de Sorin Ioniţă

În engleză e o vorbă: se poate întâmpla să ai dreptate, dar cu argumentele greşite. Atunci cazi în confuzii din care nu mai ieşi, mai ales în toiul vreunei dezbateri publice prin care vrei să ajungi şi la o decizie aplicabilă. Un exemplu e polemica înfierbântată pe marginea pensiilor speciale din România, pentru magistraţi, militari, diplomaţi, aviatori, funcţionari sau primari, devenită tot mai relevantă în ultimii ani pe măsură ce guvernele succesive au împrăştiat cu generozitate aceste “drepturi sociale”, din diverse motive. (* vezi nota de subsol, cât de complicat e cu drepturile astea sociale)

Pe de-o parte, cei care au pensii speciale şi le vor perpetuate aruncă pe piaţă idei bizare în sprijin, de la “valoarea şi importanţa socială a muncii depuse” (copy-paste din cursurile de socialism ştiinţific de anii ’80, exact aşa suna) până la faptul că ar fi cumva o compensaţie pentru restricţiile de funcţie publică aplicabile jobului lor. Cei care-s contra, pe fondul enervării generale stârnită de abuzul bugetar, contestă tot ce mişcă, spunând că toată lumea trebuie pusă la egalitate pe principiul contributivităţii, punct.

În realitate, există un criteriu valabil de public policy, simplu şi măsurabil, cu care putem justifica pensii speciale pentru unele categorii (mici) de lucrători. Ocazie cu care risipim şi ceaţa în care ne aruncă şmechereşte cei interesaţi (primari, magistraţi) când zic că pensiile lor nu sunt “speciale” pentru că în lege au alt nume (“profesionale” etc), ca şi când asta ar avea vreo importanţă. Funcţional, tot ce se abate de la principiul contributivităţii, adică pensie generată proporţional cu plăţile reale de-a lungul vieţii, intră în categoria non-contributiv. Că îi punem acesteia eticheta “special” sau îi mai găsim încă vreo două-trei nume în variate acte normative ca să aburim lumea – la primari, peşcheşul primarului; la magistraţi, stipendium judex – e o diversiune infantilă cu care nu merită să ne pierdem vremea. E tot aia, oameni buni.

Acum: criteriul valid de public policy pentru o pensie specială îl reprezintă bariera biologică, de natură obiectivă, ce te împiedică să mai exerciţi o meserie la o vârstă când în altele ai putea încă profesa cu succes. Un exemplu sunt balerinii de la Opera din Paris (aici), în grevă fix pe chestiunea pensiilor zilele astea, ocazie cu care aflăm şi noi că sistemul lor de pensionare anticipată la 42 de ani datează din sec XVII. Orice om cu mintea zdravănă e de acord că la vârsta de 55 de ani nu poţi dansa pe scenă ca la 25 de ani – şi nu la fel de bine cum poţi fi judecător într-o instanţă la 55 de ani, ori profesor, medic, contabil, cârciumar, influenşăr, parlamentar, primar. La fel, nu mai poţi presta ca militar combatant în teatru de luptă.

În aceste cazuri extreme, când eşti forţat să renunţi la activitate mult mai devreme decât restul cohortei de vârstă (cu până la 20 ani) pentru că aşa impune biologia umană, şi e prea târziu să te mai recalifici pentru altceva, calculul actuarial al pensiei întregi (contribuţie x ani x rată dobândă) pur şi simplu nu se închide rezonabil. Ca atare, societatea modernă civilizată acceptă ca pentru câteva excepţii să contribuie de la buget în mod “special”, adică printr-un bonus din contribuţiile şi impozitele celorlalţi, discriminând pozitiv peste ce a generat pensionatul respectiv din propriile contribuţii.

Observaţie crucială: “pensionarea anticipată la 42 de ani” nu e în sine un privilegiu arbitrar cu care cadorisim categoria X deoarece ne place nouă de ea, o considerăm importantă social sau credem că “merită”, aşa, la modul emoţional-impresionist (“chirurgi care salvează vieţi …”). Ci este o realitate obiectivă, dată de incapacitatea corpului uman de a mai performa la standardul cerut. Nivelul pensiei speciale reprezintă doar consecinţa acestei imposibilităţi de a continua să practici meseria de mare nişă pentru care te-ai pregătit.

Iată de ce argumentele gen “importanţa socială a muncii”, ori “meseria mea e mai stresantă decât a ta” nu duc nicăieri, ci doar la o gâlceavă generalizată în care fiecare vrea să se suie în capul celuilalt, din moment ce nu există un instrument obiectiv de măsură, ci totul e pe bază de cine strigă mai tare sau are muşchiul politic mai dezvoltat. Mai mult, argumentaţii de felul ăsta sunt chiar o jignire a inteligenţei colective, o infantilizare a discursului public; e cu atât mai grav când vin de la oameni cu educaţie.

Expertiza înaltă cerută într-o profesie, stagiile lungi de pregătire, restricţiile şi incompatibilităţile legale în exercitarea ei, orele neregulate de muncă ori nivelul de stres, sunt deja toate cuantificate în leafă, mai mare sau mai mică, după caz. În sectorul privat, lucrurile se reglează singure: dacă jobul nu-i atractiv, oamenii n-o să mai vină şi atunci patronii vor mări oferta; ori jobul dispare cu totul, deci nu era nevoie de el.

În sectorul public n-am prea văzut deficit mostruos de candidaţi în ultimii ani în profesiile care se agită cel mai tare pe subiectul ăsta, deci pare că lucrurile sunt cât de cât reglate. Dacă leafa e mare, atunci şi pensia va fi mare; nu e nevoie de nici un regim special dacă biologia nu te scoate din joc la 45 de ani. Dacă se va constata în timp că leafa nu-i suficientă pentru a face o profesie din sectorul public atractivă, ea trebuie mărită – şi va creşte automat şi pensia. Problemele trebuie rezolvate în punctul unde apar, cu soluţii directe, nu pe uşa din dos, distrugând logica altor sisteme bugetare.

Atunci când iei profesiile una câte, desigur că lucrurile nu-s totdeauna simple, apar nuanţe şi discuţii pe detalii. De exemplu, pompierul ori poliţistul de ordine publică din stradă ori cel din forţe speciale de intervenţie, unde este (ori trebuie să fie) multă pregătire şi angajament fizic, nu poate performa la fel de bine până la 65 de ani. Nu-i chiar teatru de război, dar pe-aproape, să zicem. Dacă nu există plan de carieră prin care oamenii aceştia să poată avansa toţi în poziţii de management, e acceptabil ca ei să se pensioneze devreme; asta presupune într-adevăr o pensie specială.

Însă nu toată poliţia, jandarmeria sau serviciile speciale au genul ăsta de misiuni de angajament fizic; pe multe funcţii se face altfel de muncă, începând cu cei din conducere. Majoritatea profesioniştilor din poliţie şi servicii secrete pot continua foarte bine ce fac până la vârsta generală de pensionare pe ţară, căci numai o minoritate din aceste instituţii au realmente condiţii de front. Pentru majoritate, bonusurile de tot felul şi alte suplimente la leafă le pot compensa celelalte restricţiile şi condiţionari legale. Generalizarea regimului de pensie specială pe întreaga instituţie, scoţând la înaintare pe cei puţini pentru care chiar se justifică, constituie un sinecurism nejustificat.

Cu alte cuvinte, recenta descoperire că pensiile speciale în plată sunt în număr de 140.000 “militare” şi sub 10.000 pentru celelalte categorii (magistraţi & all) nu încheie nici pe departe discuţia, aşa cum cred unii. Deoarece nu-i ca şi când am avea 140.000 de veterani din Afganistan sau alte teatre de luptă reale. Majoritatea beneficiarilor “militari” sunt funcţionari cu epoleţi din armată, poliţie, servicii speciale sau penitenciare, care-şi pot continua cu brio activitatea până la termen fără vreun impediment obiectiv, la fel de bine ca un şofer de TIR sau muncitor în construcţii, joburi deloc uşoare.

Provocarea reală pentru noi ca societate e să separăm grâul de neghină, fără isterii şi extremisme, ca să vedem câţi din cei 140.000 se încadrează în criteriul obiectiv al pensionării anticipate ca necesitate pentru poziţia exactă pe care o ocupă (serviciile de paşapoarte ori arme şi muniţii, puţin probabil). Că dincolo, între cei 10.000 de civili, nu cred să fie vreunul cu motiv plauzibil: în România balerinii de la Operă nici măcar nu sunt incluşi, însă ambasadorii şi Curtea de Conturi, da. Iar la magistraţi, ieşirea anticipată din profesie “pe motive obiective”, deci care să justifice şi un regim special de calcul al pensiei, nu poate fi decât o glumă bună.

………………………………….

* Nota. Drepturile sociale: o paranteză cat să semnalez dilema colaterală, dar inevitabilă, dacă nişte plăţi de la bugetul public, stabilite politic, pot fi considerate “drepturi” fundamentale în sens strict juridic. E mult de discutat şi nu-i loc aici, că am ieşit oricum din 10k semne şi v-aţi plictisit. Doar consemnez uimitoarea ignoranţă a celor care studiază şi practică dreptul în România privind deosebirea dintre drepturile “negative” şi cele “pozitive”: primele fiind cele la viaţă, libertate sau proprietate, de exemplu, unde tot ce vreau e să fiu lăsat în pace de ceilalţi; iar cele pozitive, nişte obligaţii ale comunităţii de a-mi furniza mie bunuri sau servicii, în general monetizabile, deci finanţate din eforturile altora. Ca să fie şi mai clar: dreptul la proprietatea mea înseamnă să nu vină cineva să mi-o fure, persoană sau autoritate; dar “dreptul la locuinţă” pentru cine n-o are presupune că altcineva ar trebui să pună nişte bani, s-o facă şi să i-o dea, pentru că simpla legiferare a unui drept pozitiv nu face să pice case gratis din cer.

Evident că efectele practice ale declarării “dreptului” sunt total diferite în cele două situaţii, iar statele moderne se ocupă de ambele: nu polemizăm acum cum şi cât, nu ăsta e subiectul aici. Însă terminologia noastră legaleză le amestecă otova, cu entuziasmul inocenţei: nu vezi în decizii de instanţă sau CCR măcar umbra gândului că ei ar fi la curent cu discuţia aceasta fundamentală în filozofia politico-juridică a ultimilor 200 de ani. Iar discuţia e relevantă pentru că dacă o pensie normală, contributorie, se apropie de regimul proprietăţii ca drept negativ (discutabil, pentru că în lipsa acumulării fondurilor, ea e tot un artificiu susţinut politic, dar hai să zicem), atunci o pensie specială clar este un drept 100% pozitiv, creat ca o pretenţie financiară de la comunitate. De ce ar fi atunci intangibilă, cum ne tot spune CCR, la fel ca viaţa şi libertăţile individuale?

www.contributors.ro