Matei Bogdan
Publicat în 8 ianuarie 2020, 21:25 / 44 elite & idei

Sorin Cucerai: România post-sovietică

Sorin Cucerai: România post-sovietică

Mesaj postat pe Facebook:

În 1990, România a avut de ales. Pe de o parte, o putea porni pe drumul spre democrație politică și economie de piață – spre recuperarea modernității europene.

Pe de altă parte, putea deveni o societate tipic post-sovietică, în care elita politică deține controlul strategic asupra economiei (prin crearea de oligarhi) și asupra justiției (pentru a-și asigura imunitatea). E tipul de regim pe care îl întâlnim și astăzi în Rusia, în Belarus, în toate statele din Asia Centrală și așa mai departe.

Ion Iliescu și Alexandru Bârlădeanu (printre alții) au optat pentru a doua variantă. Asta în condițiile în care industria românească era depășită tehnologic încă de dinainte de 1980, iar investițiile străine directe au ajuns la nivelul submediocru de abia un miliard de dolari anual doar din 1997, din motiv de piață cvasi-închisă.

Rezultatul? Zece ani de stagnare (faimosul „deceniu pierdut”). În 1990, PIB-ul României a fost de 38,9 miliarde de dolari. În 2000, de 37,2 miliarde de dolari.

Mai simplu spus, timp de 10 ani oamenii au rămas – au fost ținuți să rămână – la nivelul de sărăcie extremă caracteristic anilor ’80. În schimb, au apărut oligarhii – Patriciu, Vântu, Voiculescu, Cataramă, George Pădure, frații Micula, frații Păunescu, George Copos, Tăriceanu și toți ceilalți, mai mari sau mai mici, fiecare dintre ei controlând o zonă din economie.

Datorăm acești 10 ani influenței extrem de puternice a lui Ion Iliescu – și, în secundar, incompetenței crase (și fricii) guvernelor CDR dintre 1996 și 2000 (frică în primul rând de influența uriașă a lui Ion Iliescu).

România începe tranziția către o economie propriu-zisă de piață abia din 2000, și lupta împotriva oligarhilor și pentru o justiție independentă abia din 2007.

România devine o economie funcțională de piață abia din 2007, și nici măcar acum nu stăm nemaipomenit de bine la capitolul ăsta, în Index of Economic Freedom fiind plasați în categoria „moderately free”. Așa că mai avem ceva până la „mostly free”, și încă și mai mult până la „free”.

Asta pentru că, deși Năstase a început să deschidă piața românească investițiilor străine, sistemul post-sovietic a rămas intact, oligarhii păstrându-și statutul privilegiat și justiția rămânând aservită puterii politice.

Oligarhii încep să-și piardă influența din 2007-2010, dar dispariția lor de la nivel național nu a dus la desființarea sistemului post-sovietic, ci la refacerea lui la nivel local, prin apariția oligarhilor de județ – baronii locali. În consecință, administrația publică centrală a început să se profesionalizeze cât de cât, dar administrația publică locală a devenit tot mai coruptă.

Pe scurt, sistemul post-sovietic nu a fost distrus, ci doar spart în 41 de sisteme post-sovietice locale, peste care se suprapune un centru semnificativ mai europenizat (prin comparație cu administrația centrală din anii ’90, nu cu standardele curente ale administrației publice din statele membre UE).

De la formarea lui în februarie 1990 și până azi, PSD a fost partidul sistemului post-sovietic – fie în forma lui atotcuprinzătoare de până în 2004, fie în forma descentralizată din 2004 încoace, versiune adusă la apogeu de Dragnea – în opziție continuă și deschisă față de un regim propriu-zis democratic și față de economia de piață liberă (de unde și discursul naționalist economic care se păstrează absolut identic de la Iliescu la Dragnea).

PNL – mai ales prin fostul PDL, dar și prin foștii săi oligarhi – a fost și continuă să fie la rândul lui un partid care simpatizează mai degrabă cu sistemul post-sovietic decât cu cel occidental.

Așa că dacă am trecut cu toții printr-o tranziție nenorocită, care ne-a ținut săraci, confuzi și periferici, asta nu se datorează neoliberalismului, așa cum perorează stânga noastră radicală, ci celor care au contribuit și contribuie la menținerea sistemului post-sovietic.

România post-sovietică

În 1990, România a avut de ales. Pe de o parte, o putea porni pe drumul spre democrație politică și economie de piață – spre recuperarea modernității europene.

Pe de altă parte, putea deveni o societate tipic post-sovietică, în care elita politică deține controlul strategic asupra economiei (prin crearea de oligarhi) și asupra justiției (pentru a-și asigura imunitatea). E tipul de regim pe care îl întâlnim și astăzi în Rusia, în Belarus, în toate statele din Asia Centrală și așa mai departe.

Ion Iliescu și Alexandru Bârlădeanu (printre alții) au optat pentru a doua variantă. Asta în condițiile în care industria românească era depășită tehnologic încă de dinainte de 1980, iar investițiile străine directe au ajuns la nivelul submediocru de abia un miliard de dolari anual doar din 1997, din motiv de piață cvasi-închisă.

Rezultatul? Zece ani de stagnare (faimosul „deceniu pierdut”). În 1990, PIB-ul României a fost de 38,9 miliarde de dolari. În 2000, de 37,2 miliarde de dolari.

Mai simplu spus, timp de 10 ani oamenii au rămas – au fost ținuți să rămână – la nivelul de sărăcie extremă caracteristic anilor ’80. În schimb, au apărut oligarhii – Patriciu, Vântu, Voiculescu, Cataramă, George Pădure, frații Micula, frații Păunescu, George Copos, Tăriceanu și toți ceilalți, mai mari sau mai mici, fiecare dintre ei controlând o zonă din economie.

Datorăm acești 10 ani influenței extrem de puternice a lui Ion Iliescu – și, în secundar, incompetenței crase (și fricii) guvernelor CDR dintre 1996 și 2000 (frică în primul rând de influența uriașă a lui Ion Iliescu).

România începe tranziția către o economie propriu-zisă de piață abia din 2000, și lupta împotriva oligarhilor și pentru o justiție independentă abia din 2007.

România devine o economie funcțională de piață abia din 2007, și nici măcar acum nu stăm nemaipomenit de bine la capitolul ăsta, în Index of Economic Freedom fiind plasați în categoria „moderately free”. Așa că mai avem ceva până la „mostly free”, și încă și mai mult până la „free”.

Asta pentru că, deși Năstase a început să deschidă piața românească investițiilor străine, sistemul post-sovietic a rămas intact, oligarhii păstrându-și statutul privilegiat și justiția rămânând aservită puterii politice.

Oligarhii încep să-și piardă influența din 2007-2010, dar dispariția lor de la nivel național nu a dus la desființarea sistemului post-sovietic, ci la refacerea lui la nivel local, prin apariția oligarhilor de județ – baronii locali. În consecință, administrația publică centrală a început să se profesionalizeze cât de cât, dar administrația publică locală a devenit tot mai coruptă.

Pe scurt, sistemul post-sovietic nu a fost distrus, ci doar spart în 41 de sisteme post-sovietice locale, peste care se suprapune un centru semnificativ mai europenizat (prin comparație cu administrația centrală din anii ’90, nu cu standardele curente ale administrației publice din statele membre UE).

De la formarea lui în februarie 1990 și până azi, PSD a fost partidul sistemului post-sovietic – fie în forma lui atotcuprinzătoare de până în 2004, fie în forma descentralizată din 2004 încoace, versiune adusă la apogeu de Dragnea – în opziție continuă și deschisă față de un regim propriu-zis democratic și față de economia de piață liberă (de unde și discursul naționalist economic care se păstrează absolut identic de la Iliescu la Dragnea).

PNL – mai ales prin fostul PDL, dar și prin foștii săi oligarhi – a fost și continuă să fie la rândul lui un partid care simpatizează mai degrabă cu sistemul post-sovietic decât cu cel occidental.

Așa că dacă am trecut cu toții printr-o tranziție nenorocită, care ne-a ținut săraci, confuzi și periferici, asta nu se datorează neoliberalismului, așa cum perorează stânga noastră radicală, ci celor care au contribuit și contribuie la menținerea sistemului post-sovietic.

Restul e retorică excesiv de ideologizată și rescriere vinovată a istoriei.

Restul e retorică excesiv de ideologizată și rescriere vinovată a istoriei.

Ultima ora:

ObservatorClara Volintiru: Rule of Law Conditionalities in the EU – from the Cooperation and Verification Mechanism (CVM) to the new monitoring mechanisms in the European Union

PoliticEmil Constantinescu: „Ne-a permis ca timp de 75 de ani să nu mai fie un alt război mondial”

EconomieSERGIU OPRESCU: ”TREBUIE SĂ EVITĂM SĂ MAI CHEMĂM CRIZELE ALTORA ÎN ROMÂNIA PRIN MĂSURI NESUSTENABILE”. BĂNCILE AU CA PRIORITATE ZERO CREȘTEREA INTERMEDIERII FINANCIARE

ExternAlina Inayeh: România și Bulgaria, puse la colț pentru obediență. Polonia, exemplu pozitiv

EvenimenteClara Volintiru: Rule of Law Conditionalities in the EU – from the Cooperation and Verification Mechanism (CVM) to the new monitoring mechanisms in the European Union

CulturaTeodor Baconschi, Adrian Papahagi, Radu Preda, Mihail Neamţu și alți intelectuali au contribuit la primul număr al Revistei Horeb, editată de Episcopia Hușilor

SocialMihai Toader-Pasti: Continuăm să ajutăm la schimbarea mediului construit și la educarea unei noi generații

MoldovaIulian Chifu: Chişinăul, pândit de sancţiuni economice şi politice pe scară largă



Club Romania | Elite si idei / www.oranoua.ro - Open Source Internet Database part of a non-governmental project / Contact: office[at]oranoua[.]ro | Operated by CRSC Europe