de Sorin Ioniţă

Pe scurt, ce ştim:

1. Au existat şi în trecut cicluri încălzire-răcire, corelate cu nivelul de CO2, însă niciunul atât de accelerat şi accentuat ca cel de azi. Asta e bine reprezentat în graficul alăturat publicat în numărul curent al The Economist. Sectanţii anti-eco au dreptate să repete că au mai fost cicluri, dar nu asta-i schepsisul, ci specificul celui de acum: dacă voiaţi un desen ca să înţelegeţi, uite un desen.

2. Activitatea umană în epoca industrială a contribuit la unicitatea acestui ultim ciclu. Poate cu decenii în urmă existau dubii asupra influenţei antropice, dar astăzi nu mai sunt; vezi al doilea grafic. Chiar Trump şi-a nuanţat declaraţiile pe tema asta de la o vreme. Au mai fost exagerări sau erori factuale în anumite rapoarte, însă ele au fost respinse/corectate şi n-au alterat linia mare a argumentului.

3. Prognoze catastrofice privind civilizaţia umană au mai existat în trecut, pe diverse domenii (demografie, hrană, epuizarea resurselor naturale de tot felul etc). Aceste prognoze au fost rezultatul unor studii serioase ale unor savanţi cu reputaţie, de la Malthus până la cei contemporani, pe datele disponibile la vremea lor. Până acum, asemenea prognoze s-au infirmat.

4. De regulă eroarea a fost aceea de a proiecta în viitor mega-trenduri sau tehnologii existente, fără a putea întrevedea cum schimbarea socială şi mai ales inovaţia din epoca modernă (o resursă inepuizabilă, the killer application a Homo Sapiens) pune pe piaţă resurse noi, “inventate” practic o dată cu schimbarea tehnologică (de exemplu, nimeni nu socotea petrolul o resursă până la inventarea motorului). Cu alte cuvinte, modelul actual de creştere nu se bazează doar pe un stoc fizic finit de resurse disponibile la un moment dat, cum prezumă majoritatea activiştilor, ci pe capacitatea totală a comunităţii umane de a genera prosperitate prin consum de resurse tot mai eficient, substituţie între ele – plus inovaţie. Această capacitate totală a crescut permanent şi nu dă semne de epuizare.

5. Ca atare, generaţiile de astăzi o duc incomparabil mai bine decât oricare din cele precedente şi, după toţi indicatorii, la fel se va întâmpla şi cu cele imediat următoare, aflate azi la vârsta copilăriei. Lamentaţiile decliniste sunt deocamdată doar o modă intelectuală, dar e drept că au mare audienţă şi o istorie de prestigiu (Spengler etc). Din păcate, modelul de creştere e atât de contra-intuitiv încât nu prea are şanse să prindă în discursul politic sau activismul de masă, adică acei factori care influenţează deciziile liderilor. S-a mai întâmplat în istorie ca un model de creştere să fie anihilat prin decizii politice care nu l-au înţeles, deci au fost sub-optimale. E totuşi greu de crezut ca, în ciuda ciondănelilor şi polarizării politice de azi, democraţiile moderne să intre pe un asemenea curs de acţiune iraţional.

6. Probleme ecologice precum poluarea cu deşeuri sau reducerea biodiversităţii, în general sau concentrată în anumite zone (vezi Europa de Vest), sunt reale şi cer măsuri de remediere, adică politici eco. Însă acestea sunt de altă factură, deci tema trebuie separată de discuţia globală a modelelor climatice, altfel în polemicile publice se sare de la una la alta până nu se mai înţelege nimic.

Ce nu ştim cu precizie, dar putem anticipa plauzibil:

7. Amploarea schimbărilor climatice datorate sporirii emisiilor de CO2 nu se poate calcula cu exactitate, modelele fiind incredibil de complexe, dar ea este sesizabilă. Însă nu vorbim la modul serios şi în perspectivă apropiată (câteva generaţii) de dispariţia planetei sau a vieţii pe pământ, nici măcar a civilizaţiei umane, pe scenariile disponibile astăzi. Catastrofismul radical e apanajul scriitorilor SF şi activiştilor radicali, numai că ei influenţează mare parte din opinia publică. Adaptabilitatea ecosistemelor şi civilizaţiei umane e subestimată, cum am arătat.

8. Pe de altă parte, costurile de adaptare (infrastructură, strămutări, schimbări în structura economiei, în special agricole) pot fi masive şi inegal distribuite pe glob, ceea ce va avea consecinţe politice greu de imaginat. Dacă o crizuliţă economică ce a scăzut temporar PIB-ul Occidentului cu câteva procente, acum zece ani, a produs atâta angoasă, pesimism şi, direct sau indirect, un val de politică a indignării în societăţi absolut aşezate şi prospere – se va comporta omenirea mai bine şi mai calm când va trebui să mutăm în altă parte populaţia Bangladeshului (170 milioane)?

9. Deşi are o probabilitate foarte mică, nu este exclus nici un scenariu catastrofal, de tip “lebădă neagră”, bazat pe efectele negative de feedback accelerat din unele modele de schimbare climatică. Prin definţie acesta e cel mai greu de prezis, deci nu ştim unde pe glob şi cu ce viteză vor trebui plătite la un moment dat costuri de adaptare disproporţionat de mari. Din nou, nu atât resursele sau tehnologia vor fi problema ci incredibila complexitate a jocului politic internaţional în acel moment, sub presiune. Democratizarea societăţilor complică, nu simplifică, aceste provocări de decizie şi leadership.

10. Vom avea tehnologii noi şi utile în viitor, care îşi vor “inventa” propriile resurse, după cum s-a întâmplat şi până acum în civilizaţia de piaţă. Dar când va fi asta şi cum vor arăta ele, nu ştim, că de aia au eşuat sistematic economiile planificate. N-avem idee dacă vor fi disponibile suficient de rapid pentru a face faţă unui scenariu de tip “lebădă neagră” de la (9), când se instaurează panica şi liderii, atât democratici cât şi nedemocratici, încep să reacţioneze populist, agresiv sau pur şi simplu prosteşte. Cooperarea internaţională pentru rezolvarea de crize este minuscul de scurtă, la scara evoluţiei umane. Regula e alta, mult mai sumbră …

Ce ştim foarte bine dar nu putem vota democratic:

11. Punctele 1, 2, 8, şi 9 fac azi parte din consensul ştiinţific şi de opinie, dacă dăm deoparte conspiraţioniştii sau contrarienii care vor cu tot dinadinsul să se facă remarcaţi spunând trăznăi (o altă constantă a civilizaţiei umane). Deci nu repetarea acestui consens ştiinţific  şi “conştientizarea maselor” e marea urgenţă, deşi ele rămân activităţi utile în sine şi onorabile.

12. Marea problemă este că n-am găsit calea de la diagnostic la soluţie în viaţa reală – adică în condiţiile de complexitate tehnologică, instituţională, socială, politică a lumii moderne. Ideea că ar exista după colţ o reţetă rapidă pentru controlul schimbărilor climatice, dar ea nu e aplicată din motive de “egoism”, “laşitate” sau “goană a unora după profit”, deci ca atare trebuie să batem din picior mai tare ca să-i speriem şi să-i punem la treabă – e la fel de simplistă şi conspiraţionistă ca şi cea “anti-climatiştilor” care ne spamează cu teorii culese din The Hill şi Breitbart. E o versiune de “eroare antropomorfizantă” prin care înzestrăm infantil instituţiile şi sistemele complexe cu cap, braţe, afecte şi intenţionalitate umană; dacă ceva nu merge, e pentru că se pune un om rău împotrivă. De fapt, comunităţile au interese divergente pe detalii importante ale oricărui plan global, iar negocierea paşnică a unei soluţii agreate e incredibil de complicată şi lentă. Din frustrare noi putem personifica blocajele şi înfige în aceste păpuşele ace voodoo, dar n-o să ne ajute foarte mult – decât, poate, să ne răcorim un pic (ironie accidentală).

13. Cu alte cuvinte, chiar dacă picăm mâine de acord că e super-urgent să facem ceva, cum ne îndeamnă Greta, asta va fi singurul punct pe care avem consens global: urgenţa. Dar când să punem primul pas, nu ştim de fapt în ce direcţie să pornim şi ne certăm între noi, în tabăra binelui. Suntem în situaţia britanicilor la Brexit: au avut majoritate împotriva a ceva impopular (UE, emisii), dar la vot fiecare avea în cap o altă imagine a răului şi alt plan pentru ziua de după (în caz că avea vreunul, şi nu doar nervi), deci n-a existat apoi consens şi pentru ceva constructiv iar lucrurile s-au blocat.

14. Concret, care-i calea corectă de urmat din punctul de vedere al “taberei binelui eco”: Franţa, care mizează pe energie nucleară (rea pentru ecologişti); Germania, care a renunţat la nuclear dar consumă mai mult cărbune (rău pentru ecologişti); sau poate o taxă generală pe carbon (respinsă în Franţa tot de poporul cu veste galbene, nu de elite în goana după profit)? Cum facem cu lumea în curs de dezvoltare (majoritatea planetei, inclusiv China) care vrea dezvoltare rapidă şi deci va mai polua o vreme: o finanţăm cu bani din lumea dezvoltată? Cine, noi care ne-am certat în UE ca la uşa cortului pentru trei firfirici prin comparaţie şi n-am reuşit să avem un buget european real şi un pic de mutualizare a riscului (vezi etichetările tabloide “Merkel fascista” vs “grecii cei leneşi”), vom accepta transferuri financiare de o sută de ori mai mari către Africa sub-sahariană şi Asia? Nu-i vorba de lideri ipocriţi, dragi copii indignaţi, ci de electoratele noastre luminate, din Occident: vor vota ele aşa ceva? Pe bune? Sau cetăţeanul care aplaudă în principiu ideile eco – şi cu cât mai emoţional prezentate, cu atât mai tare aplaudă – votează la urne mai curând cu populiştii care susţin măsuri contrare acestor idei, uneori chiar neînţelegând că votul său contrazice propriile aplauze? În realitate, din păcate, situaţii din astea nu-s excepţia.

15. În concluzie, e bine să avem în continuare activism eco şi chemări urgente la mobilizare. Ba chiar şi arătare cu degetul la elitele-care-nu-fac-şi-nu-dreg: crează oarece confort emoţional şi solidaritate populară pentru o cauză în principiu corectă, deşi nedefinită ca linie de acţiune. Da, e bine că mai multă lume discută temele astea azi decât acum 30 de ani. Problema reală este cu nivelul acestei discuţii, care n-a crescut mult între timp, ba chiar dimpotrivă; precum şi cu faptul că nu suntem încă dispuşi să votăm pentru acei politicieni (puţini) care ne iau în serios şi vin cu soluţii. Răcnetele şi emoţia obnubilează oleacă această stare de fapt iar bătutul din picior şi invocarea urgenţei nu strică, dar nici nu ajută cu nimic.

www.contributors.ro