, însă, acţiuni contrare însuşi principiului pe care se întemeiază o societate liberă şi care trebuie excluse din principiu, pentru ca aceasta să funcţioneze. În consecinţă, un guvern care este relativ inactiv, dar care comite astfel de erori poate contribui în mult mai mare măsură la slăbirea economiei de piaţă decît unul care este mai preocupat de problemele economice, dar care se limitează la acţiuni care asistă forţele spontane ale economiei.’’ (F. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 238-239).

În ceea ce priveşte sistemul economic din ţările comuniste, acesta a părut eficace o anumită perioadă, însă a început apoi să se confrunte cu mari dificultăţi, care au dus până la urmă la prăbuşirea sa anii 1980-1990. În acest cadru, în unele ţări comuniste (Ungaria, Polonia, Cehoslovacia) au avut loc o serie de dezbateri, care au evidenţiat uriaşa risipă de resurse pe care o provoacă economia planificată şi totala irelevanţă teoretică şi practică a catehismului ideologic numit „economia politică a socialismului”. Ca urmare, unii economişti (J. Kornai, E. Lipinski, W. Brus, O. Sik) au pus deschis problema schimbării sistemului economic existent, chiar dacă se menţine controlul partidului. După 1985, când în URSS a început ,,perestroika” şi „glasnost”, chiar şi în această ţară gândirea economică oficială a fost acuzată de faptul că nu ţine seama de realităţi şi a apărut o şcoală de gândire economică empirică şi aplicativă (T. Zaslavskaya, A. Aganbegyan etc.), care, după 1990, va constitui baza teoretică a unor programe de reformă.

Nimic asemănător nu a existat în gândirea economică din România, unde singurele lucrări publicate după 1985 au fost, la fel ca înainte, cele cu caracter encomiastic. Nici măcar dezbaterile prilejuite de „perestroika” şi „glasnosti” nu au avut practic nici un impact asupra economiştilor români, deoarece presa românească nu a informat deloc despre aceste dezbateri, iar ziarele sovietice (la fel ca cele occidentale) nu se găseau practic în România. Prinsă în plasa naţional-comunismului şi subordonată cultului personalităţii lui N. Ceauşescu, gândirea economică românească a fost în ajunul căderii comunismului într-o situaţie complet diferită şi mult mai gravă comparativ cu alte ţări comuniste. Abia după 1989, unii economiştii românii au început să recupereze decalajul. (v. Cerna S., Gândirea economică românească în perioada postcomunistă, Academica, Academia Română, nr. 4-5, aprilie-mai 2012, Anul XXII, 258-259, p. 44-56, Oeconomica, 2, 2012, http://www.ecol.ro/).

*

În pofida acestor multiple puneri în cauză, aşteptările pe care cetăţenii le au faţă de stat se menţin foarte mari. Astfel, cetăţenii-consumatori continuă să ceară insistent statului să îi protejeze impotriva unor evenimente, care, în trecut, erau unanim considerate fatalităţi (catastrofe naturale, schimbări climatice, epidemii etc.) şi adesea împotriva noilor riscuri născute din dezvoltarea industrială (poluare, contaminarea alimentelor, efectul de seră etc.). De asemenea, confruntaţi cu un mediu complex şi în rapidă schimbare, producătorii privaţi (întreprinderi, gospodării familiale etc.) pretind, în general, ca statul să fie un ,,reductor de incertitudini’’, adică să fie un ,,stat strateg’’ care să le pregătească viitorul. În fine, economiştii, politicienii şi jurnaliştii afirmă adesea că acest ,,stat strateg’’ trebuie să coordoneze şi să sprijine iniţiativele private pe diverse căi: crearea unor reţele de întreprinzători, discursuri mobilizatoare în favoarea unor proiecte strategice (răspândirea Internetului, încheierea unor ,,acorduri sociale’’), subvenţionare unor progame de cercetare-dezvoltare ş.a.m.d.

În ceea ce priveşte România, concepţia etatistă este în continuare foarte influentă, fiind împărtăşită de de o mare parte a elitelor academice şi economice, de numeroşi politicieni şi, în general, de generaţia adultă din România, care nu se pot debarasa de trecutul comunist, rămân receptive la ideile de colectivism, paternalism şi egalitarism şi rezistă reformelor politice, economice şi morale necesare pentru finalizarea tranziţiei la economia de piaţă. (Pentru o analiză a cauzelor acestei situaţii, v. lucrarea autorului: Sunt capabile elitele româneşti să regândească rolul economic al statului?

Prof. univ. dr. Silviu Cerna, Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor, Universitatea de Vest, Timişoara

Ultima ora:

ObservatorMihai Daraban, la Forumul de Afaceri româno-italian: Companiile italiene, adevărați ambasadori ai business-ului în România

PoliticCristian Unteanu: După referendum, o luăm de la capăt de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat?

EconomieRemus Borza: Țara trebuie pregătită pentru criză

ExternAlexandru Lăzescu: NAFTA 2.0 ca armă în bătălia geopolitică dintre America și China

EvenimenteMihai Daraban, la Forumul de Afaceri româno-italian: Companiile italiene, adevărați ambasadori ai business-ului în România

CulturaSever Voinescu: Odată și-odată, niciodată. Reflexul de cultură

SocialRaed Arafat anunţă că va propune modificarea legislaţiei de intervenţie în situaţii de urgenţă

MoldovaArmand Goșu: Victoria lui Andrei Năstase reînvie speranța unei schimbări în Republica Moldova



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe