de Sorin Ioniţă

Are aerul că lumea artei la noi oscilează între două moduri de funcţionare principale: extazul bombastic şi indignarea paroxistică. Intre ele oamenii comută oarecum aleator, mânaţi de diverse imponderabile, însă totdeauna procesorul e setat pe high contrast, ca să mă exprim în limba barbară a aparatului foto (sau, ca să fiu obscur de tot, pe HDR). De exemplu când vine vorba de mari fapte artistice expuse în văzul obştei, de natură să schimbe faţa oraşului. De când e lumea lume arta monumentală a stârnit pasiuni şi controverse, deoarece (1) angajează de regulă resurse publice, deci tot omul care a votat cu portofelul vrea să aibă o părere, dar (2) pe de altă parte, arta fiind o treabă fundamental elitistă, nu poate funcţiona prin simplu vot democratic. A existat totdeauna această tensiune între geniile creatoare neînţelese şi hoi polloi, dispreţuindu-se cu năduf unii pe alţii.

Am avut un exemplu bun săptămâna trecută, când cu disputa de la Sf Gheorghe: un târgoveţ cu aspiraţii de mecena a tocmit nişte creativi ca să-i decoreze un calcan proprietate personală, cu cele mai bune intenţii. Muralul respectiv, o tălmăcire modernă şi înduioşător de naivă (deşi probabil se voia subtilă şi intelectuală, “cu mesaj”) a imaginii sfântului protector al mahalalei şi bisericii megieşe, în culori încântător de vulgare, de grafitti urban, se întindea pe câteva etaje şi domina cvartalul. Inevitabil lumea s-a sesizat, reprezentarea nefiind chiar pe gustul mediu al iubiţilor credincioşi din zonă, iar tema biblică n-a făcut decât să pună gaz pe foc. Drept care Consiliul Parohial – adică, pentru cine nu ştie organizarea bisericii ortodoxe, boardul executiv al fiecărei biserici, compus din acei membri aleşi de adunarea generală a parohiei, care exercită guvernarea asupra bisericii respective şi resurselor sale, având pe preot drept angajat – s-a înfiinţat mintenaş la dl Lorenzo de Medici şi i-a cerut cu glas mare să dea chestiunea jos de pe perete. Omul şi-a luat seama că nu face să-ţi pui în cap babele din cartier, rănite în sensibilitatea lor pioasă, şi s-a executat.

Bun, de aici la vale lucrurile au luat-o complet pe ulei, pentru că fiecare a sucit faptele cum se potrivea mai bine grilei sale pre-existente de interpretare, de regulă una simplistă şi generatoare de auto-justificată indignare. Şi cum sezonul ăsta se poartă ateism vs. habotnicism, cam pe aici s-a cantonat povestea. Diverşi danpurici televizaţi au mai pus la dosar o piesă atestând declinul moralei publice adus de democraţie, au identificat conspiraţia neo-păgână din spatele exhibiţiei şi au chemat la sfeştanie publică ca să se cureţe locul şi neamul.

Ateii militanţi au deschis un nou dosar de ultraj, documentând deriva statului român către fundamentalism religios, cu BOR în frunte, acuzată, pe lângă otrăvirea minţilor şcolerilor, că persecută acum şi creaţia culturală. Că nu fusese vorba de ierarhia BOR, ci poporenii înşişi, s-a pierdut pe bună dreptate în context din momentul în care popa Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, acest Jdanov al comunicării publice, a intrat în direct la toate posturile ca să facă lucrul pe care îl ştie cel mai bine: să afurisească şi să declanşeze procese de intenţie tuturor de prin preajmă, agresiv şi încrâncenat, indiferent despre ce e vorba sau de ce spusese înainte împricinatul, nu contează.

Artiştii au dat prin urmare ochii peste cap, au pozat leşinuri pe facebook şi l-au luat la ţintă pe popa Stoica, confictul escaladând astfel simbolic din cartier către Dealul Mitropoliei. S-a dus naibii şi muralul, între timp dat cu var aseptic şi canonic, şi subiectul de dezbatere publică, important şi real: cum gestionăm arta monumentală din Bucureşti, laică sau religioasă, pe bani publici sau privaţi? Avem, ca în toate capitalele lumii civilizate, acel filtru de instituţii şi expertiză care să realizeze echilibrul corect între avântul experimentalist şi inerţia tradiţiei, ambele necesare într-un spaţiu comun, care nu-i sufragerie proprie?

Avem capacitatea de a vedea că, de cele mai multe ori, genul ăsta de divergenţe nu se mulează pe clişeul artist (liber, etc) vs. biserică (retrogradă), ci artist vs. comunitate? Acesta e clivaj mult mai profund şi serios, generator de dileme, unul care ar trebui să le dea de gândit ambelor tabere dar în primul rând celor care cântă pe toate drumurile beneficiile descentralizării şi democraţiei locale, fără să-i înţeleagă limitele şi, în definitiv, fără să realizeze despre ce vorbesc. Innoirea, mai ales în artă/cultură (dar şi în materie de drepturile omului şi minorităţi, de exemplu) s-a făcut de multe ori cam nedemocratic, împisă de sus de o elită luminată şi cam arogantă, care a trecut cu tractorul peste opţiunile majoritare locale, parohiale şi conservatoare.

Dar nici asta nu-i o soluţie perfect sigură, deoarece într-o vreme în care fiecare student de anul trei – ca să nu mai vorbesc de duzinile de maeştri care îl educă – are ambiţii de Gustave Eiffel sau Diego Rivera, adică să spargă canoanele şi să lase o amprentă de neşters posterităţii, schimbând pe vecie faţa oraşelor, care e contrabalansul la această pornire demiurgică absolut de înţeles? Cu atâţia inovatori unici şi incomparabili, ceea ce e în regulă în artele spectacolului sau în alte domenii de consum privat, o dată transpus în spaţiul public urban riscă să creeze situaţii stresante, obositoare. Una e să mergi la un film de Bunuel, alta e să dai peste el afară, când ieşi din sală, în piaţa publică, eventual eternizat în marmură.

Nu de alta, dar chiar pe vremea lui Eiffel, el era unul, pe când celelalte mii de creativi, poate la fel de îndreptăţite în aspiraţii, trudeau totusi harnic în interiorul canonului, ceea ce a permis chestiunii să funcţioneze: o mare de tradiţie evoluând organic, punctată din când în când de o interogaţie radicală de geniu. Ce se întâmplă însă azi, cu toate canoanele gata sparte, când interogaţiile care se vor geniale sunt mai curând analfabete? Ce mai este nonconformismul când toţi au devenit nonconfomişti – nu cumva o nouă uniformă pe care respectivii nici nu realizează că o poartă, ca adolescenţii care se vor rebeli şi se îmbracă exact cum le arată revistele trendy că trebuie să fie un rebel? Când toată lumea face frondă, devenită ieftină, accesibilă şi de rigueur, toţi neterminaţii având ca unică grijă să se ferească de manierisme, mai are revoluţia vreo valoare?

Dezbaterea asta poate fi dusă mai departe pe exemplul Sf Gheorghe amintit, sau pe cel a frescei religioase oribile de pe clădirea de lângă statuia Aviatorilor (n-am avut timp să verific dacă stabilimentul e ortodox sau catolic) sau pe ţeapa lui Ghilduş din Piaţa Palatului, un obiect kitsch după toate definiţiile: se vrea un mesaj subtil printr-o imagine şocantă, dar nu e decât o gesticulaţie infantilă îmbrăcând o idee căznită, şcolărească, semn al nivelului conceptual scăzut şi provincialismului establishmentului artistic. Însă cred că vom rata dezbaterea şi de data asta, ca de obicei.

Text aparut in prima versiune in Revista 22