Statul român este un stat agresiv. Un stat prin excelenţă punitiv. Dacă eşti sărac, statul te pedepseşte: cu mutări forţate, cu pierderea alocaţiilor, cu anularea oricărei şanse la educaţie – şi aşa mai departe. Dacă eşti întreprinzător, statul te pedepseşte: cu nenumărate controale, cu amenzi şi cu altele asemenea. Dacă eşti bolnav sau cu dizabilităţi, te pedepseşte. Dacă eşti sănătos, te pedepseşte. Dacă eşti automobilist, te pedepseşte. Dacă eşti pieton, te pedepseşte. Dacă eşti cetăţean român, te pedepseşte. Dacă eşti străin, te pedepseşte.

Pe scurt, dacă exişti în orice formă, eşti suspect. Sigur ai încălcat vreo regulă, deci nu scapi nepedepsit.
Cu toţii detestăm lucrul ăsta. Dar v-aţi gândit vreodată că asta se datorează faptului că instituţiile statului român sunt cronic subfinanţate şi mereu în criză de oameni?
Când eşti lipsit şi de bani şi de resursă umană, singura modalitate de a funcţiona cât de cât eficient (adică de a ţine cumva lucrurile laolaltă şi sub control) e pedeapsa.
Pedeapsa e, de fapt, strategia săracului, fiindcă e cea mai ieftină. Un miliţian cu chitanţier, metaforic vorbind, e suficient ca instituţia să-şi facă cumva treaba.
Avem un stat atât de sărac încât singura lui posibilitate de a-şi îndeplini funcţiile lui de stat e prin pedeapsă. Prevenţia, colaborarea, sprijinul pentru dezvoltare (sau pentru supravieţuire în perioadele în care îţi merge greu) sunt mult mai costisitoare – atât în termeni de bani, cât şi în termeni de competenţă şi de resursă umană adecvată.
În concluzie, dacă ne dorim într-adevăr un stat preventiv şi colaborativ, ar trebui să-i finanţăm instituţiile până la nivelul la care să poată să deruleze programe preventive şi colaborative.
Poate suna paradoxal pentru urechile libertarienilor, dar un stat bine finanţat (şi care poate, în consecinţă, să se echipeze şi cu resursă umană adecvată), e mult mai puţin punitiv decât unul sărac – şi mult mai apt să îşi susţină la propriu cetăţenii. Dovadă stau statele occidentale.
În consecinţă, soluţia pentru a avea mai multă libertate nu e cea libertariană (mai puţin stat), ci un stat bine finanţat. Însă toate politicile de până acum sunt exact pe dos, ceea ce perpetuează un stat agresiv. Ca în multe alte cazuri, culegem fix ce semănăm – pentru că ne lipseşte minima inteligenţă de a pricepe relaţia dintre cauză şi efect.
Nu e de mirare. Statele sărace (şi, în consecinţă, punitive) produc în general cetăţeni proşti – indiferent de nivelul de educaţie formală al respectivilor cetăţeni şi indiferent de nivelul lor de trai.
Sărăcia te debilitează intelectual – nu doar dacă trăieşti în ghetou, ci şi dacă trăieşti într-un stat sărac. Nu mai ştii ce să faci ca să ieşi de-acolo – şi, de regulă, iei fix acele decizii care te afundă şi mai mult în sărăcie (şi, în cazul naţiunilor, în opresiune).
Foarte-foarte pe scurt: un sistem subfinanţat şi în criză perenă de personal generează o contra-selecţie. Ajung în fruntea lui cei care pot înflori şi extrage cumva resurse din el (prin corupţie, nepotism şi altele asemenea). Şi e limpede că astfel de personaje nu pot şi nu ştiu să ia decizii care să îmbunătăţească sistemul. Plus că n-au niciun fel de interes personal să ia asemenea decizii. Pe scurt, sărăcia (prin subfinanţare şi lipsă cronică de personal calificat) distorsionează masiv performanţele unui sistem şi aduce în fruntea sistemului personaje inapte şi dezinteresate să performeze eficient.
Finanţarea adecvată e tocmai fitilul care detonează sistemul actual. Altfel, degeaba punem oameni „curaţi” în sistemul ăsta – succesul lor va fi cel mult temporar, fiindcă ei nu ştiu să opereze într-un sistem fără resursă umană adecvată şi adecvat calificată, şi subfinanţat. Iar cei care ştiu îi vor mânca cu fulgi cu tot până la urmă. De-asta şi eşuează toate reformele de la noi de până acum.
Finanţarea adecvată îi atrage în sistem pe oamenii care ştiu şi vor să opereze cu noile reguli – şi care în final vor schimba sistemul dacă finanţarea se menţine la nivel adecvat o perioadă suficientă de timp – adică cel puţin 2-3 cicluri electorale.
Să zicem că vreţi să vă înfiinţaţi o firmă de curierat. Să zicem că sunteţi dispus să plătiţi şoferii cu 800 de lei pe lună. Cam ce tip de şoferi credeţi că vor veni? Şi cam ce tip de director executiv credeţi că trebuie să angajaţi ca să-i facă pe oamenii ăia să muncească pe coji de seminţe? Dar dacă aţi plăti şoferii cu 10.000 de euro pe lună, cam cine credeţi că ar veni? Şi cum aţi face selecţia? Şi aţi mai avea nevoie de acelaşi tip de director executiv ca înainte?
Ce mă uluieşte pe mine cel mai tare e că adevăruri economice elementare sunt ignorate fix de cei care altfel vorbesc toată ziua de legi economice şi altele asemenea. Sunt profund tulburat să constat că oameni altfel aparent inteligenţi (judecând după nivelul de educaţie şi poziţia socială) sunt absolut opaci la adevăruri elementare pe care în alte contexte le recunosc ei înşişi ca valide. Ca şi cum în reforma instituţiilor publice legile economice şi natura umană ar înceta brusc să mai conteze.